Sfârșitul grupului de la Visegrad?

 

Cu 32 de ani în urmă, trei dintre țările est-europene proaspăt ieșite din lagărul comunist au decis să-și unească eforturile de dezvoltare în cadrul unei structuri regionale de cooperare. Pe 15 februarie 1991, reuniți în cetatea medievală de la Visegrád, nu departe de Budapesta, președinții Cehoslovaciei, Václav Havel, și Poloniei, Lech Vałęsa, alături de prim-ministrul Ungariei, József Antall au pus bazele Grupului de la Visegrád. Conform declarației comune semnate de cei trei lideri politici, țările grupului se angajau să-și asigure sprijin reciproc în vederea integrării politice și economice în Uniunea Europeană. Totodată, grupul își propunea să contribuie la consolidarea stabilității economice și politice în regiunea Europei Centrale.

            Grupul de la Visegrád nu a fost conceput să funcționeze într-o formulă instituționalizată, precum, bunăoară, Uniunea Europeană. Cooperarea din cadrul grupului se realizează în baza întâlnirilor periodice ale reprezentanților țărilor membre la diferite niveluri, de la cel înalt, al premierilor și șefilor de stat, până la cel al experților. Cât privește conducerea grupului, aceasta se realizează prin roție, fiecare țară membră exercitând președinția grupului pentru o perioadă de 12 luni în baza unui plan anual de acțiune.

            Proiectat ca o structură de cooperare a Europei Centrale, deschisă colaborării în special cu statele vecine, grupul de la Visegrád nu a suferit modificări ale componenței în decursul existenței sale. În mod forturit însă, ca urmare a serarării dintre Cehia și Slovacia, oficializată la 1 ianuarie 1993, numărul statelor membre a crescut la patru. Altfel, de-a lungul timpului, grupul de la Visegrád sau, pe scurt, V4 a organizat reuniuni la diferite niveluri de reprezentare cu participarea și a altor state, în formatul de tip V4+.

Încă de la momentul înființării grupului de la Visegrád, România și-a exprimat dorința de a deveni parte a grupului, dar a fost refuzată din motive politice, fiind invocate manifestațiile nedemocratice din 1990, respectiv mineriadele și conflictul etnic de la Tg. Mureș. După ce a devenit membră a Uniunii Europene, România a fost invitată să participe, alături de alte state europen, la diferitele reuniuni ale grupului în format V4+. În 2015, la inițiativa premierului român Victor Ponta, a fost constituită o alianță a trei state europene – România, Bulgaria și Serbia – după modelul grupului de la Visegrád și, propabil, ca o replică la acesta, numită Grupul de la Craiova, după numele localității din România unde s-au reunit pentru prima oară prim-miniștrii țărilor fondatoare. Ulterior, în 2017, la grup a aderat Grecia.

 Dincolo de apartenența lor la regiunea Europei Centrale, țările grupului de la Visegrád au fost unite de experiența tranziției nonviolente de la comunism la democrație, dar și de progresele mai rapide înregistrate în procesul de reformare economico-socială. În 2004, în contextul primului val de extindere a Uniunii Europene către Est, toate cele patru țări din V4 au devenit membre ale comunității europene.

Grupul și-a menținut unitatea și după integrarea europeană, țările componente coordonându-și politicile în cadrul instituțional al Uniunii și individualizându-se ca atare în concertul european. În timp, în mod deosebit odată cu criza refugiaților din 2015, țările V4 și-au atras reputația unui „grup rebel” al Uniunii, a unui „bloc estic anti-Bruxelles”. Promotori ai ideologiei suveraniste, liderii acestor patru țări s-au pronunțat împotriva proiectului comunitar al „Europei federale”, susținând, în schimb, o „Europă a națiunilor”, bazată pe un rol mai redus al instituțiilor europene.

Cu toate acestea, diferențele de viziuni politice dintre cele patru țări ale grupului V4 au căpătat consistență în ultimii ani, prefigurând, mai întâi, o divizare a grupului V4 în V2+V2, accentele mai violente ale discursului suveranist proprii Varsoviei și, în mod deosebit, Budapestei ridicând o barieră în cooperarea cu celelalte două state. Învazia militară în Ucraina a produs o nouă fisură în interiorul grupului, de data aceasta între Ungaria, pe de-o parte, și Polonia, Cehia și Slovacia, de cealaltă parte, motivul fiind susținerea, fie și indirectă, acordată de Budapesta Moscovei. Fisura a fost atât de mare încât întâlnirea miniștrilor apărării ai celor patru țări programată la sfârșitul lunii martie 2022, la o lună de la invadarea Ucrainei, nu a mai avut loc.

Astăzi, V4 este departe de modelul de cooperare care a stat la baza înființării sale în urmă cu mai bine de trei decenii. În fapt, dacă avem în vedere falia creată de poziția pro-Moscova a Ungariei lui Viktor Orbán, putem spune că, practic, grupul de la Visegrád s-a restrâns la țara de la Visegrád.

Nu este, deci, surprinzător că noul președinte ceh, Petr Pavel, victorios în alegerile prezidențiale de la începutul acestui an, vorbea despre necesitatea reformării grupului - în sensul lărgii compoziției lui la 9 membri, în contextul războiului din Ucraina –, în caz contrar riscând să devină o formă fără fond. De altfel, în opinia președintelui Pavel, exprimată cu ocaziei vizitei sale în Slovacia de la începutul lunii martie, V4 „a devenit mai mult un for consultativ, fără ambiția unei coordonări detaliate a politicii externe sau de secutitate (a țărilor membre -n.n.), ceea ce nu este scopul pentru care a fost destinat grupul.” Opinie împărtășită și de omoloaga sa de Bratislava, Zuzana Čaputová.  

În același sens trebuie înțeleasă și o recentă declarație a premierului polonez. Cu ocazia turneului său în SUA, aflat în vizită la think-tank-ul american Atlantic Council, Mateusz Morawiecki a explicat la ce stadiu a ajuns cooperarea în interiorul V4. „Relația noastră cu Ungaria s-a schimbat mult din cauza poziției Ungariei față de Rusia, acesta este un fapt. Am avut odată o cooperare foarte puternică la nivelul Grupului de la Visegrád, acum este mult diminuată.” În plus, a apreciat premeierul Morawiecki, „cooperăm foarte bine cu România și cu statele baltice”.

Așa stând lucrurile, viitorul așa-numitului grup de la Visegrád apare tot mai incert. Este însă certă alternativa pe care o are în față: reformare sau dispariție.

Turcia se pregătește pentru alegeri decisive

 

Odată ce Recep Tayyid Erdoğan și-a anunțat în mod oficial candidatura pentru un nou mandat prezidențial, în cadrul evenimentului organizat la Ankara pe 11 aprilie, putem spune că Turcia a intrat, cu adevărat, în campania electorală pentru alegerile prezidențiale și parlamentare de luna viitoare.

Pe 14 mai, peste 60 de milioane de turci sunt convocați la urne pentru desemnarea președintelui republici, ca și a celor 600 de membri ai parlamentului de la Ankara, Marea Adunare Națională a Turciei. Ca de obicei atunci când se suprapun aceste două tipuri de scrutinuri, accentul cade pe alegerile prezidențiale, și nu doar pentru că, în mod natural, competiția prezidențială are un caracter mai puternic personalizat. Rolul important jucat de președinte, mai ales într-o republică de tip prezidențial, cum format este definit regimul politic din Turcia, dă greutate acestor alegeri. În mod specific, noile alegeri prezidențiale din Turcia capătă semnificații deosebite, dacă avem în vedere nu numai contextul critic intern și extern în care acestea sunt organizate, dar și miza politică expresă, respectiv soarta regimului politic Erdoğan.

După cele trei mandate de premier, din perioada 2003-2014, ca lider al Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP), pe care l-a fondat în 2001 și l-a condus la trei victorii parlamentare consecutive, Recep Erdoğan a câștigat alegerile prezidențiale din 10 august 2014. Votat de circa 53% dintre turcii prezenți la urne, fostul premier a devenit cel de al 12 președinte al Turciei, dar primul ales prin vot direct, popular. Trebuie precizat că victoria sa prezidențială a fost, în bună măsură, consecința politicii sale ca premier vizând reformarea statului turc, a succeselor economice obținute, ca și a deschiderii către valorile democratice și seculare caracteristice Europei. Totuși, în decursul mandatului său, îndeosebi după tentativa eșuată de puci militar din 2016, politica promovată de președintele Erdoğan a tins tot mai mult către autoritarism și islamism accentuat, îndepărtând astfel Turcia de modelul cultural-politic occidental de care se apropiase în perioada anterioară. Totuși, alegerile generale din 2018 l-au reconfirmat președinte al Turciei, din nou din primul tur, cu circa 52% din voturi, odată cu victoria parlamentară a partidului său, AKP fiind susținut de peste 42% dintre votanți și ocupând, împreună cu aliații săi naționaliști, aproape 60% din locurile parlamentare. Reconfirmarea lui Erdoğan ca președinte, în paralel cu victoria partidului său, în cadrul primului scrutin dublu – prezidențial și parlamentar – din istoria țării, a marcat intrarea Turciei într-o nouă etapă politică, cea a unui regim prezidențial în care deținătorul poziției de șef al statului are prerogative extinse, consecință a reformei constituționale din 2017. Acum, înscris în cursa electorală cu obiectivul obținerii celui de al treilea mandat consecutiv, președintele Erdoğan le cere turcilor să voteze, din nou, în favoarea politicii prezidențialist-autoritariste pe care a promovat-o în ultimii ani. Însă auspiciile nu îi sunt la fel de favorabile ca în trecut.

Întâi de toate, candidatura sa este pusă sub semnul întrebării, adversării săi politici negându-i dreptul constituțional de a candida pentru un al treilea mandat prezidențial. Argumentul acestora își are suportul chiar în eșafodajul constituțional pe care Erdoğan și-a bazat dominația politică. Să reamintim, în acest sens, că în decurs de nici un deceniu legea fundamentală a Turciei a cunoscut două revizuiri majore, în mod special în ceea ce privește instituția prezidențială. Astfel, reforma constituțională inițiată în 2007 s-a soldat cu schimbarea modului de alegere a președintelui republicii, respectiv cu trecerea de la alegerea indirectă, de către parlament, la alegerea directă, prin vot popular, pentru un mandat redus de la șapte la cinci ani, și, totodată, cu acordarea permisiunii președintelui de a candida pentru un al doilea mandat. În 2017 modificările constituționale au fost încă mai consistente, schimbând natura regimului constituțional, în sensul introducerii unui prezidențialism de tip american, șeful statului devenind și șeful puterii executive. Condițiile alegerii președintelui au rămas însă neschimbate. Pornind de aici, oponenții săi, afirmă că președintele Erdoğan, care are deja două mandate, nu mai poate candida, decât cu încălcarea legii. De cealaltă parte, susținătorii săi  consideră că revizuirea constituțională din 2017 a resetat modul de calcul al mandatelor prezidențiale, astfel că Erdoğan mai are dreptul la încă un mandat, cel actual fiind primul în noua ordine constituțională.

Formal, disputa a fost tranșată în favoarea președintelui în exercițiu, iar Consiliul Electoral Suprem din Turcia i-a acceptat candidatura. Mai mult, instituția responsabilă cu organizarea alegerilor a stabilit și ordinea candidaturilor pe buletinul de vot, prima poziție revenindu-i lui Erdoğan, ceea ce poate însemna o mică victorie a acestuia, cel puțin din punct de vedere psihologic. Cu toate acestea, în spațiul public, oponenții săi continuă să îi conteste dreptul de a candida pentru a treia oară, acuzându-l de încălcarea prevederilor constituționale, a regulilor democratice.

Dar dincolo de disputa juridică, în campania electorală pentru alegerile din 14 mai, Recep Erdoğan se vede confruntat cu o opoziție mult mai consistentă, care își bazează strategia pe o largă coaliție partidistă. Formată în jurul principalului partid de opoziție, fondat de „părintele turcilor” Mustafa Kemal Atatürk, Partidul Popular Republican, cu participarea altor cinci formațiuni politice – Partidul Bun, partid parlamentar, Partidul Felicity, Partidul Democrat, Partidul Democrației și Progresului și Partidul Viitorului – coaliția, numită Alianța Națiunii, l-a înscris înscris în cursa electorală pe Kemal Kiliçdaroğlu, politician experimentat, liderul Partidului Popular Republican și, totodată, liderul opoziției parlamentare. De subliniat că formațiunea politică pro-kurdă Partidul Democrat Popular, al treilea partid parlamentar al Turciei, deși nu a aderat la Alianța Națiunii, nu a prezentat un candidat prezidențial propriu, ceea ce înseamă practic un sprijin, fie și indirect, pentru candidatura lui Kiliçdaroğlu. Adăugăm că partidele Alianței Națiunii au adoptat aceeași strategie și în cazul alegerilor parlamentare ce au loc în paralele cu cele parlamentare, mizând pe formula listelor de candidați comune pentru un scor mai bun în raport cu partidul lui Erdoğan. Astfel, alianța celor șase partide de opoziție cu candidat prezidențial unic se constituie într-un bloc politico-electoral cel puțin similar celui al președintelui în exercițiul, Alianța Populară, care reunește partidele din coaliția guvernamentală – Partidul Justiție și Dezvoltare și Partidul Acțiunea Naționalistă – și un alt partid naționalist minor (Partidul Marii Unități).

Nu în ultimul rând, în ciuda rolului de putere regională tot mai importantă pe care și-l asumă și, deci, al prestigiului internațional pe care și-l revendică, Turcia condusă de Recep Erdoğan se confruntă cu o situația economico-socială internă tot mai precară. În fapt, societatea turcă este afectată de cea mai gravă criză a costului vieții din ultimele două decenii, așa cum o arată și creșterea ratei inflației anuale la 50%. În plus, cele două cutremure din februarie , soldate cu 46 de mii de morți și milioane de sinistrați, i-au agravat problemele și au sporit nemulțumirea populară, administrația de la Ankara fiind criticată pentru reacția lentă de după dezastru.

Toate acestea au contribuit la scăderea sensibilă a popularității lui Receip Erdoğan, care își vede amenințată poziția de lider al alegerilor. Sondajele de opinie realizate la debutul campaniei electorale au pus în evidență această tendință, președintele în exercițiu fiind devansat de liderul opoziției în intențiile de vot. Bunăoară, cel mai recent sondaj îl creditează pe Kiliçdaroğlu cu 51,8% din intențiile de vot, față de cele 42,5% din voturi adunate de Erdoğan, ceilalți doi candidați minori având fiecare în jur de 3%. Desigur, adevăratul verdict electoral va fi cel dat de urne, în condițiile în care procesul votării va fi liber și corect, deziderat care, totuși, ridică semne de întrebare, având în vedere natura autoritaristă a guvernării ce îl organizează.

Alegeri parlamentare cu mize diferite în Bulgaria și Finlanda

 

Pentru cetățenii bulgari și finlandezi, prima duminică a lunii aprilie a avut aceeași semnificație electorală, reunindu-i la urne cu misiunea de a alege noile parlamente naționale. Contextele politice ale cele două procese electorale au fos însă diferite.

În Bulgaria, alegerile s-au desfășurat pe fondul instabilității politice care afectează țara în ultimii ani. În iunie trecut, guvernul de coaliție condus de Kiril Petkov, liderul noii formațiuni politice Continuăm Schimbarea (PP), guvern constituit după alegerile parlamentare anticipate de la sfârșitul anului 2021, a fost demis în urma succesului moțiunii de cenzură prezentate de principalul partid de opoziție, Cetățenii pentru Dezvoltarea Europeană a Bulgariei (GERB).  Moțiunea de cenzură a fost votată de 123 de deputați din cei 240 ai parlamentului de la Sofia (respectiv 51,25%), incluzându-i și pe cei 20 de parlamentari ai partidului anti-sistem Există un Astfel de Popor, până atunci aliați ai premierului Petkov. Din 2 octombrie 2022, țara are un guvern interimar, condus de independentul Galb Donev, bazat pe suportul parlamentar al formațiunilor Continuăm Schimbarea, Partidul Socialist Bulgar și Bulgaria Democratică. Guvernul Donev a fost reconfirmat la începutul lunii februarie, după ce alegerile parlamentare anticipate din octombrie 2022 s-au soldat cu un nou rezultat indecis. Mandatul guvernului Donev a fost acela de a pregătii noul scrutin parlamentar anticipat, din 2 aprilie 2023 – cel de al cincilea în ultimii doi ani – de la care se aștepta, în sfârșit, formarea unei majorități parlamentare solide și, deci, constituirea unui guvern stabil. A fost atins acest obiectiv?

Să spunem, mai întâi, că la noile alegeri parlamentare s-au prezentat practic aceleași formațiuni politice ca și la precedentele momente electorale, fără apariția unui concurent surpriză, așa cum s-a întâmplat la scrutinul de la sfârșitul anului 2011, odată cu debutul politic al formațiunii Continuăm Schimbarea. Așa se explică, în bună măsură, și participarea redusă a cetățenilor, prezenți la urne într-o proporție de numai 40,63%, conform datelor oficiale. Pe axa centrală a confruntării electorale s-au aflat, din nou, cele două grupări politice pro-europene, despărțite însă de viziuni diferite asupra actului guvernării: Cetățenii pentru Dezvoltarea Europeană a Bulgariei, alături de Uniunea Forțelor Democratice (SDS), respectiv Continuăm Schimbarea, cotate cu scoruri electorale apropiate. Reamintim că alianța GERB-SDS a câștigat alegerile de la sfârșitul lui 2022 cu 24,5% din voturi, la o diferență de 5 puncte procentuale față de PP, formațiunea victorioasă în ultimele alegeri din 2021, când a adunat 25,4% din voturi, cu 3 procente în fața GERB-SDS. 

Sondajele de opinie care au precedat noile alegeri parlamentare au anticipat aceeași competiție strânsă dintre cele două grupări politice, fără conturarea unui câștigător detașat, realitate confirmată de rezultatele scrutinului. Anunțată inițial, conform sondajelor de tip exit-poll, drept câștigătoarea alegerilor, cu un avans de circa un punct procentual în fața GERB-SDS, alianța dintre Continuăm Schimbarea și Bulgaria Democratică s-a clasat în final pe poziția a doua, fiind votată de 24,5% dintre participanții la scrutin și obținând 64 de mandate parlamentare (26,7%), așa cum a arătat numărătoarea completă a voturilor. În paranteză fie spus, dincolo de faptul să sondajele de opinie sunt totuși un instrument relativ de măsurare a opțiunilor electorale, cotarea mai bună a formațiunii Continuăm Schimbarea poate avea și o explicație de tip ideologic, respectiv orientarea reformatoare a acestei formațiuni. Prima poziție a ierarhiei electorale a revenit, așadar, alianței GERB-SDS, a fostului premier Boiko Borisov din perioada 2009-20013, arestat în 2022 sub acuzația de abuz de fonduri europene, susținută de 26,4% dintre votanți, reprezântând 69 de parlamentari (28,8%). În legislativul de la Sofia s-au calificat alte patru formațiuni politice, scoruri mai bune obținând formațiunea pro-rusă Renașterea – 14,2% din voturi, cu circa 5 procente în plus comparativ cu suportului său electoral din 2022 – și partidul minorității turce, Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți – o prezență parlamentară constantă, cu 13,7% din voturi. Tehnic, GERB și SDS au câștigat alegerile, însă, în ansamblu, rezultatele nu au produs schimbarea preconizată, respectiv detașarea unui câștigător majoritar pentru a pune capăt instabilității politice prelungite din Bulgaria.

La prima vedere, situația din Bulgaria a fost reprodusă în urma alegerilor parlamentare din Finlanda. Într-adevăr, niciunul dintre principalii competitorii electorali nu s-a detașat ca un câștigător majoritar al scrutinului, în condițiile în care participarea la scrutin la situat la peste 68% din corpul electoral. Totodată, rezultatele au arătat că diferențele dintre ocupanții primelor trei poziții ale ierarhiei electorale sunt minore, sub 1% dintre voturile exprimate Concret, prima poziție a revenit Partidului Coaliției Naționale (KOK), cu 20,8% din voturi, urmat de formațiunea Adevărații Finlandezi (PS), votată de 20,1% dintre participanții la scrutin, și de Partidul Social Democrat Finlandez (SDP), ocupantul locului al treilea cu 19,9% dintre voturile exprimate. Ca atare, din totalul celor 200 de mandate ale parlamentului de la Helsinki, KOK și-a adjudecat 48 (24%), PS a obținut 46 (23%), iar SDP o ocupat 43 (21,5%). Completând tabloul alegerilor finlandeze, să spunem că alte șase formațiuni politice minore au ocupat mandate în legislativul finlandez, cea mai importantă dintre acestea, Centrul Finlandei (KESK), parte a coaliției de guvernare până în 2019, obținând puțin peste 11% din voturi, respectiv 23 de mandate (11,5%). În termenii științei politice, rezultatele alegerilor au confirmat că în Finlanda, la fel ca în Bulgaria, funcționează un sistem de partidul de tip multipartidist perfect (fără partid dominant), cu corolarul formatului guvernamental de tip coaliție multipartistă.

Cu toate acestea, practica politică finlandeză este diferită de cea bulgară, instabilitatea acută nefiind proprie țării nordice. Dimpotrivă, dacă avem în vedere contextul minoritar partidist și electoral, aici putem vorbi despre o stabilitate politică notabilă. Dovadă stă faptul că alegerile au fost convocate la termen, în legislatura 2019-2023 funcționând, practic, aceeași coaliție guvernamentală – compusă din cinci partide, în frunte cu SDP –, poziția de premier fiind deținută, din decembrie 2019, de Sanna Marin, înlocuitoarea lui Antti Rinne la conducerea social-democraților. În plus, creșterea relativă a suportului electoral al naționaliștilor din PS nu poate fi considerată drept o amenințare la adresa status-quo-ul politic finlandez, dacă avem în vedere dinamica acestei formațiuni din ultimul deceniu, respectiv clasarea ei constantă pe poziția a doua ierarhiei electorale, dar fără participarea la guvernare. E drept, partidul Sannei Marin a pierdut noile alegerile – și aceasta în ciuda  bunei administrări a pandemiei de COVID-19 și a aducerii țării în poziția de membru NATO (confirmată oficial la două zile după consumarea scrutinului) – însă înfrângerea stângii social-democrate în fața dreptei liberale nu este semnul instabilității politice, ci al răsturnării politice, formă specifică de materializare a alternanței la putere.

Desigur, și Finlanda, asemeni Bulgariei, are de trecut testul postelectoral al constituirii majorității parlamentare, care, având în vedere arhitectura minoritară a parlamentului, se anunță a fi unul dificil și cronofag. Cu diferența că Finlanda, așa cum ne-o dovedește experiența ei politică, deține know-how-ul unui astfel de proces, spre deosebire de Bulgaria, unde, în plus, miza specifică a acestui ultim scrutin o constituie înlăturarea instabilității guvernamentale.