DUPĂ TREI ANI

 

        Din 31 ianuarie 2020, Marea Britanie nu mai este în mod oficial membru al Uniunii Europene, după 47 de ani de parteneriat european. Reamintim, pe scurt, că ieșirea Marii Britanii din UE – British Exit sau, pe scurt, Brexit – a fost consecința referendumului național organizat pe 23 iunie 2016 de guvernul conservator condus de David Cameron, preocupat de creșterea euroscepticismului în rândurile membrilor Partidului Conservator. Atunci, 52% dintre participanții la referendum au optat pentru British Exit. Deși Cameron a demisionat în urma rezultatelor referendumului, guvernul de la Londra, condus de noul lider conservator Theresa May, a transmis către Bruxelles cerea formală de ieșire din UE în martie 2017. Au urmat mai bine de doi ani de negocieri între UE și Marea Britanie pentru încheierea unui acord privind condițiile separării, proces finalizat de guvernul condus de conservatorul Boris Johnson.

După trei ani de la retragerea Marii Britanii din Uniune, consecințele sunt încă subiect de dezbatere, deși, în general, se creditează ideea că Brexit-ul a reprezentat un pas înapoi pentru britanici mai mult decât pentru europeni, în special sub aspectul nivelului de trai. Bunăoară, conform unui studiu realizat de London School of Economics și dat publicității la sfârșitul lui 2022, costul alimentelor importate din UE s-a majorat substanțial în anii post-Brexit, adăugând 210 lire sterline la facturile alimentare ale fiecărei gospodării, respectiv 5,84 miliarde de lire sterline pentru piața alimentară. Totodată, datele recente publicate de Biroul de Statistică Națională arată că prețurile au crescut cu 11,1% între octombrie 2021 și octombrie 2022, reprezentând cea mai înaltă rată a inflației din ultimele cinci decenii. Cât privește salariile, acestea au crescut cu 5,4%, respectiv cu 6% incluzând și bonusurile, în perioada iunie-august 2022, dar ajustate în funcție de inflație, au scăzut cu 2,9%. Pe de altă parte, somajul a înregistrat nivelul de 3,5% în perioada iunie-august 2022, cel mai scăzut nivel din 1974. Totuși, așa cum apreciază majoritatea analiștilor economici, epidemia de Coronavirus și războiul din Ucraina au mascat impactul Brexit-ului asupra evoluției economice a Marii Britanii, fiind, deci, dificil de evaluat cu exactitate.

Lucrurile stau însă diferit atunci când avem în vedere consecințele politice ale Brexit-ului. În urma alegerilor generale din 2017, primele organizate după referendumul favorabil părăsirii UE, Partidul Conservator și-a menținut poziția lider al clasamentului electoral. E drept, a pierdut 13 mandate în Camera Comunelor comparativ cu alegerile precedente, din 2015, adjudecându-și 318, insuficiente pentru a-și asigura majoritatea marlamentară. Totuși, guvernul May și-a continuat cariera ca urmare a sprijinului parlamentar acordat de un partid unionist nord-irlandez. Doi ani mai târziu, în plin proces de negociere a acordului de Brexit, conservatorii, conduși de Boris Johnson, au repurtat o nouă victorie electorală, care poate fi apreciată drept istorică, din moment ce Partidul Conservator a obținut cel mai bun scor electoral al său din 1979 (43,6%) și cel mai mare număr de locuri din 1987 (365). Alegerile locale din mai 2022 au adus unele eșecuri pentru conservatori, dar rezultatele generale au arătat că partidul premierului Johnson se bucură în continuare de un sprijin popular consistent. Boris Johnson a pierdut însă sprijinul propriului partid, deși fără legătură cu Brexit-ul, câteva luni mai târziu, conservatorii schimbând nu mai puțin de trei lideri în doar trei luni. Așadar, dincolo de acest episod, demn mai degrabă de o democrație emergentă, Partidul Conservator, artizanul politic al Brexit-ului, a rămas partidul dominant al scenei politice britanice.

Există însă în continuare o opozitie puternică față de politica Brexit-ului, așa cum o arată sondajele de opinie din acești ani. În mod particular, în societate se manifestă o presiune crescândă pentru întoarcerea rezultatelor referendumului din 2016. Astfel, conform unui sondaj de opinie publicat de cotidianul The Independent la începutul noului an, dacă în 2021 55% dintre britanici își doreau un nou referendum, la sfârșitul lui 2022 ponderea acestora a crescut la 65%. A crescut și numărul britanicilor care consideră Brexit-ul o decizie politică proastă, aceștia reprezentând în prezent 54%, față de 46% în urmă cu un an. Totodată, ponderea celor care se opun unui nou referendum a scăzut într-un an de la 32% la 24%. Cu toate acestea, nu există semne că un astfel de referendum va fi organizat de guvernul britanic, cel puțin nu de cel conservator.

Mai problematică este situația din Scoția, unde rezultatele naționale ale referendumului din 2016 și, apoi, părăsirea Uniunii au alimentat aspirațiile de independență ale scoțienilor. Trebuie spus că 64% dintre scoțieni au votat împotriva Brexit-ului, astfel că agenda independenței se suprapune acum cu agenda europeană a Scoției. De altfel, guvernul scoțian, condus de Nicola Sturgeon, lidera Partidului Național Scoțian, pro-independență și pro-european, se pregătește pentru organizarea unui nou referendum pentru independența Scoției, considerând că situația s-a schimbat radical comparativ cu 2014, când majoritatea votanților s-a pronunțat pentru rămânerea în Regat. Deocamdată însă, guvernul de la Londra se opune organizării unui nou referendum.

Una peste alta, ceea ce putem spune cu siguranță despre Marea Britanie la trei de la ieșirea din UE este că britanicii nu au resimțit atât de dramatic pe cât se anticipa consecințele separării, dar, pe de altă parte, tot mai mulți se arată dezamăgiți de schimbarea din 2020, fără însă a sancționa electoral Partidul Conservator pentru politica sa de Brexit.

CEHII AU ALES CONTINUITATEA

 

Pentru cetățenii Republicii Cehe, evenimentul politic principal al debutului noului an 2023 l-a reprezentat alegerea președintelui țării. Convocați la urne pentru a treia oară după un deceniu de la modificarea constituțională care a introdus alegerea directă și populară a președintelui republicii, cehii au fost chemați să desemneze succesorul lui Milos Zeman, deținătorul primelor două mandate.

Conform Constituției țării, Cehia este organizată în baza unui regim politic de tip republică parlamentară, astfel că președintele are puteri limitate, cele mai multe exercitate în colaborare cu parlamentul și guvernul. Totuși, practica politică a ultimului deceniu a arătat că președintele poate juca un rol important în viața politică a țării, mai ales în ceea ce privește domeniul executiv. În fapt, fostul președintele Zeman a acționat politic asemenea unui președinte dintr-o republică de tip prezidențial. În paranteză fie spus, tendința prezidențializării regimului politic – prezentă, bunăoară, și în România: în perioada 2004-2014 președintele Băsescu și-a asumat rolul de „președinte jucător” – constituie principala disfucție cu care se confruntă în prezent republicile de tip parlamentar. Aprecierea puterilor prezidențiale explică și interesul acordat de cetățeni alegerii directe a șefului statului. Acesta este ales pentru un mandat de cinci ani, care poate fi reînnoit o singură dată, în baza unui scrutin de tip majoritar. Astfel, candidatul ales președinte trebuie să întrunească majoritatea absolută a avoturilor valabil exprimate. În caz contrar, se organizează un al doilea tur de scrutin între primii doi clasați, câștigător fiind desemnat candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi.

Pentru primului tur de scrutin, organizat pe 13 și 14 ianuarie, s-au înscris opt candidați. Victoria i-a revenit lui Petr Pavel, general în retragere, politician cu vederi liberale, votat de circa 36% dintre participanții la scrutin, însuficient însă pentru a fi declarat noul președinte al republicii. Pavel a fost urmat, la foarte mică distanță, sub 1%, de Andrej Babiš, fost premier al Cehiei până în 2021, politican cu tentă populistă. A treia poziție a provenit doamnei Danuše Nerudová, economist și profesor universitar, ceilalți candidați obținând scoruri modeste, sub 7% din voturile exprimate. Conform legii, pentru turul al doilea s-au clasificat Petr Pavel și Andrej Babiš.

Rezultatul turul al doilea al alegerilor prezidențiale, organizat pe 27 și 28 ianuarie, a confirmat predicțiile sondajelor de opinie. Petr Pavel a obținut victoria în fața contracandidatului său, fiind votat de circa 60% dintre participanții la scrutin, în proporție de peste 70%. Totuși, verdictul urnelor poate părea surprinzător prin prisma diferenței mari dintre socrurile celor doi candidați, comparativ cu primul tur de scrutin când victoria lui Pavel a survenit în urma unei răsturnări de ultim moment a clasamentului. Explicația pentru această situație trebuie căutată în profilurile celor doi pretendenți la fotoliul prezidențial, respectiv în pozițiile lor politice. Creditat inițial cu prima șansă în alegeri, Andrej Babiš, personaj politic controversat, cercetat pentru infracțiuni financiare din perioada în care a fost prim-ministru și acuzat pentru rolul avut în cadrul fostei securități a Cehoslovaciei, a promovat o campanie electorală de tip populist, accentuând asupra imaginii sale de președinte preocupat cu adevărat de soarta concetățenilor săi. În context, Babis și-a acuzat adversarii politici că au recurs la mijloace de intimidare, invocând primirea unei scrisori cu un glonț. Prin contrast, câștigătorul alegerilor prezidențiale, generalul în retragere Petr Pavel, fost membru al partidului comunist din Cehoslovacia, devenit ulterior șef al Comitetului Militar NATO (2015-2018), a adoptat un discurs moderat, axându-și campania electorală pe ideea continuității politicii interne și externe a țării. Astfel, puși în fața acestei alternative, cetățenii au dat un vot de tip util. Dincolo de votanții săi tradiționali, Pavel a beneficiat și de susținerea celor care, fără fi neapărat simpatizanții fostului general, au votat, de fapt, împotriva tipului de politician reprezentat de Andrej Babiš.

Așadar, preferându-l pe Petr Pavel, alegătorii cehi au votat în favoarea unui parcurs democrat, pro-european al țării lor. De altfel, votul lor a fost apreciat ca atare de liderii politici europeni, așa cum o demonstrează mesajele de felicitare la adresa câștigătorului transmise imediat după consemnarea rezultatelor scrutinului. Bunăoară, președinta Slovaciei, Zuzana Čaputová, care s-a deplasat la Praga pentru a-l felicita personal pe Pavel, și-a exprimat mulțumirea că „în regiunea noastră și în Europa există un nou președinte care respectă valorile democratice”. Tot așa, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a salutat „atașamentul ferm la valorile noastre europene” al noului președinte ceh, apreciind totoodată că experința acestuia în domeniile securității și relațiilor internaționale „va fi prețioasă pentru a menține și întări unitatea Europei în susținerea Ucrainei”.

„PIONIERII REFONDĂRII EUROPEI”

 

 

            Sărbătorirea celei de a șaizecea aniversare a tratatului de reconciliere franco-german – așa-numitul „Tratat de la Élysée”, semnat de președintele francez Charles de Gaulle și cancelarul vest-german Konrad Adenauer pe 22 ianuarie 1963 – a fost marcată printr-o serie de evenimente organizate în capitala Franței, menite a readuce în prim-plan spiritul armoniei franco-germane și, prin extensie, al armoniei europene, acum când întreaga Europă este confruntată cu un complex de crize.

În marele amfiteatru al universității Sorbona, care a reunit parlamentari din ambele țări, vorbitorii au evocat anul 1963 și semnificația europeană a actului fondator al reconcilierii dintre cele două state. Cancelarul Scholz a mulțumit Franței, „care ne-a întins mâna în ciuda crimelor contra umanității comise în cel de al doilea război mondial, iar președintele Macron a reamintit că tratatul a permis „punerea fundațiilor Uniunii Europene.” Cei doi oficiali au participat apoi la un alt moment simbolic, cel al depunerii de coroane la Panthéon, ocazie cu care a fost omagiată Simone Veil, primul președinte al Parlamentului european. Au urmat reuniunile oficiale ale zilei, respectiv dejunul de lucru oferit de președintele Franței și Consiliul de miniștri comun franco-german, evenimente găzduite de Palatul Élysée. În fine, conferința de presă comună, susținută de președintele Macron și cancelarul Scholz, a încheiat șirul evenimentelor. Cei doi și-au afirmat hotărârea de a acționa pentru întărirea Europei și de a-și intensifica eforturilor, alături de partenerii lor, pentru a se asigura că Europa este pregătită pentru ziua de mâine, obiective detaliate în comunicatul remis presei la încheierea ședinței comune de guvern.

În general, poate și pentru că așteptările erau majore, măsurile convenite de guvernele celor două țări au fost apreciate de jurnaliști și analiști mai degrabă ca limitate și neacoperind discursurile politice optimiste ale liderilor. Iată, bunăoară, teza unui articol din Le Monde, semnat de Philippe Ricard și Thomas Wieder, preluat de presa din România: „Discursuri lirice, imagini frumoase, o declarație comună plină de intenții, dar nicio abordare spectaculoasă a subiectelor fierbinți ale momentului. Ședința comună de guvern franco-germană ... a fost asemenea unui balon de săpun. După ce a fost amânată de două ori din iulie 2022 și până acum, întâlnirea cu mare pompă a celor două guverne ar fi trebuit să fie un prilej pentru restabiliraea rolului tandemului Paris-Berlin în Europa, într-un moment în care relativa reținere militară în fața Rusiei a celor două țări și angajamentul masiv al SUA alături de Ucraina redistribuie echilibrul continental de putere.”

Desigur, printre rândurile articolului transpare dezamăgirea jurnaliștilor față de neconcretizarea ideii „suveranismului”, a autonomiei strategice a Europei în raport cu politica din domeniul militar al SUA, susținută cu putere de președintele Macron, opinie care însă nu-și află adepții în toate statele Uniunii Europene. Dar dincolo de aceasta, critica jurnaliștilor este justificată în bună măsură dacă avem în vedere că, în fapt, singurele decizii concrete ale guvernelor francez și german au vizat continuarea necondiționată a asistenței umanitare și militare pentru Ucraina, ca și întărirea acțiunii militare a celor două țări pe flancul estic al UE și al NATO, respectiv organizarea de exerciții comune de către o brigadă franco-germană în Lituania și România, alături de anagajamentul de a juca un rol activ în reconstrucția Ucrainei.

Dar oare puteau președintele Macron și cancelarul Scholz să ia alte decizii, mai hotărâte, mai spectaculoase, în condițiile date? Mai degrabă nu, dacă avem în vedere diferențele ce persită (încă) între Paris și Berlin în numeroase domenii cheie ale politicilor publice. Un bun exemplu în acest sens îl reprezintă strategiile energetice ale celor două țări. Este binecunoscut faptul că Franța continuă să se bazeze pe energia nucleară, în timp ce Germania și-a propus să favorieze sursele de energie neconvenționale în detrimentul celor nucleare. Tot așa, dacă Franța pledează pentru o soluție de securitate europeană, Germania este adepta soluției militare de tip euro-tlantic.  Dar nu numai aspectele strategice diferențiază cele două țări, ci și chestiuni concrete, precum opțiunea Berlinului pentru un scut antirachetă internațional, fără implicarea Franței, sau, de partea cealaltă, acordul convenit cu Spania și Portugalia pentru realizarea unei noi conducte de hidrogen și gaze, în devafoarea unui alt proiect susținut de Berlin. De altfel, disputa, care a atins punctul culminant în toamna anului trecut, a constituit și motivul amânării ședinței de guvern comune. Pe de altă parte, trebuie să privim și către formulele politice ce funcționează în cele două țări, respectiv către modalitățile de exercitare a puterii (executive). Franța este un regim politic de tip prezidențial, în care rolul executiv al președintelui este major. Mai mult, în urma schimbărilor constituționale de acum două decenii, situațiile de „coabitare politică” cu un premier ostil au devenit practic imposibile, președintele având de partea sa și majoritatea parlamentară, respectiv majoritatea guvernamentală. Mai simplu spus, actorul politic numărul 1 este președintele, asemenea aranjamentului politic din SUA. În schimb, în Germania funcționează un regim parlamentar, în varianta premieratului, cancelarul fiind dependent politic de parlament, respectiv de compoziția majorității guvernamentale. Acesta înseamnă că deciziile executive sunt rodul consultărilor, negocierilor dintre partenerii de coaliție din Bundestag, în mod specific, dintre partidele actualei coaliții „semafor”, compusă din social-democrați, liberal-democrați și ecologiști. Așa se explică, în fapt, diferențele de atitudine ale cei doi lideri, cancelarul Scholz având un discurs reformator-novator mai moderat comparativ cu cel al președintelui Macron. Mai important, aflăm motivele principale pentru care cele două guverne nu au putut elabora o foaie de parcurs franco-germană în ceea ce privește domenii sensibile precum energia, economia sau apărarea, care să se materializeze în proiecte concrete.

Cu toate acestea, bilaterala franco-germană rămâne un exercițiu politico-diplomatic de succes, iar „motorul” franco-german al Europei continuă să funcționeze, după cum a dovedit-o chiar reuniunea comună a guvernelor celor două țări din 22 ianuarie, în ciuda sărăciei măsurilor concrete adoptate. Dacă Franța și Germania vor deveni „pionierii relansării Uniunii Europene”, așa cum și-o dorește Emmanuel Macron, secondat de Olaf Scholz, rămâne de văzut. Deocamdată, până la „atingerea obiectivului unei Europe mai suverane, mai democratice, mai unite”, să salutăm reluarea tradiției ședințelor comune de guvern și, totodată, să consemnăm pasul important făcut de cele două țări în direcția consolidării angajamentelor de securitate prin consolidarea prezenței militate la granița estică a UE și NATO. Alături de simbolistica Europei unite ce a marcat întreaga serie de evenimente din ziua aniversării „Tratatului de Élysée”.

 

„PROBLEMA SCHENGEN” - CONTEXT FAVORABIL

 

Programată pentru 26-27 ianuarie 2023, prima reuniune informală a miniștrilor Justiției și Afacerilor interne organizată de președinția suedeză a Consiliului UE nu are pe agendă discuții privind soluționarea „crizei Schengen”, generată luna trecută de voturile date de Austria și Țările de Jos împotriva admiterii Bulgariei și României.

Totuși, pe agenda primei zile a reuniunii, regăsim două puncte – Migrație și azil-reducerea presiunii migrației ilegale către UE printr-o cooperare eficientă cu țările terțe în privința returnării și Cum să se asigure o abordare guvernamentală eficientă pentru a face față provocărilor migratorii – care au legătură cu problematica spațiului Schengen, mai ales că veto-ul Austriei a fost argumentat prin lipsa măsurilor eficiente privind combaterea migrației ilegale. În plus, putem vorbi de un context politic propice pentru ca miniștrii de Interne din Bulgaria și România să readucă în discuție problema aderării celor două țări, așa cum rezultă din o serie de declarații și acțiuni politice recente.

Avem în vedere, pe de-o parte, nuanțarea poziției guvernului de la Stocholm în această chestiune. Reamintim că au existat destul de multe voci, în special din rândul analiștilor politici, care și-au exprimat pesimismul în legătură cu soluționarea „crizei Schengen” în mandatul președinției suedeze a Consiliului. Astfel de opinii păreau a fi confimate de poziția guvernului de la Stocholm la debutul preluării președinției Consiliului. Bunăoară, pe 10 ianuarie, reprezentantul permanent al Suediei la UE, Lars Danielsson, afirma că „Suedia nu va iniția un vot pentru aderarea României și Bulgariei la Schengen până când nu se va ajunge la un acord cu statele care s-au opus aderării celor două state în spațiul european de liberă circulație”. Totodată, Therese Hyden, ambasadoarea Suediei la București, confirma, pe 12 ianuarie, într-o conferință de presă ținută la București, că „dosarul Schengen va fi pe agenda Consiliului JAI atunci când sunt îndeplinte condițiile, adică atunci când Austria își va schimba poziția față de România și practic atunci când lucrurile vor fi clare cu privire la România și Bulgaria”. Cu toate acestea, câteva zile mai târziu, ideea condiționării inițierii unui vot în Consiliul JAI asupra aderării României și Bulgariei la spațiul Schengen de acordul prealabil al Austriei și Țărilor de Jos nu a fost reiterată de premierul Suediei cu ocazia dezbaterii din plenul parlamentului european de la Strasbourg privind prioritățile președinției suedeze. Dimpotrivă, Ulf Kristersson a precizat că Suedia este pregătită să pună pe ordinea de zi a Consiliului JAI aderarea României și Bulgariei: „Suedia înțelege, la fel ca orice alt membru, că Bulgaria și România sunt dornice să adere la Schengen și suntem pregătiți să punem această chestiune pe ordinea de zi”. 

Pe de altă parte, dincolo de susținerea politică cvasi-unanimă de care se bucură, Bulgaria și România au primit un sprijin direct din partea Greciei, care, fapt fără precedent, și-a asumat inițiativa de a sprijini cerea celor două țări în vederea aderării la spațiul Schengen. Oficialii de la Atena și-au motivat inițiativa prin aceea că această extindere a zonei Schengen va avea beneficii directe nu doar pentru Grecia, ci pentru întreaga comunitate europeană, întrucât țara va fi unificată rutier de restul statelor membre, argument care, merită subliniat, vine să contrabalanseze motivația invocată de Austria în sprijinul veto-ului său din decembrie trecut. În plus, au apreciat aceștia, „extinderea spațiului Schengen va transmite un semnal de unitate și forță din partea UE într-un moment în care continentul nostru este pus la încercare de cel mai mare conflict armat de după al doilea război mondial”. Grecia a făcut deja pași concreți în direcția concretizării inițiativei sale. Astfel, pe 12 și 13 ianuarie, Notis Mitarakis, ministrul grec pentru migrație și azil s-a întâlnit, la Viena, cu ministrul de interne, Garhard Karner, dar și cu cancelarul austriac, Karl Nehamer. O săptămână mai târziu, același oficial grec a avut convorbiri la Sofia și București cu omologii săi din Bulgaria și România. Cu aceste ocazii, Notis Mitarakis a apreciat că „trebuie rezolvată rapid problema în așteptare a aderării Bulgariei și României la Schengen”, țări care „au trecut cu succea de toate evaluările necesare”, căci „absența României și Bulgariei reprezintă un handicap pentru spațiul Schengen însuși”.

Cel puțin pentru media din Bulgaria și România, declarația premierului suedez și inițiativa Greciei au readus optimismul în ceea ce privește șansele celor două țări de a intra în Schengen cât mai curând posibil. Desigur, aceasta nu înseamnă neapărat că proximul Consiliu JAI va avea pe agenda sa această temă însă, cel puțin, este posibil, așa cum a apreciat Notis Mitarakis, ca „la Consiliul informal Justiție și Afaceri Interne  de la Stockholm să se poată face un anunț privind pașii făcuți până în prezent” și, eventual, să se poate stabili un anume calendar al extinderii, în termenul președinției suedeze.