AEP există! Dar cât ne costă?

     De câteva zile am putut remarca la televizor o serie de clipuri care ne îndeamnă să venim la vot pe 10 iunie și care ne explică tehnica votarii. Am putut remarca, mai ales, faptul că acestea sunt asumate de Autoritatea Electorală Permanentă, o instituție fantomatică, dar care, iată, ne dă dovada că, totuși, viețuiește. 

    Acum, desigur, orice inițiativă care vine în sprijinul îmbunătățirii participării la vot și a asigurării corectitudinii procesului electoral este binevenită. Mă asteptam însă la mai mult din partea AEP, nu un ong oarecare, deși, am toată considerația pentru astfel de forme de activism social, ci o ditamai instituția care are atribuții expres menționate de lege. Dar dacă, totuși, AEP atâta a reușit să producă, sunt gata să-i apreciez inițiativa, cu o singură condiție: să aflu și care au fost costurile acestui efort publicitar. De altfel, fiind instituție publică, AEP este obligată, în spiritul principiului transparenței, să comunice publicului astfel de informații. 

     Așadar, câți bani publici au alimentat această campanie și care sunt efectele estimate raportate la costuri? Și, în general, cam cât ne costă existența acestei instituții fantomatice?

Nou ministru la Educatie

     Epopeea numirii unui ministru la Educaţie deşi spectaculoasă, nu este şi inedită. Să ne amintim ca la sfârşitul lui 2008-începutul lui 2009, guvernul de atunci - PD-L + PSD - a avut dificultăţi majore în a numi un ministru la Interne şi Administraţie. După două încercări eşuate, postul a fost peluat de pesedintul Nica, acesta deţinând deja poziţia de vice-premier. O soluţie provizorie, dar care a funcţionat până la sfârşitul acelui guvern, sfârşit legat chiar de demiterea acestui ministru.

     Ca şi atunci, şi acum, premierul (deşi cu totul altul) a recurs, în cele din urma, tot la o soluţie provizorie, şi, tot după două încercări eşuate, a numit un interimar la Educaţie. Reamintesc, că legea fundamentala îi permite un provizorat de 45 de zile.

   Faţă de aceasta situatie, si dorind a ajuta guvernul Romaniei, vin cu o propunere. Care este simpla si, totodată, fireasca. 

    Aşadar, Domnule prim-ministru Ponta, nominalizaţi ca ministru la Educaţie o persoană normală, adică un profesionist al domeniului, cu experienţă didactică, dar care, pe de alta parte, să nu aibă nici un fel de incompatibilitate, legală sau morală, nefiind nici membru de partid, nici sindicalist, nici ong-ist, nici ales local sau naţional. Spre exemplu, eu unul, profesor universitar, cu o cariera exclusiv în domeniul învăţământului, fară partid şi fără alte obligaţii, sunt gata să mă sacrific pentru binele patriei! Dar, cu siguranţa, veţi putea găsi numeroşi alţi posibili candidaţi care să corespundă acestui portret-robot.

    Desigur, pot înţelege că interimatul decis de domnul premier Ponta la Educaţie este formula ce permite aşteptarea  verdictului din justitie în cazul incompatibilitătţi doamnei Andronescu. Dar chiar şi aşa, cu toată consideraţia pentru doamna ex-ministru, soluţia pe care am avansat-o rămâne cea viabila.

   

 

ALEGERI ILEGALE

Conform Legii nr. 67/2004 (modificată prin alte 6 acte normative), care reglementează alegerile locale, Biroul Electoral Central este alcătuit din 7 judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele și vicepreședinții Autorității Electorale Permanente și 11 reprezentanți ai partidelor politice (cf. art. 36). BEC a fost constituit pe 30 martie, prin desemnarea celor 7 judecători de la ÎCCJ și, ulterior, a fost completat cu reprezentanții AEP și ai partidelor parlamentare; ar urma ca, după definitivarea candidaturilor, să fie cooptați și reprezentanți ai celorlalte partide participante la alegeri. Numai că apare o mică-mare problemă.

Conform legii (de data asta e vorba de legea alegerilor parlamentare), mandatul celor trei șefi de la AEP este de 8 ani. Trebuie să înțelegem că vorbim de un mandat în sens similar cu mandatul parlamentar, astfel că indiferent de schimbările de persoane survenite în acest interval, durata mandatului nu se schimbă. Spre exemplu, dacă un post de deputat devine vacant, noul titular ales își exercită calitatea de parlamentar pe durata rămasă a mandatului, și nu pe 4 ani de la alegerea sa. Așa stau lucrurile și la AEP.

Concret, vicepreședinții au fost numiți pe 20 aprilie 2004 (conform legii, ei sunt desemnați de Președinte, respectiv de Premier), astfel că cei 8 ani ai mandatului s-au scurs. Este, deci, necesar un nou mandat. Președintele mai are câteva săptămâni din mandat, fiind numit pe 13 mai 2004. Parlamentarii, cei care îl desemnează pe președintele AEP, s-au grăbit, luna trecută, să numească un nou titular, astfel încât procesul electoral să nu aibă de suferit. Au ales însă o soluție complicată, persoana numită fiind unul dintre cei doi vicepreședinți.

Mai important însă, din 20 aprilie 2012, mandatele vicepreședinților AEP încetează. După aceasta dată persoanele care dețin aceste funcții, le exercită ilegal, în lipsa unui decret prezindențial, respectiv a unei decizii a premierului. Totodată, vicepreședinții fiind membrii de dept în BEC, încetează și mandatele lor din Birou, participarea acestora la activitățile BEC situându-se în afara legii .

Pe scurt, atât AEP, cât și BEC, se află în ilegalitate!

Nici nu vreau să ma gândesc la consecințele juridice ale unui proces electoral desfășurat cu încălcarea legalității!

Atenție la proceduri

Preocupați de mișcarile de trupe de pe frontul candidaturilor – mai pleacă Frunzăverde de la PDL, mai vine Vâlcov la PSD, se reîntoarce Piedone la PC, se supără Chiliman de la PNL – am putea scăpa din vedere lucruri mult mai importante pentru buna desfășurare a procesului electoral. Căci alegerile înseamnă, dincolo de spectacolul candidaturilor, o seamă de reguli, cuprinse în lege electorală, de a căror respectare depinde chiar rezultatul scrutinului.

Bunăoară, conform calendarului electoral, la sfârșitului acestei săptamâni, aproape suprapunându-se peste sarbatorile pascale, trebuie să se întâmple trei lucruri esențiale:

1. Până cel târziu pe 15 aprilie trebuie desemnați președinții birourilor electorale de circumscripție (adică în fiecare comună, oraș și județ), ca și locțiitorii acestora;

2. Tot până pe 15 aprilie, cel mai târziu, trebuie aduse la cunoștința publicului delimitarea și numerotarea secțiilor de votare, precum și numărul circumscripției electorale;

3. Până cel mai târziu pe 16 aprilie trebuie comunicate către birourile electorale de circumscripție numărul de alegători rezultat din listele lectorale (permanente și complementare).

Toate bune și frumoase, mai ales că, la prima vedere, n-ar fi nimic deosebit, cu atât mai puțin ceva spectaculos, în aceste acțiuni. Numai că lucrurile nu stau chiar așa. Spre exemplu, haideți să vedem de unde se recrutează aceste persoane. Legea spune că președintele biroului electoral și locțiitorul acestuia sunt trași la sorți, de către președintele tribunalului, dintre persoanele înscrise într-o listă cu magistrați întocmită de președintele tribunalului și dintr-o listă cu juriști intocmită de prefect, împreună cu președintele tribunalului și câte un reprezentant din partea fiecărui partid parlamentar. Mai mult, când numărul acestora este insuficient, lista este completată, de prefect, la propunerea primarilor, cu alte persoane. Ar fi foarte interesant să vedem conținutul unor astfel de liste din diferite locuri ale patriei. Să știm, bunăoară, pe cine propune primarul din orașul Urlați, primarul din Sângeorgiu de Mureș sau cel din comuna Gârla Mare din județul Mehedinți.

Apoi, primarii trebuie să-și anunțe cetățenii unde vor vota și câți vor vota. Vor fi făcut toți primarii, bunăoară cei din localitățile amintite mai sus, aceste lucruri, și la termenul stabilit de lege?

După cum trebuie să ne întrebăm cât de bine ne-au numărat primarii. Au fost operate radierile determinate de dispariția fizică a unor persoane? Dar cele care au plecat din localitate? Au fost introduse în liste toate persoanele care au împlinit 18 ani? Dar cele care și-au stabilit domiciliul în localitatea respectivă în urmă cu, să zicem, patru luni? Așadar, cât sunt de corecte aceste liste?

Vor urma și alte etape importante ale calendarului, pe care am să le semnalez, în speranța că fiecare dintre noi va fi mai atent la ceea ce se întâmplă legat de aceste alegeri.

Alegeri incorecte

Deciziile luate de Guvern cu privire la alegerile locale – o HG cu privire la cheltuielile aferente organizarii alegerilor și o OUG cu privire la „un mecanism de recuperare a cheltuielilor” – sunt cel putin surprinzatoare.

Întâi de toate, mă întreb de ce Guvernul instituie o Comisie de transparență pentru supravegeherea modului în care fondurile alocate (mai mari, nota bene, cu circa o treime comparativ cu 2008) vor fi cheltuite la aceste alegeri locale. Ce-i această Comisie? Va avea sediu? Membrii ei vor fi plătiți? Și mai ales, ce rost are ea, când avem deja organisme suficiente, în primul rând AEP și BEC? Oare Guvernul, PD-L, Coaliția nu mai au încredre în instituțiile publice? Dacă-i așa, atunci să le desființeze și să pună altele în locul acestora. Și, întâi de toate, să desființeze AEP care, oricum, pare sau chiar este o instituție exotică în peisajul electoral românesc.

Deocamdata nu vad decât un singur răspuns la toate aceste întrebări. Pur și simplu, Guvernul încearcă să cumpere bunăvoința noastră spunând, iată cât de corecți suntem: lăsăm o terță persoană (comisia) să monitorizeze (adică să facă ce? un raport?) cheltuielile, uitând sa spună ce-i cu aceste cheltuieli majorate sau ce cauta STS în procesul de organizare a alegerilor.

Apropo, unde se duce surplusul de bani? Pe un ipotetic soft de control făcut de STS, care și-a dovedit deja ineficiența la alegerile parlamentare parțiale?

Sunt însă și mai surprins de tăcerea partidelor de Opoziție, a reprezentanților acelor ONG-uri care au experință în monitorizarea alegerilor românești.

Un discurs telefonat și datat

Invitat la RRA, la ora 18,30, pentru un interviu pe tema alegerilor (de)comasate, a trebuit să aștept terminarea discursului prezidențial pentru a începe emisiunea (a început după ora 19), discurs pe care l-am ascultat relativ cuminte în studio. În paranteză fie spus, este, cred, a patra oara când sunt invitat la un post public, fie tele, fie radio, și când ma „boicotează” președintele cu câte un discurs. Ultima oara s-a întâmplat chiar când președintele anunța retragerea proiectului legii sănătății.

Dar revenind la cuvântarea prezidențială, am ascultat un discurs deloc suprinzător, așa cum eu, unul, mă așteptam să aud; un discurs de premier, în prima parte, când a reluat, mai pe larg si parcă mai elaborat, ceea ce a spus premierul în fața parlamentului cu ocazia primei zile a sesiunii extraordinare, adică un discurs axat pe tema: am făcut ceea ce trebuia să facem, atât din perspectiva ieșirii dinj criză, cât și a modernizării statului (sic), dar desigur cu costuri pentru români, ale căror nemulțumiri sunt pe deplin înțelese; tot aici, președintele a invocat nevoia continuării reformelor (chiar și împotriva poporului?), reinventând tema dragă a modificării constituției. Unii vor spune că președintele a încercat să schimbe agenda publică. Nu știu, poate, însă mie mi s-a părut că invocarea unei astfel de teme intră în categoria „țara arde și baba se piaptănă”. În a doua parte, președintele a ținut să răspundă, sub forma unor observații, criticilor recepționate până acum. Ne-a spus, spre exemplu, că nu este un dictatator, din moment ce toți îl critică liber, dar a strecurat și o serioasă ceartă la adresa PD-L și mai ales a lui Boc (dacă aș fi fost eu șeful PD-L partidul ar fi fost mult mai bine condus, a zis prezidentul). Nu în ultimul rând, a criticat toată clasa politică, toate partidele, așa cum i-ar sta bine unui președinte imparțial, rol pe care parcă a încercat să-l joace. Oricum, ne-a avertizat că nu se va schimba și că nu va da înapoi.

Așadar, un discurs anost, deloc surprinzător, adresat mai degrabă suporterilor săi (de altfel, președintele însuși a invocat drept țintă a mesajului nevoia refacerii încredii în președinte a unei părți a poporului ), dar rupt de agenda zilei, de criza politică, de cererile celor aflați în stradă.

Noroc cu ziariștii prezenți la Cotroceni (a fost un fel de conferință de presă prezidențială?) care l-au întrebat lucruri mai concrete și astfel am putut afla că prezidentul nu-și dă demisia (președinții nu-și dau demisia în criză, a zis domnul Băsescu, crezându-se căpitanul vasului naufragiat cu numele de România), dar că nu exclude un referendum pentru a-și testa popularitatea.

Desigur, am putea fi de acord cu ideea că domnul Băsescu, de la înălțimea funcție de președintele al României, s-a comportat responsabil și, totodată, distant (deși, tot a scăpat unele mici ironii, chiar dacă nu a mai nominalizat nici un politician), pledând pentru continuitate. Totuși, parcă altele erau așteptările cetățenilor, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituțională, căreia i-a garantat independența, tocmai se opusese continuității.

Hora Unirea la Hotelul Concordia

Orice manual de istorie a României ne spune, cu condiția de a-l deschide, cum s-a realizat Unirea. Dați-mi voie să reamintesc, pe scurt, cum au stat lucrurile

În noul context geopolitic european rezultat al Războiului Crimeii (1853-1856), principatele Ţării Româneşti şi Moldovei, al căror statut devenise o problemă a echilibrului european, au intrat sub garanţia colectivă a celor șapte puteri: Turcia, Franţa, Anglia, Prusia, Austria, Rusia şi Sardinia. Conform Tratatului de pace de la Paris (1856), care stabilise că populaţia celor două principate va fi consultată cu privire la statutul şi organizarea lor statală, divanurile ad-hoc, alese în 1857, au cerut unirea Ţării Româneşti şi Moldovei într-un singur stat numit România, condus de un principe dintr-o dinastie europeană, cu autonomie şi neutralitate. Totuși, Conferinţa de pace de la Paris din 1858 a hotărât ca Moldova și Țara Românească să rămână entități politice distincte, deși sub forma unei uniuni de state – având numele de Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești –, fiecare cu domnitorul și adunarea sa proprii și având ca singure instituții comune Curtea de Casație și Comisia Centrală pentru elaborarea legilor de interes comun. Întrucât Convenția de la Paris nu interzicea în mod expres aceleiași persoane să fie domnitor în ambele principate, unioniștii l-au ales pe colonelul Alexabdru Ioan Cuza, mai întâi la Iași, pe 5 ianuarie 1859, și apoi, la București, pe 24 ianuarie 1859. Procedând în acest fel, românii au pus Europa în faţa faptului împlinit al naşterii noului stat, recunoscut în cele din urmă de toate puterile garante.

În mod firesc, deci, sărbatorim Unirea pe 24 ianuarie, ziua dublei alegeri a lui Cuza. Foarte bine. Numai că tradiția politică, postcomunistă cel puțin, se arată a fi paralelă cu istoria, pentru simplul fapt că Unirea s-a înfăptuit, e drept, pe 24 ianuarie, dar nu l-a Iași, ci la București. Asta-i realitatea istorică!

Desigur, putem juca Hora Unirii la Iași, locul de unde s-a dat startul alegerii lui Cuza, după cum o putem juca la Focșani, la București sau în orice alt loc în care dorim să sărbătorim acest eveniment care echivalează cu actul politic al nașterii statului român.

Dar mai la firesc mi se pare a-l sărbătorii pe 5 ianuarie (o dată, de altfel, complet ștearsă din memoria noastră istorică) la Iași, în Piața Unirii, și pe 24 ianuarie la București. În ce loc? Păi tocmai în acel loc în care s-a produs evenimentul din urmă cu 153 de ani.

Din fericire mai putem face acest lucru. Încă. Clădirea fostului Hotel Concordia, de pe strada Smârdan, unde s-a produs dubla alegere a lui Cuza se încăpățânează să reziste timpurilor, chiar dacă într-un anonimat istoric, cultural și turistic spart numai de o modestă placa comemorativă, dar și aceea nu prea vizibilă.

Așadar, stimați politicieni români, amintiți-vă măcar în această zi de Hotelul Concordia, „maternitatea” statului român modern, și faceți-i o vizită. Poate așa vă veți gândi să-i redați acestei clădiri importanța pe care o merită și pe care, în realitate, o are. Poate așa veți face acest necesar și patriotic act de reparație istorică.

Stimați politiceni români, câte dintre statele contemporane au privilegiul de a putea arăta cetățenilor lor și cetățenilor lumii locul unde s-a nascut acel stat? E bine, statul român are acest privilegiu, de care, însă, în mod absolut paradoxal, preferă să nu fie mândru.

Și poate n-ar strica, dacă tot se vorbește despre dialog zilele acestea, ca Puterea și Opoziția să se întâlnească tocmai la Hotelul Concordia, al cărui nume îi poate inspira pentru a ajunge la acel mult dorit pact național. Ar avea de câștigat politicenii, am câștiga noi, cetățenii, ar avea de câștigat România.

Hai să dăm mână cu mână pentru Hotelul Concordia!