De ceva vreme, în media abundă declaraţiile şi comentariile pe tema modului în care parlamentarii aleşi uninominal ar trebui (!?) să voteze în chestiunea moţiunii de cenzură: să asculte de voinţa electoratului din colegiile în care au fost aleşi sau să se supună ordinelor şefilor de partid.
Mai întâi, mă văd nevoit să atrag atenţia, a nu ştiu câta oară, asupra confuziei, întreţinută public fie din ignoranţă, fie din prostie, dintre votul uninominal şi scrutinul majoritar. E foarte adevărat că, în 2008, candidaturile pentru parlament au fost uninominale, adică depuse în colegii cu câte un singur mandat, dar regula după care s-a stabilit câştigătorul a rămas cea a proporţionalităţii. Aceeaşi regulă care a făcut ca în circumscripţiile electorale în care unele colegii au fost câştigate de candidaţii care au obţinut peste 50% din voturi, locurile rămase libere să fie repartizate unor candidaţi situaţi pe poziţiile secunde sau chiar mai jos. În total, această corecţie a intervenit într-o pătrime din cazuri. Am putea, deci, spune, cel mult, că numai aceşti parlamentari, în proporţie de 25%, sunt aleşi „uninominal”, adică majoritar. Foarte bine, aceştia au avut performanţe electorale foarte bune, dar, atenţie, acest lucru nu îi supra-legitimează în raport cu ceilalţi parlamentari sau, învers spus, nu-i delegitimizează pe cei din urmă. Toţi au legitimitatea conferintă de votul popular.
Dar pe cine reprezintă toţi aceşti parlamentari? La prima vedere, s-ar spune că îi reprezintă pe cei care i-au dat votul. În fapt, aceasta este şi ideea dominantă public, căci, nu-i aşa, parlamentarii ăştia au fost ales „uninominal”. Numai că, alegerea directă este una, şi reprezentarea este alta. Pentru cei care cred în continuare că parlamentarii „uninominali” îi reprezintă numai pe cei din colegii, pentru cei care mai cred că domnul Oajdea trebuie să asculte de voinţa alegătorilor săi, le reamintesc ce scrie în Constituţie (ştiu, veţi zice că nu mai are importanţă ce scrie în Constituţie, dar totuşi ... România este un stat constituţional): „În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului” (primul alineat al art. 69 – mandatul reprezentativ). Cine este poporul? Numai alegătorii domnului Oajdea? Nicidecum, poporul este totalitatea cetăţenilor, a celor care au votat sau nu au votat. Pe aceştia îi reprezintă cei aleşi în colegiile uninominale. Aşa cum preşedintele statului îi reprezintă (sau ar trebui să îi reprezinte) pe toţi românii, tot aşa şi parlamentarii au un mandat general de reprezentare.
Adică, vă veţi întreba, domnul Oajdea să trădeze „poporul” şi să voteze cum vrea partidul său? Şi, în general, parlamentarii să se supună comenzilor politice, altfel riscând sancţiuni pe linie de partid? În nici un caz, pentru că tot articolul pe care l-am citat, în alineatul secund spune: „Orice mandat imperativ este nul”. În principiu, teza nulităţii mandatului imperativ reprezintă o garanţie a neintervenţiei ierarhiei de partid în activitatea parlamentarilor. Adică, în exercitarea mandatului său, care este reprezentativ, parlamentarul nu poate primi nici o „comandă” în legătură cu sensul votului său. Altfel, mandatul său încetează. Şi nu are importanţă cum sunt ei aleşi, uninominal sau nu, atâta vreme cât parlamentarii sunt în slujba poporului.
Păi, şi atunci cum ar trebui să voteze domnul Oajdea? Să asculte vocea poporului, chiar dacă riscă excluderea din PD-L (excludere pe care şefimea partidului s-a şi grăbit să o decidă), sau să se supună deciziei de partid, deşi aceasta este contrară voinţei poporului din colegiul său?
Răspunsul este simplu, deşi, poate, greu de acceptat. Parlamentarul trebuie să voteze după propria-i conştiinţă, adică aşa cum crede el de cuviinţă că trebuie să voteze, şi nu după cum consideră alţii că ar fi bine să voteze. Parlamentarii au fost aleşi, pentru un mandat de 4 ani în cazul nostru, pentru a decide în numele românilor. Ei au fost învestiţi cu această putere. Nu trebuie să o reconfirme în fiecare săptămână nici de la popor (lasând la o parte faptul că acest lucru se poate face numai prin referendum), nici de la partid. Altfel, şi într-un caz, şi în celălalt, mandatul său devine imperativ, adică, în conformitate cu norma constituţională, nul.
