CE URMEAZĂ?

 

 

Mai bine de șapte luni de război inutil, cu consecințe economice, sociale și umanitare teribile, i-au trebuit regimului autocrat de la Kremlin pentru a ajunge la punerea în practică a scenariul cu anexarea Crimeii din 2014. Pe scurt, să ne reamintim că, în condițiile declanșării acțiunilor militare rusești în peninsulă la sfârșitul lunii februarie (imediat după încheierea Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci), un „referendum” privind statutul Crimeii a avut loc pe 16 martie, în baza căruia Consiliul Suprem din Crimeea (ilegitim) a adoptat a doua zi „declarația de independență”. Pe 20 și 21 martie, parlamentul bicameral de la Moscova și-a dat girul pentru anexarea Crimeii. O lună mai târziu, fuseseră deja parcurse toate procedurile juridice de extindere a teritoriului statului rus asupre peninsulei. Deloc inutil să adăugăm că această modificare prin forță a granițelor nu a primit recunoaștere internațională.

Primul pas al repetării „scenariului Crimeea” l-am văzut deja: organizarea rapidă a unor așa-zise consultări populare în teritoriile controlate (deși nu total) de armata rusă – Donețk, Lugansk, Zaporojie și Herson, imediat ce Vladimir Putin s-a pronunțat practic pentru anexarea lor de către Rusia. Motivația unei astfel de decizii, pe care oficialii de la Moscova nu au obosit să o repete, ar fi „salvarea” rușilor ce locuiesc în aceste teritorii. Salvarea de la ce și de cine? De neonaziștii rusofobi din Ucraina, despre care vorbea propaganda rusă la declanșarea războiului, dar fără a produce dovezile necesare? Sau mai degrabă de „pericolul” reprezentat de orientarea pro-europeană a Ucrainei? Și chiar dacă populația rusă din estul Ucrainei ar fi supusă unei politici consecvente de discrimare din partea Kievului, cum pretinde Moscova, Rusia nu-și poate asuma cu de la sine putere și în contra tratatelor internaționale rolul de „putere protectoare” sau „putere garantă” a destinului unei populații a altui stat. Este limpede însă, acum mai mult ca oricând, că „salvarea” nu este decât pretextul pentru ambițiile imperiale ale Moscovei. Ambiții îmbrăcate, iată, în haina democratică a procedurii referendare. Trebuie însă iterat că referendumurile din cele patru teritorii ucrainene sunt departe de a respecta pricipiile și normele specifice consultărilor populare din regimurile democratice, căci, bunăoară, nici vorbă de alegeri libere când votul se desfășoară sub amenințarea armelor. În fapt, tehnic, vorbim nu de referendumuri, ci de plebiscituri, instrumentul preferat de legitimare populară al autocraților. În context, să remarcăm și faptul că votul dat de locuitorii acestor provincii ucrainene a fost nu pentru autonomie sau independență, ci, direct, pentru alipire la Rusia.

Oricum, de voie, de nevoie, participanții la urne au confirmat, aproape în unanimitate (se putea altfel?) așteptările Moscovei. Care, deși avertizată de cancelariile lumii democratice că aceste referendumuri sunt ilegale și, deci, nu pot fi baza unor decizii politice, își pregătește pașii următori. Și pe aceștia îi știm din cazul Crimeii. Anume, confirmarea politică și, apoi, juridică a integrării în Rusia a celor patru teritorii ucrainene. Deja la Moscova se vorbește despre constituirea unui nou district federal, cel de al nouălea, în componența căruia să intre Donețk, Lugansk, Zaporojie și Herson, alături de Crimeea. Mai mult chiar, se vehiculează și numele viitorului trimis al lui Putin în acest nou district. Acesta ar putea fi Dimitri Rogozin, apropiat al lui Putin și aprig susținător al ofensivei ruse în estul Ucrainei, fost titular al unor funcții publice de primă importanță, precum cea de viceprim-ministru (2011-2018) sau șef al Roscosmos, agenția spațială rusă (2018-2022).

Am putea spune, deci, că regimul de la Kremlin este nu doar consecvent cu sine, ci și foarte sigur că își poate asuma fără niciun fel de probleme poziția de arbitru internațional, că deciziile sale unilaterale nu pot fi contracarate. Totuși, lucrurile nu stau deloc așa, și nu doar pentru că Rusia nu mai este URSS, în ciuda nostalgiei ce bântuie la Kremlin. Dovadă e chiar recentul decret prezidențial privind mobilizarea rezerviștilor, fie ea și parțială, așa cum este prezentată oficial. Justificată de Vladimir Putin (în cadrul celui de al doilea său discurs public de la declanșarea războiului) drept o acțiune necesară pentru „eliberarea de neonaziști a Donbass-ului” (sic!), decizia este, în fapt, o consecință a pierderilor însemnate înregistrate de armata rusă pe fronturile din Ucraina și, totodată, o recunoaștere tacită a eșcului „operațiunii strategice”, pe care Moscova ar dori-o transformată în „operațiunea de combatere a terorismului”. În același timp, mobilizarea, adică sporirea efectivelor militare participante la războiul din Ucraina (cu toate bâlbele și haosul ce i-au urmat) se dorește a fi expresia unei dovezi de forță. Simplu spus, Rusia încearcă să își arate mușchii, și nu doar Ucrainei, girând astfel „referendumurile” din estul țării, ci și comunității internaționale care i se opune. În același sens trebuie privite și amenințările, mai mult sau mai puțin voalate, dar tot mai frecvente în ultima perioadă, cu privire la posibilitatea, chiar dreptul Rusiei de a folosi arme nucleare.

Dar indiferent care sunt motivațiile și intențiile adevărate ale Moscovei, acțiunile Rusiei creează o serioasă problemă. Reale sau mai puțin reale, amenințările diplomatice și mai ales militare, ne plasează practic în cadrele unui nou Război Rece. Și parcă pentru a ne dovedi că istoria este întodeauna ciclică, toate acestea se întâmplă la 60 de ani de la ceea ce omenirea a cunoscut drept „criza rachetelor cubaneze”, momentul cel mai tensionat al relațiilor dintre SUA, conduse de democratul John F. Kennedy, și URSS, avându-l în frunte pe comunistul Nikita Hrusciov, ajunse în pragul declanșării unui război nuclear. Nu s-a ajuns însă la folosirea armanentul nuclear instalat în secret de sovietici pe teritoriul Cubei pentru că, ne spun acum specialiștii din domeniu, tactica liderului de la Kremlin a fost cea a unui joc de intimidare, deși foarte riscant, Rusia fiind dezavantajată din perspectivă strategic-militară. De altfel, opinia generală a istoricilor este că Hrusciov nu ar fi intenționat cu adevărat să declanșeze un război nuclear împotriva NATO, ci doar să obțină anumite avantaje geopolitice în raport cu Occidentul. Putem oare împărtăși opinia acestora, optimistă am zice, și în legătură cu acțiunile actualului lider moscovit?

O STAFIE BÂNTUIE EUROPA

 

Asteptate cu îngrijorare, ba chiar cu teamă de mai toate cancelariile europene, alegerile parlamentare italiene din 26 septembrie au confirmat ascensiunea partidului Fratelli d’Italia, etichetat deja ca un partid naționalist-conservator, euro-sceptic și cu rădăcini fasciste. Să amintim că partidul condus de Georgia Meloni, înființat în 2012, a crescut puternic în opțiunile de vot ale alegătorilor italieni, de la doar 2% în 2013, respectiv 4% în 2018, la aproape o pătrime din sufragiile exprimate la aceste alegeri.

Deși, în mod normal, o formațiune politică ce obține în alegerile generale doar 25% din voturi nu poate aspira la statutul de partid major al sistemului, contextul politic național și reglementările electorale specifice îi pot facilita acest statut. Este, în mod clar, cazul Italiei, unde, pe de-o parte, funcționează un sistem multipartidist excesiv, caracterizat prin volatilitate, iar, pe de alta, legea electorală este astfel concepută încât să amplifice victoria formațiunii câștigătoare și, deci, să favorizeze constituirea majorității parlamentare. În aceste condiții, Fratelli d’Italia nu este doar cel mai votat dintre mumeroasele partide intrate în parlament, ci liderul coaliției majoritare și partidul dominat al viitoarei guvernări.

Așadar, rezultatele alegerilor parlamentare, la care au participat peste 60% dintre electorii peninsulari, ne spun că Italia se îndreaptă către o coaliție de guvernare situată la dreapta extremă a spectrului politic, cea mai radicală de pănă acum, condusă, în premieră națională de o femeie. O coaliție compusă, în principal, din Fratelli d’Italia, Lega și Forza Italia, adică din neo-fasciști, naționalisti și excentrici, care, s-o recunoaștem, are doate ingredientele unui cocteil politic exploziv.

Cu ce s-ar putea confrunta liderii celorlalte țări europene după victoria confirmată a Georgiei Meloni? În esență, cu o Italie mai puțin dispusă să participe la realizarea consensului european, parte a unui opoziții populiste tot mai puternice în cadrul raporturilor de putere din Uniunea Europeană.

Desigur, mai ales pentru politicieni și jurnaliști, rezultatele alegerilor parlamentare din Italia, țară fondatoare a Uniunii Europene și printre primele ei economii, comportă sensuri și semnificații excepționale. Dar Italia nu este nici prima și nici singura țară a Uniunii în care formațiunile politice similare Fratelli d’Italia au obținut succese electorale.

Recentele alegeri parlamentare din Suedia, organizate pe 11 septembrie, au provocat un adevărat șoc în societate.  Nu doar că stânga a pierdut în fața dreptei, răsturnare politică totuși nespecifică Suediei, dar victoria dreptei s-a datorat în fapt unei formațiuni plasate la extrema spectrului politic. Cu origini ideologice neo-naziste, Democrații Suedezi, votați de peste 20% dintre electori, au devenit cel mai important partid al dreptei, devansând Moderații, partidul tradițional al dreptei suedeze. Astfel, după 11 septembrie 2022, Suedia, proaspăt aspirant la statutul de membru NATO și viitoarea deținătoare a președinției Consiliului European, se îndreaptă către o formulă guvernamentală inedită, căci fără aportul dreptei-extreme, noul guvern de la Stockholm nu se poate constitui. Faptul că nu Jimmie Åkensson, liderul Democraților Suedezi, ci moderatul Ulf Kristersson a fost însărcinat cu formarea cabinetului nu modifică cu nimic noua realitate politică a Suediei. Fie și numai parte a coaliției parlamentare majoritare, deci fără reprezentanți în cabinet, așa cum ar prefera premierul desemnat, Democrații Suedezi vor contribui decisiv la modelarea fizionomiei politice a guvernului. Iar aceasta înseamnă, pe scurt, „mai puțină Europă”.

Așadar, în urma schimbărilor politice configurate de rezultatele alegerilor parlamentare, adică de voința majoritară a electorilor, Suedia și Italia vin să creeze un fel de axă Nord-Sud a populismului european. Și totuși, cercul politic al populiștilor este mai larg. Destul de multe guverne europene au fost atinse de tentația populismului, mai ales în contextul agresiunii Rusiei în Ucraina și al consecințelor sociale ale crizei energetice, dar sediul acestei politici îl găsim mai degrabă în Est. Cu siguranță, orice cetățean european cât de cât informat știe, a auzit despre derapajele populiste ale guvernului polonez, ca să nu mai vorbim despre consecvența cu care Budapesta apasă pe pedala suveranismului. De altfel, nu întâmplător primii care au felicitat-o pe Giorgia Meloni pentru victoria în alegerile de duminică au fost liderii de la Budapesta și Varșovia. Sugestiv în acest sens este mesajul transmis de premierul Orban: „Avem nevoie mai mult ca orcând de prieteni care împărtășesc o viziune și o abordare comune față de Europa”.

Vrem, nu vrem, atitudinea și acțiunea politică de tip populist au devenit o realitatea a Europei actuale, fie și cu circumstanțele atenunante ale crizelor cu care se confruntă Uniunea Europeană, iar recentele alegeri parlamentare din Italia o certifică. Ce ne rămâne de făcut nou, simpli cetățeni sau oficiali, este să fim capabili să o administrăm.

EFECTUL PUTIN ASUPRA SPAȚIULUI SCHENGEN

 

Începând cu 1 ianuarie 2007, România a devenit, în mod oficial, parte a Uniunii Europene, în cadrul celui de al doilea val de extindere a Uniunii către Est, alături de Bulgaria. Pentru România, aderarea la UE a reprezentat un moment istoric decisiv, dacă avem în vedere lungul și anevoiosul proces de sincronizare cu Europa, cum l-ar denumi Eugen Lovinescu, susținătorul interbelic cel mai puternic al adoptării (copierii) modelului occidental de civilizație.

În mod firesc, după 1 ianuarie 2007 România a început pregătirea pentru adoptarea măsurilor necesare eliminării controalelor la frontierele interne în vederea aderării la spațiul Schengen.

Știm însă că România a încheiat procesul negocierilor de aderarea cu două „corijențe”, două dosare de negociere provizoriu închise, cel mai problematic fiind dosarul Justiție și afeceri interne. Aceasta a presupus instituirea unui Mecanism de Cooperare și Verificare a progreselor înregistrate de România în acest domeniu. Pașii ezitanți făcuți în direcția finalizării reformelor din justiție, ca și perpetuarea corupției au constituit argumente politice pentru amânarea intrării în spațiul Schengen, chiar dacă România îndeplinea, începând cu 2010, condițiile tehnice necesare.

De altfel, Vasile Blaga, ministrul de Interne în 2010, bazându-se tocmai pe finalizarea cu succes a procedurilor tehnice de aderare, promitea, în luna mai a acelui an, că „pe 27 martie 2011 vom intra în spațiul Schengen”.

Au trecut de atunci 12 ani, iar România a rămas în afara spațiului Schengen. Totuși, lucrurile s-au schimbat fundamental în 2022.

După 24 februarie, România nu a ezitat să se alăture măsurilor de sancționare a Rusiei agresoare decise la Bruxelles. Totodată, sprijinul diplomatic, militar și, mai ales, umanitar acordat de București Ucrainei a fost substanțial, fiind remarcat nu doar de media, de liderii de la Kiev, dar și de oficialii Uniunii Europene. În mod deosebit, România a acordat și continuă să acorde asistență unui număr foarte mare de refugiați ucrainieni (peste 2,2 milioane, conform datelor guvernamentale) inclusiv acelora care au ales doar să tranziteze țara către vestul Europei.

Toate acestea au contribuit direct la revizuirea pozițiilor statelor europene care se opuneau intrării României în zona Schengen, precum Germania, Franța sau Olanda. Am putea vorbi, deci, despre un efect colateral al deciziei liderului de la Kremlin de a ataca Ucraina. Astăzi, la mai bine de șase luni de la declanșarea agresiunii împortiva Ucrainei, avem, practic, consensul cancelariilor europene privind aderarea Româniai la spațiul Schengen.

Bunăoară, pe 29 august, Olaf Scholz, cancelarul Germaniei, declara că spijină aderarea României (alături de Bulgaria și Croația) la spațiul circulației libere: „Schengen-ul este una dintre cele mai mari succese ale Uniunii Europene, iar noi trebuie să-l protejăm și să-l dezvoltăm. Iar aceasta înseamnă să acoperim golurile rămase. Croația, România și Bulgaria îndeplinesc condițiile tenice pentru a fi membri cu drepturi depline. Voi lucra pentru a le vedea ca membri cu drepturi depline.” Anterior, pe 15 iunie, Emmanuel Macron, aflat într-o vizită în România, aprecia că țara pe care o conduce sprijină aderarea României la spațiul Schengen: „Franța e alături de România. Dorim ca acest dosar să progreseze, să avanseze”. Putem adăuga și pozițiile favorabile ale altor state vestice, precum cea recentă a Danemarcei, exprimată de ambasadorul agreat al Regatului Danemarcei în România – care și-a aexprimat sprijinul deplin al țării sale pentru aderarea României, conform comunicatului de presă al ministerului Afacerilor Externe de la București, din 5 septembrie.

Dar probabil mai important este faptul că președinția cehă a Consiliului Uniunii Europene susține aderea României la zona liberei circulații, dorind ca realizarea acestui obiectiv să avansese pe durata celor șase luni în care Praga asigură președinția Uniunii. Au dat asigurări în acest sens atât ministrul Justiției, Pavel Blažek, cât și cel de Interne, Vit Rakušan, din guvernul de la Praga. Concret, Președinția Consiliului UE a invitat miniștrii de Interne din România, Bulgaria și Croația pe 13 septembrie pentru a analiza situația aderării la spațiu Schengen, fapt salutat imediat de eurodeputații români PNL/PPE, precum Rareș Bogdan sau Daniel Buda.

Desigur, urmează o serie de pași tehnici și politici în urma cărora România să devină parte a spațiului Schengen (probabil etapizat), printre care numărându-se chiar depunerea oficială a cererii de aderare, probabil în octombrie. Este însă limpede că acum condițiile sunt prielnice ca cea de a 16-a solicitare de acest gen făcută de guvernul de la București să fie încununată de succes. De aici și optimismul premierului Ciucă vizând posibilitatea ca România să devină membră a spațiului Schengen până la sfârșitul lui 2022, deși în urmă cu un an opina că nu „garantează că intrăm în Schengen în 2022”.

 

P.S. Putem lărgi discuția despre efectele colaterale, dar nedorite de Vladimir Putin, ale agresiunii militare rusești, dacă avem în vedere cel puțin alte două evoluții geopolitice  extrem de importante pe cale să se producă: lărgirea NATO, prin cuprinderea Finlandei și a Suediei,  pe de o parte, și continuarea extinderii spre Est a UE prin acceptarea candidaturilor Ucrainei și Republicii Moldova.

 

 

UN COMPROMIS IMPORTANT

 

La data de 1 iunie 2007 – cu șapte ani înainte ca Rusia să anezexe ilegal Republica Autonomă Crimeea și orașul Sevastopol – a întrat în vigoare Acordul dintre Comunitatea Europeană și Federația Rusă privind facilitarea eliberării vizelor pentru cetățenii Uniunii Europene și ai Federației Ruse. Scopul Acordului era acela de a „facilita, pe bază de reciprocitate, eliberarea vizelor cetățenilor Uniunii Europene și ai Federației Ruse în cazul șederii planificate cu o durată de cel mult 90 de zile într-un interval de 180 de zile”. Așadar, o măsură care avea în vedere flexibilizarea călătoriilor între cele două entități statale, cu efecte benefice directe în special asupra celor care călătoreau în scop turistic.

Intrarea într-un nou Război Rece, din 24 februarie 2022, când Rusia a atacat Ucraina, a determinat Uniunea Europeană să reacționeze rapid și în acest domeniu, decizia 2022/333 a Consiliului din 25 februarie vizând suspendarea parțială a Acordului. Concret, începând cu 28 februarie, nu s-au mai aplicat măsurile de facilitare a acordării vizelor pentru oficialii și oamenii de afaceri ruși.

După șase luni de război în Ucraina, miniștrii de Externe ai țărilor Uniunii Europene, prezenți la Praga într-o reuniune neoficială pe 30 și 31 august, au convenit asupra deciziei de a suspenda complet acordul de facilitare a vizelor UE-Rusia. Suspendarea complică procesul de acordare a vizelor în EU pentru cetățenii ruși, iar procedurile devin mai costisitoare și mai birocratice. Totuși, cetățenii ruși pot călătorii în continuarea în țările Spațiului Shengen, chiar dacă procedeul de obținere a vizelor a devenit mai scump și mai greoi.

De altfel, miza reuniunii de la Praga, cel puțin la nivelul media și al publicului parg, a fost cea a interzicerii totale a accesului rușilor în spațiul Uniunii Europene.

Contextul politic în care aceasta s-a desfășurat a fost, ca în multe alte rânduri, cel al „Europei cu două viteze”, de astă dată, al diferențelor de abordare dintre statele estice, aflate în proximitatea conflictului din Ucraina, și cele vestice ale Uniunii.

Primele se pronunțau pentru o soluție mai drastică decât cea a suspendării Acordului. Iată, bunăoară, poziția României, prezentată de ministrul de Externe, Bogdan Aurescu, în preambulul întâlnirii de la Praga: „voi exprima deplina disponibilitate a României de a discuta despre adoptarea unor măsuri ulterioare [suspendării Acordului] de restricționare a circulației cetățenilor ruși în Uniunea Europeană, deoarece considerăm că – concentrându-ne mai ales pe vizele pentru turism – turismul nu este un drept fundamental”. În același sens s-a exprimat și Jan Lipavsky, ministrul de Externe al Republicii Cehe, țara care asigură în prezent președinția Uniunii, care a apreciat că în contextul agresiunii Rusiei asupra Ucrainei „nu este loc de turism [pentru ruși]”. Mai mult, Cehia, Estonia dar și Finlanda restricționaseră deja acordarea de vize pentru cetățenii ruși, dorind astfel a fi exemplul de urmat în acest domeniu.

De cealaltă parte, țările vestice, precum Austria sau Luxemburg, se pronunțau împotriva soluției radicale a blocării totale a accesului rușilor în țările Uniunii Europene, invocând, în special, argumente principiale sau umanitare. Astfel, șeful diplomației austriece, Alexander Schallenberg, aprecia că UE nu ar trebui „să dea o judecată categorică asupra a 140 de milioane de persoane”, după cum ministrul de Externe luxemburghez Jean Asselborn avertiza că „nu trebuie să avem o nouă cortină de fier în Europa”. În plus, într-un document comun de poziție, Germania și Franța respingeau propunerile statelor estice de a interzice întrarea în Uniune pentru toți cetățenii ruși, aceasta fiind practic și poziția Comisiei Europene, dacă ne reamintim că Joseph Borrell, reprezentantul UE pentru politică externă, declarase anterior reuniunii de la Praga că „interzicerea intrării tuturor rușilor (în UE) nu este o idee bună”. Am putea aminti aici și poziția Ungariei – ministrul său de Externe, Peter Szijjarto, apreciind că „interzicerea vizelor nu ar fi o decizie adecvată în circumstanțele actuale” – dacă nu am ști că Ungaria este un caz excepțional nu doar printre statele estice ale Uniunii, menținând legături strânse cu Moscova în toată această perioadă.

Așadar, la Praga s-a hotărât suspendarea totală a Acordului din 2007, dar nu și interzicerea accesului rușilor în spațiul UE. Am putea, deci, spune, că a prevalat poziția „Uniunii de Vest”. Cu siguranță, inamicii Uniunii, ca și suveraniștii interni, ar interpreta hotărârea de la Praga ca un semnal puternic al dezbinării Est-Vest din cadrul Uniunii Europene, al supremației decizionale a „vechii Uniuni” sau chiar ca o dovadă a slăbiciunii Uniunii (de Vest) în raport cu Rusia.  În fapt însă, decizia de la Praga este expresia compromisului politic care caracterizează funcționarea Uniunii Europene.

Dincolo de ceea ce am putea numi competiția dintre vechea și noua Europă, un proces firesc până la urmă într-un spațiu democratic, aș spune că trebuie să judecăm lucrurile mai întâi dintr-o perspectivă pragmatică. În fapt, ce ne spune decizia de la Praga? Că Uniunea Europeană continuă politica sa de sancționare a Rusiei agresoare, căci suspendarea facilităților privind acordarea vizelor pentru ruși se alătură celorlalte măsuri de sancționare a Rusiei agresoare. Iar acesta este lucrul important.