Partidul Naţional
Liberal, primul şi cel mai vechi partid din România modernă, constituit în
1875, al cărui nume este indiscutabil legat de marile momente ale istoriei
antecomuniste, şi-a făcut reapariţia în viaţa politică la începutul lui 1990,
după 43 de ani de la interzicerea sa de către regimul comunist. Pe 15 ianurie
1990, Tribunalul Muncipiului Bucureşti a oficializat existenţa noului PNL, al
patrulea partid constituit legal în România postcomunistă.
De atunci, în fruntea
partidului s-au succedat nouă președinți. Când și cum au fost aleși aceștia.
Care au fost principalele lor realizări, dar și nerealizări politice? Cum a
evoluat partidul liberalilor sub conducerea acestora? Sunt întrebările la care
îmi propun să răspund într-un serial istoric ale cărui episoade sunt dedicate
fiecăruia din cele nouă mandate.
Crin Antonescu – un președinte altfel (2009-2014)
După alegerile
generale din noiembrie 2008, soldate pentru PNL cu pierderea guvernării,
liberalii s-au reunit într-un congres extraordinar pe 21-22 martie 2009.
Pentru şefia
partidului şi-au anunţat candidatura, alături de preşedintele în exerciţiu –
Călin Popescu-Tăriceanu –, Crin Antonescu şi Ludovic Orban, competiţia
prefigurându-se ca cea mai disputată de până atunci. În mod deosebit, Crin
Antonescu, un politician liberal popular şi un foarte bun orator, era un
contracandidat puternic pentru Călin Popescu Tăriceanu. De altfel, confruntarea
dintre cei doi a polarizat atenţia publicului larg, inclusiv prin intermediul
unor emisiuni televizate în care s-au folosit argumente din arsenalul
propagandistic al adversarilor politici ai PNL[1].
Votul pentru preşedinţia partidului s-a consumat în prima zi a Congresului, victoria aparţinând challenger-ului
Crin Antonescu, preferat de 873 de delegaţi, cu 327 mai mulţi decât cei
care l-au susţinut pe Călin Popescu Tăriceanu. Cât îl priveşte pe Ludovic
Orban, retras din cursa pentru şefia partidului, acesta a fost ales
prim-vicepreşedinte PNL, cu 947 de voturi. Aşadar, mai tânărul Crin Antonescu
devenea noul preşedinte PNL[2],
personificând cea de a şasea schimbare de lider din istoria postcomunistă a liberalilor.
Acesta va conduce partidul alături de un Birou Politic Central înnoit, din care
făceau parte, în ordinea descrescătoare a voturilor obţinute, următorii:
Varujan Vosganian, Cristian Anghel, Cristian Buşoi, Dan Radu Ruşanu,
Norica Nicolai, Radu Stroe, Aristotel Căncescu, Relu Fenechiu, Daniel Chiţoiu,
Teodor Meleşcanu, Nini Săpunaru, Mariana Câmpeanu, Rareş Mănescu, Vlad
Moisescu, Gigel Ştirbu, Adrian Semcu, Mihai Voicu, Stejărel Olaru, Ionel
Chiriţă, Victor Paul Dobre, Cornel Popa. Acestora li s-au adăugat cei
opt reprezentanţi ai filialelor performante: Lucian Iliescu
(Giurgiu), Răducu Filipescu (Călăraşi), Mircia Muntean (Hunedoara),
Florin Ţurcanu (Botoşani), Emilian Frâncu (Vâlcea), Marian Petrache (Ilfov),
Marin Almăjanu (Teleorman), Romeo Stavarache (Bacău).
Crin Antonescu (n. 1959)
Performanţa lui Crin Antonescu din alegerile prezidenţiale de la sfârşitul lui 2009 – deşi clasat al treilea în urma primului tur (22 noiembrie), a primit 20,02% din voturi (1.945.831), cel mai bun scor înregistrat vreodată de PNL – i-a permis liderului liberal să impună o serie de schimbări în cee ce priveşte managementul conducerii liberale. Astfel, Congresul Extraordinar din 5 martie 2010 a aprobat cu o largă majoritate – 1.083 de voturi pentru, 258 împotrivă şi 13 abţineri – ca echipa de conducere să fie desemnată prin alegerea uneia din listele închise propusă de fiecare candidat prezidenţial, împreună cu un program politic specific. Reamintind că un astfel de scrutin a fost introdus în premieră în 2002, atunci când Theodor Stolojan a fost ales preşedinte al partidului, fiind utilizat şi la alegerea, în 2005, a celor 13 adjuncţi ai lui Călin Popescu Tăriceanu din Biroului Permanent Central, dar nu şi la Congresul din 2009, vom sublinia că scrutinul de listă favorizează centralizarea deciziei în partid, formulă necesară în special în momente de schimbare, de reformă internă. A doua zi, pe baza noului statut astfel modificat a fost convocat Congresul PNL, un congres ordinar, pentru alegerea noii conduceri, victoria lui Crin Antonescu fiind previzibilă. În condiţiile în care Viorel Cataramă şi Călin Popescu Tăriceanu s-au retras din competiţie, preşedintele PNL în exerciţiu l-a învins pe singurul său contracandidat, Ludovic Orban, la o diferenţă confortabilă: 986 voturi faţă de 357. Anticipând evoluţia PNL în „epoca Antonescu”, vom aprecia că victoria acestuia va avea ca revers fortificarea în timp a unei opoziţii interne, în jurul grupării Tăriceanu-Orban-Chiliman, deşi aceşti lideri nu vor vorbi aceeaşi limbă.
Cât priveşte noua
strategie politică a PNL condus de Crin Antonescu, aceasta va căpăta
consistenţă 11 luni mai târziu. Pe 5 februarie 2011, liderul PNL împreună cu
cei ai PC şi PSD au semnat protocoalele de constituire a Uniunii Social
Liberale, ca alianţă politică a PNL şi PC, reunite anterior în Alianţa de
Centru Dreapta, pe de-o parte, şi PSD, pe de altă parte. Durata proiectată a
noii alianţe era de un deceniu. Oarecum surprinzătoare din perspectivă
ideologică, USL avea antecedente importante – precum colaborarea parlamentară din
2007-2008 sau acordul electoral pentru turul al doilea al prezidenţialelor din
2009 –, reunind, în fond, partide care se defineau identitar în opoziţie cu
ceea ce reprezenta politic preşedintele Traian Băsescu.
În condiţiile
sociale şi politice excepţionale de la începutul anului 2012, PNL s-a reunit
într-un Congres Extraordinar pe 7
aprilie, în paralel cu adunările generale similare ale PC şi PSD, pentru
a aproba candidaţii comuni ai partidelor din USL pentru preşedinţia României şi
pentru funcţia de Prim-ministru, în persoana lui Crin Antonescu, respectiv
Victor Ponta. Evenimentul a prefaţat succesul moţiunii de cenzură la adresa
guvernului Ungureanu, pe 27 aprilie, şi revenirea PNL la guvernare, prin
intermediul USL, pe 7 mai. În cabinetul condus de Victor Ponta, validat de
Parlament cu 284 de voturi pentru şi 92 împotrivă, liberalii şi-au adjudecat 8
din cele 20 de portofolii: Daniel Chiţoiu – ministrul Economiei; Andrei Marga –
ministrul Afacerilor externe; Cornel Dobriţoiu – ministrul Apărării Naţionale;
Mircea Diaconu – ministrul Culturii; Ovidiu Silaghi – ministrul
Transporturilor; Eduard Hellvig – ministrul Dezvoltării regionale; Mariana
Câmpeanu – ministrul Muncii; Victor-Paul Dobre – ministru delegat pentru
Administraţie;
Alegerile parlamentare din 9 decembrie
2012 au confirmat succesul strategiei USL, liberalii reuşind cea mai bună
cotare parlamentară din istoria lor postcomunistă, adjudecându-şi 100 de
mandate în Camera Deputaţilor şi 50 în Senat, cameră care va fi condusă chiar
de Crin Antonescu. Totodată, PNL şi-a sporit prezenţa în noul guvern USL,
validat de parlament pe 21 decembrie 2014, liberalii ocupând acum 11
portofolii, inclusiv un post de vicepremier, revenit lui Daniel Chiţoiu,
titularul ministerului Finanţelor. Cu excepţia Marianei Câmpeanu, care şi-a
păstrat portofoliul Muncii, ceilalţi 9 liberali membri ai guvernului Ponta II
erau nume noi, şi anume: Radu Stroe – ministrul Afacerilor Externe, Mona Maria
Pivniceru – ministrul Justiţiei, Varujan Vosganian – ministrul Economiei, Eugen
Gheorghe Nicolăescu – ministrul Sănătăţii, Relu Fenechiu – ministrul
Transporturilor, Daniel Barbu – ministrul Culturii, Lucia Ana Varga – ministru
delegat pentru ape, păduri şi piscicultură, Mihai Alexandru Voicu – ministru
delegat pentru relaţia cu Parlamentul, Cristian David – ministru delegat pentru
românii din străinătate.
Oarecum surprinzător în aceste condiţii,
experienţa ministerială a PNL şi, totodată, colaborarea politică cu PSD, au
încetat oficial după 14 luni de la alegerile victorioase, ca urmare a deciziei
luată de conducerea liberală în şedinţa din 25 februarie 2014. Totuşi, trecerea
PNL în Opoziţie era firească şi aşteptată. Tehnic, motivul l-a constituit
refuzul PSD de a accepta remanierea guvernamentală în formula propusă de PNL –
cu Klaus Iohannis titular al un nou post de vicepremier. În realitate, cauza
divergenţelor între liberali şi social-democraţi, acutizate în timp, a
reprezentat-o aşa numitul Pact de coabitare, semnat de Victor Ponta şi Traian
Băsescu pe 12 decembrie 2012[3], neagreat
de liberali. Practic, prin această înţelegere a fost creată o realitate
politică paralelă celei instituţionale, în care, deşi parte a guvernării, PNL
era exclus de la Putere. Ca atare, prin decizia lor de rupere a alinaţei cu
PSD, liberalii nu au făcut decât să oficializeze o stare de fapt ce fusese
instituită chiar după alegeri. În consecința acestei decizii, relațiile dintre
liderii PNL și PSD s-au deteriorat rapid, Crin Antonescu ajungând să declare că
„Victor Ponta este mai rău decât Traian Băsescu”. Pe de altă parte, o grupare
din PNL, în frunte cu Călin Popescu Tăriceanu, care se pronunţa pentru continuarea
colaborării cu PSD, a părăsit partidul. Adiţionând un număr semnificativ de
parlamentari liberali, această grupare se va transforma în Partidul Liberal
Reformat, devenit parte a guvernului Ponta IV, redenumit ulterior Alianța
Liberalilor și Democraților.
Cvasi-eșecul PNL la alegerile
europarlamentare din primăvara anului 2014, când liberalii au strâns circa 15%
din voturi, a fost urmat de demisia lui Crin Antonescu din fruntea PNL. Acesta
anunțase anterior că în cazul în care PNL nu va obține cel puțin 20% din voturi
la europarlamentare, se va retrage din funcția de președinte. Oficial, Crin
Antonescu a demisionat pe 26 mai, gestul său fiind însoțit de cele ale
prim-vicepreședintelui Klaus Iohannis și ale vicepreședinților partidului.
[1] În lupta pentru şefia PNL, Crin Antonescu şi Călin Popescu Tăriceanu s-au atacat în direct la Antena 3. Tăriceanu a susţinut că Antonescu n-a vrut să-şi asume responsabilitatea de a intra în Guvern fie ca ministru de Externe, fie ca ministru al Educaţiei şi i-a reproşat absenţele de la Camera Deputaţilor, discursurile „frumoase, dar goale" şi faptul că mizează doar pe „nebunia" de a-l înfrunta pe Traian Băsescu. „Vreau să restabilesc adevărul. (...) N-am vorbit niciodată despre Ministerul de Externe. (...) Deci, mi-aţi propus o dată, în treacăt, Ministerul Educaţiei. Am avut o foarte scurtă discuţie, nici nu pot să-i spun discuţie, schimb de replici despre cum vedem acest domeniu, nu ne-am înţeles, n-aţi insistat nici dumneavoastră, n-am insistat nici eu, am declinat oferta şi am mers mai departe", i-a replicat şi Antonescu, adăugând şi că aritmetica prezenţelor nu este importantă, iar fiecare prezenţă de-a lui în Parlament „s-a făcut simţită".
[2] Crin Antonescu a candidat prima oară pentru președinția PNL la congresul din 2001, când funcția a fost câștigtă de Valeriu Stoica.
[3] Despre „Pactul de coabitare” şi
implicaţiile lui politice, vezi Alexandru Radu, Daniel Buti, Statul sunt eu! Un raport asupra politizării
justiţiei româneşti, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, 2014.
No comments:
Post a Comment