La debutul tranziţiei
postcomuniste, Mineriada din
septembrie 1991 a îmbrăcat mai degrabă forma unei insurecţii, a unei „revoluţii
marxiste”. Aceasta, în primul rând, pentru că actorii schimbării politice au
fost exponenţii unei clase sociale ce continua să îşi revendice rolul
determinat în conducerea societăţii şi care au reacţionat abrupt atunci când a
constatat că acest rol a fost neglijat de către elita guvernamentală. Aşa au
procedat minerii în 1977, aşa au procedat şi în 1991. Apoi, pentru caracterul
său violent extrem, specific în bună măsură unor acţiuni de tip paramilitar. Nu
în cele din urmă, pentru componenta sa ideologică bine definită, respectiv orientarea anti-capitalistă.
Dar chiar dacă
acţiunea minerilor din Valea Jiului poate fi asociată cu dificultate conceptului
de democraţie participativă, contribuţia ei la modelarea spaţiului politic
postcomunist a fost decisivă, iar aceasta face ca mineriada să rămână o expresie, în condiţiile de atunci, a
participării publice protestatare.
Întâi de toate,
consecinţa ei politică directă a reprezentat-o schimbarea formulei
guvernamentale. Concret, minerii au determinat înlocuirea guvernului majoritar
al FSN, condus de Petre Roman, validat de alegerile parlamentare din urmă cu 18
luni, cu un guvern de coaliţie, condus de fostul ministru de finanţe Theodor
Stolojan, format din reprezentanţi ai FSN, dar şi ai unor partide aflate până
atunci în opoziţie: PNL, PDAR şi MER. În acest fel, a fost inaugurată formula
guvernării de coaliţie multipartidistă.
Totodată, Mineriada din septembrie 1991 şi-a pus
amprenta asupra arhitecturii politice, generând, direct sau indirect, schimbări
majore. Pe de o parte, a acutizat procesul de sciziune al FSN, proces cu
origini chiar în modul de constituire a formaţiunii politice, dar devenit
manifest odată cu căderea guvernului Roman. Şase luni mai târziu, locul FSN de
pe scena politică era deja revendicat de cele două formaţiuni politice
succesoare: FSN(PD) şi FDSN, constituite pe fundamentele aripilor fostului
Front. Pe de altă parte, acţiunea minerilor a stimulat concretizarea
proiectului politic al „opoziţiei unite”, prin constituirea, în noiembrie 1991,
a coaliţiei partidelor istorice, sub numele de Convenţia Democrată, la care au
aderat şi alte structuri politico-civice anti-FSN. Astfel, sub imboldul mineriadei, tendinţa ameliorării
dezechilibrul politic configurat în urma alegerilor din 20 mai 1990 devenise o
realitate. Scena politică, dominată iniţial de FSN, era acum spaţiul de
confruntare a trei actori majori, a căror dispunere electorală avea să fie
stabilită de alegerile din 1992.
Ca atare, suntem
îndreptăţiţi să considerăm că mineriada a
jucat rolul factorului reglator sistemic. În fapt, aici regăsim punctul de
origine al formulei de organizare politică
specifică României postcomuniste, caracterizată prin formatul
multipartidist şi guvernarea de coaliţie.
Dincolo însă de rolul
decisiv avut în reconfigurarea guvernării şi, în general, a mediului partidist,
mineriada şi-a adus contribuţia la direcţionarea
cursului politic al României postcomuniste. Simbolistica anticapitalistă a
mişcării din septembrie 1991 şi-a aflat echivalentul, chiar dacă relativ, în
succesul electoral al aripii conservatoare a fostului FSN. Cum ştim, victoria
în alegerile parlamentare şi prezidenţiale din septembrie 1992 a aparţinut
FDSN, promotor al unei politici reformatoare moderate, agreată de circa 30% din
participanţii la vot.
Au urmat două decenii
de restaurare a democraţiei reprezentative, perioadă în care schimbările
guvernamentale, deloc reduse ca număr, s-au datorat exclusiv deciziilor
partidelor politice, elitei politice. Am putea spune că societatea politică
românească a progresat, şi-a consolidat normele, regulile şi instituţiile,
astfel încât formele protestatare de exprimare a publicului, a societăţii
civile să fi fost atenuate până la dispariţie.
Cu toate acestea,
într-un interval de numai patru ani „democraţia partidelor” s-a confruntat în
două rânduri cu forţa poporului.
Primul astfel de
moment s-a derulat la debutul anului 2012 şi a îmbrăcat forma unor puternice şi
consistente manifestări de stradă. Contextul era cel al nemulţumirilor sociale
acumulate ca urmare a politicii de austeritate, implementată în urmă cu doi
ani, dar protestele au explodat în urma unei decizii politice aparent minore:
demisia lui Rael Arafat, subsecretat de stat în ministerul Sănătăţii, la
cererea, exprimată prin intermediul unui post de televiziune, a preşedintelui
Băsescu. Trebuie însă subliniat că în plan simbolic, disputa dintre popularul
medic Arafat, eroul pozitiv al românilor, şi tot mai puţin popularul preşedinte
Băsescu, artizanul politicii de austeritate, dispută tranşată în favoarea
acestuia din urmă, a condensat întreaga tensiune politică a momentului. Aşa se
şi explică de ce un fapt, mai degrabă emoţional ca formă de manifestare, a stat
la baza celor mai ample mişcări de stradă de după anii ’90. După o lună de
proteste în stradă, guvernul Boc şi-a dat demisia. Era pentru a doua oară în
istoria României postcomuniste când guvernul legitimat prin votul parlamentului
era forţat să demisioneze la presiunea Străzii.
Dar, ca şi în cazul Mineriadei din 1991, Primăvara bucureşteană din 2012 a avut
semnificaţii politice mai ample, care ne îndreptăţesc să vorbim despre materializarea
unei forme specifice a democraţiei participative. Vizăm, în primul rând,
reordonarea raporturilor dintre principalii actori parlamentari, cu consecinţa
premierei absolute a învestirii unui guvern al forţelor din Opoziţie. Cum ştim,
pe 7 mai 2012, parlamentul a validat guvernul Ponta, al forţelor politice ce
alcătuiau USL. Apoi, avem în vedere schimbarea politică majoră datorată
redimensionării opţiunilor electorale ale românilor. Reamintim în acest sens,
victoria cu totul excepţională a USL în alegerile parlamentare, formaţiune
constituită identitar în opoziţie cu Traian Băsescu. Nu în ultimul rând,
trebuie invocat rezultatul referendumului pentru demiterea preşedintelui
Băsescu, în favoara căruia s-au pronunţat peste 7,4 milioane de alegători, o cifră
cu mult superioară celor consemnate în dreptul victorilor prezidenţiale ale lui
Traian Băsescu din 2004 şi 2009.
Toate acestea
conturează obiectivul politic al protestelor din 2012 ca expresie a voinţei
populare de schimbare a cursului evolutiv al societăţii. Concret, Primăvara de la Bucureşti a fost
îndreptată împotriva „preşedintelui-jucător”, împotriva manierei autoritariste
pe care preşedintele Traian Băsescu a
imprimat-o funcţionării regimului politic românesc. Şi chiar dacă obiectivul
punctual al demiterii preşedintelui Băsescu nu a fost atins, mişcarea
protestatară a contribuit din plin la destructurarea regimului
„preşedintelui-jucător”. Am putea concluziona, aşadar, că 2012 a fost anul
acţiunii poporului.
Trei ani mai târziu,
poporul a fost din nou în acţiune. Ca şi în 2012, scânteia protestelor a
reprezentat-o un factor emoţional, de data aceasta cu încărcătură dramatică:
tragedia de la clubul Colectiv, din 30 octombrie 2015, cu cei 64 de morţi şi
peste 100 de răniţi. Învinuind autorităţile publice, locale şi centrale, pentru
tragedie şi acuzându-le de complicitate şi corupţie, oamenii au ieşit în
stradă, la Bucureşti, dar şi în multe alte oraşe, pentru a demonstra împotriva
partidelor politice şi a cere schimbarea clasei politice. Un obiectiv utopic în
sine, dar care, în contextul fenomenului românesc al „mâinilor curate”,
devenise un punct de referinţă pe agenda publică. Reacţia politică imediată a
reprezentat-o demisia guvernul condus de Victor Ponta, survenită pe 4
noiembrie. Să subliniem că manifestațiile publice au amintit, prin angajamentul
și mai ales prin numărul celor care au ieșit în stradă, de momentele de
efervescență socială de la începutul anilor `90. Totodată, protestul venea pe
fondul intensificării acțiunii procurorilor anti-corupție, precum și a unei
așteptări publice amplificate prin alegerea ca președinte a lui Klaus Iohannis,
în vederea unei schimbări profunde în politica românească și în relația
guvernanți-guvernați.
Dar revoluţia politică abia urma. Prăbuşite
în încrederera populară şi criticate din toate părţile, partidele parlamentare
au fost nevoite să renunţe la a mai exercita principala lor funcţie – aceea de
a guverna. Practic, chiar dacă numai din raţiuni tactice, partidele au renunţat
la a mai fi partide politice[1]. Aceasta, în condiţiile în care un nou actor – Strada – îşi impunea
prezenţa pe scena politică, susţinută prin decizia preşedintelui Iohannis de a
implica societatea civilă în procesul de desemnare a unui candidat pentru
funcţia prim-ministru. Ca atare, pe 17 noiembrie 2015, parlamentarii şi-au dat
votul pentru învestirea unui guvern apartinic, condus de fostul oficial
european Dacian Cioloş, o premieră absolută în istoria României postcomuniste.
Semnificaţia
momentului este majoră. Autodefinite juridic ca reprezentanţi naturali ai
voinţei generale[2], partidele postcomunismului românesc, lipsite de fundamentul societăţii
civile şi bazate pe anturajele liderilor politici, au dezvoltat un comportament
caracterizat prin tendinţa de autonomizare în raport cu societatea, de a se
constitui într-un domeniu supraordonat instituţiilor statului. Totodată, un
asemenea angrenaj presupune ca partidele să urmeze un model comportamental de
tip office-seeking, astfel că
relaţiile clientelare sunt cele care domină selecţia personalului de conducere
din instituţiile publice, inclusiv cele cu caracter economic-financiar. În
aceste condiţii, funcţionarea consensuală a politicii a însemnat, de fapt,
aplicarea algoritmului politic, expresie formalizată a negocierilor
interpartizane. Regimul politic astfel instituit poartă numele de regim partidocratic. Găsindu-şi o cauză
generică în mecanismul electoral proporţional[3], partidocraţia românească postcomunistă a fost însă potenţată de
introducerea votului uninominal, aşa cum o probează extensia fenomenului baronilor politici după momentul
„reformei electorale” din 2008. În acelaşi timp, multiplicarea baronilor de
partid, de acum legitimaţi prin „vot uninominal”, a blocat procesul de
structurare a organizaţiilor partizane, procesul mergând într-o direcţie
inversă, similară fărâmiţării statale din epoca feudală. Astfel, în paralel cu
feudalizarea organizaţiilor partizane, arhitectura partidocratică a sistemului
politic s-a transformat, devenind o partitocraţie,
adică un ansamblu al părţilor, al fracţiunilor tutelate de baronii
politici, cu consecinţa extinderii sferei de acţiune a puterii de tip
patrimonial. Pe scurt, sistemul a evoluat de la autarhie la oligarhie.
Acest regim politic a suferit o serie de corecţii
după alegerea preşedintelui Iohannis, deşi nu din cauza victoriei acestuia, ci
ca urmare în primul rând a acţiunilor tot mai susţinute ale procurorilor anticorupţie,
sub presiunea societăţii civile, incluzând aici şi studiile politologice
critice la adresa organizării partidiste, dar şi pentru că partidele româneşti
au dezvoltat un comportament pragmatic. Astfel, anul 2015 a adus modificări
legislative sugestive (care au vizat legea partidelor, legea electorală şi legea
finanţării campaniilor), iar partidele din mainstream
au iniţiat programe proprii de integritate. Dar prima breşă veritabilă în
„democraţia partidelor” a reprezentat-o formarea guvernul
Cioloş, primul cabinet format exclusiv din miniştri fără carnet de partid. După
un sfert de veac de dominaţie absolută asupra societăţii şi a statului,
partidele postcomunismului românesc au fost înfrânte de cetăţeni.
Dacă înfrângerea a
fost definitivă, altfel spus, dacă asistăm la sfârşitul partidocraţiei româneşti,
e prea devreme pentru a da un răspuns final. Cert este că protestele din 2015,
care au avut o pregnantă componentă anti-sistem (anti-establishment politic),
au produs un șoc la nivelul sistemului partidist, afectând poziția actorilor
dominanți. Totuşi, un răspuns parţial şi, deci, insuficient concludent, l-au
oferit rezultatele alegerilor locale din iunie 2016: partidele tradiționale au
reuşit să-şi conserve pozițiile dominante la nivelul sistemului politic, dar,
în acelaşi timp, noi formaţiuni politice au devenit preferatele electorilor.
Toate aceste ne
îndreptăţesc să concluzionăm că Mineriada
din septembrie 1991, Primăvara de la
Bucureşti din 2012 şi Revoluţia
politică din 2015 au materializat ideea că, inclusiv în cadrul democraţiei
reprezentative, schimbările politice majore pot fi determinate sau, oricum,
generate într-o măsură decisivă de „societatea civilă”, şi nu de „societatea
politică”. Ele stau, generic, sub semnul
paradigmei participării publice. Totuşi, cele trei episoade de acțiune protestatară a demos-ului
refuză încadrarea în tiparele conceptuale clasice.
Mai întâi, acestea au
un caracter nesistematic. Ele nu sunt expresia unui activism constant la
nivelul societății civile organizate, ci sunt manifestări spontane ale
cetățenilor, grupați sau nu în structuri asociative. De altfel, dezvoltarea
precară a acestui tip de asumare a cetățeniei face ca participarea publică să
ia această formă protestatară.
Apoi, ele nu se
înscriu în modelul democratic de cetățenie activă. Cele trei episoade de
efervescență socială sunt forme de manifestare și implicare a indivizilor în
treburile publice, dar cu un caracter reactiv și, încă mai important, cu o
dimensiune emoțională dominantă. Altfel spus, ele nu sunt acte raționale,
izvorâte din conștiința civică și din exprimarea conștientă a puterii
demosului, ci, mai degrabă, răbufniri de emoție colectivă, exteriorizări ale
„masei psihologice”[4].
Mineriada din septembrie 1991
răspunde cel mai puțin ideii de participare cetățenească specifică societăților
deschise. Ea nu a fost o formă de manifestare a societății civile în sensul
teoriei democratice (clasice). De altfel, la acel moment, România încerca să
pună bazele sistemului instituțional democratic și să se desprindă, cel puțin
formal, de vechiul regim. Societatea în ansamblul său se afla la începutul
procesului de democratizare, în debutul lungului și anevoiosului drum al
tranziției, fiind marcată de multiple atavisme ale regimului comunist. Practic,
la începutul anilor ’90, România nu era o democrație, iar fenomenul mineriadelor
a fost deopotrivă o cauză și un efect al acestei stări de fapt.
Celelalte două
mișcări protestatare au avut loc într-un cadru constituțional stabil, după două
decenii de practică democratică și în contextul dezvoltării, cel puțin
teoretice (prin prisma experienței acumulate), a mecanismelor instituționale,
precum și a valorilor, atitudinilor și comportamentelor specifice unei
societăți democratice. Nici acestea însă nu au fost forme de participare
publică izvorâte din existența unei societăți civile puternice, a unei
conștiințe civice active, adică a unei orientări maxime a membrilor comunității
față de sistemul politic și a exercitării de către aceștia, în mod programatic,
a rolului de participanți activi la procesul politic. Protestele de la începutul
anului 2012 și din toamna anului 2015 au avut o puternică dimensiune afectivă.
Ele au venit pe fondul unor nemulțumiri sociale față de calitatea guvernării,
dar au fost declanșate și întreținute de emoție, nu de rațiune. Cu alte
cuvinte, nu s-au bazat pe cooperarea dintre actori raționali, bine informați,
cu un simţ dezvoltat al responsabilităţii civice, dornici să se manifeste ca
cetățeni competenți politic. Fundamentul lor nu este activismul civic specific
unei culturi politice participative.
Pe de altă parte,
toate cele trei episoade de acțiune protestatară a demos-ului trec dincolo de ideea de participare publică
caracteristică democraţiei reprezentative, în care cetățenii se implică
înprocesul de luare a deciziilor publice. Ele nu sunt doar rezultatul unor
mecanisme specifice societății civile organizate, de control și
influențare a decidenților politici. Sunt mai mult decât atât, având
capacitatea de a genera schimbări politice de substanţă în funcţionarea
sistemului politic. Dincolo de caracterul lor emoțional, protestele care conduc
la căderea guvernului denotă o implicare consistentă, de amploare, a membrilor
comunității în spațiul politic. Aceasta în condițiile în care protestele nu au
vizat (doar) participarea cetățenilor la deciziile publice, ci chiar schimbarea
decidenților politici. Ele sunt singurele momente din istoria postcomunistă a
României subsumate ideii că puterea se exercită în şi din stradă. Din această
perspectivă, cele trei momente analizate sunt forme de participare apropiate mai
degrabă democrației directe, aspect evidențiat mai ales de situația din 2015,
atunci când partidele politice, actori esențiali ai democrației reprezentative,
s-au retras din scenă, deși aveau un rol politic principal în procesul de
învestire a unui nou guvern.
Una peste alta, cele trei momente protestatare se aşează
la intersecţia dintre sfera democraţiei reprezentative (indirecte) şi cea a
democraţiei directe, intersecţie pe care o numim democraţie semi-directă. Definim astfel o formă sui-generis de organizare
și de conducere a societății româneşti – o democraţie de tip reprezentativ, în
care puterea continuă să aparţină partidelor politice, dar ale cărei corecţii
sunt datorate acţiunii directe a cetăţenilor. În alţi termeni, este vorba
despre „o întoarcere la popor”, deşi în afara instituției votului şi, în
general, a mecanismelor reprezentative specifice.
Din perspectiva teoriei sistemelor, această întoarcere la
popor pune în evidenţă rolul reglator al acţiunii protestatare a demos-ului. Protestele care generează
schimbări politice de amploare, precum cele guvernamentale, altfel decât prin
mecanismul politico-instituțional prevăzut de Constituție, probează faptul că,
atunci când alocarea valorilor la nivelul societății[5] nu (mai) răspunde
așteptărilor cetățenilor și când între societatea civilă și societatea politică
apare o ruptură, refacerea echilibrelor funcționale este posibilă prin apelul
la practici ale democrației directe.
La rigoare, Mineriada
din 1991, Primăvara de la Bucureşti
din 2012 şi Revoluţia politică din
2015 sunt indicatori ai crizei democrației reprezentative româneşti. Îmbrăcând
forma contestării relaţiei dintre guvernanţi şi guvernaţi, dar având
capacitatea de a antrena schimbări politice consistente, ele pun în evidenţă
disfuncţiile de la nivelul relaţiei de reprezentare proprie unei democraţii
insuficient consolidate[6].
[1] Într-o definiție
clasică, partidul politic este o asociaţie voluntară, care are la bază un
proiect politic în numele căruia acţionează, prin intermediul alegerilor, pentru
a cuceri, menţine şi exercita puterea.
[2] Conform
Constituției României (art. 8, alin. 2), partidelor contribui la definitivarea
şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. Pentru detalii în acest sens,
vezi argumentația lui Daniel Barbu, Republica
absentă, ediţia a doua revăzutăşi adăugită, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004,
pp. 170-173.
[3] În general,
instituirea regimului partidocratic este inseparabilă de practica reprezentării
proporţionale, astfel încât se accepta ca o axiomă ideea că „modul de scrutin
proporţional transformă democraţia într-o democraţie
a partidelor.” (vezi Bernard Manin, Principes
de gouvernement reprezentatif , Flammarion, Paris, 1995, pp. 270-272, apud.
Daniel Barbu, op. cit., 2004, p.
172).
[4] Conceptul este
folosit în sensul conferit de Gustave Le Bon, Psihologia mulțumilor, traducere de M. Tabacu, Ed. Antet XX Press,
București, 2000
[5] Conceptul de alocare a valorilor are aici
semnificația specifică teoriei sistemice fundamentate de David Easton (The Political System: An Inquiry into the
State of Political Science, Alfred A. Knopf, New York, 1953)
[6] În practică însă,
chiar istoria de peste 25 de ani a postcomunismului românesc ne oferă
argumentul pentru a putea vorbi despre experienţa unei formule specifice a
democraţiei reprezentative, care se distinge prin ceea ce noi am numit
„întoarcerea la popor”.
