DUPĂ ZECE LUNI

 

    Pe 24 februarie 2022, Rusia șoca Europa, și nu numai, prin atacarea neprovocată și ilegitimă a Ucrainei, locuită de cei pe care, probabil cinic, chiar Vladimir Putin îi considera ca fiind un „popor frate”. Războiul de agresiune declanșat de puterea de la Kremlin împotriva unui stat independent contravine nu doar bunului-simț sau logicii păcii, ci și întregului eșafodaj juridic al dreptului internațional, Rusia punându-se în acest fel în afara lumii civilizate.

Dar războiul, odată declanșat, a avut și continuă să aibă urmări tragice. Deși este încă dificil de stabilit cu exactitate numărul exact al victimelor din rândul populației ucrainene, se estimează că războiul a provocat moartea a circa 10.000 de civilii ucraineni și peste 20.000 de militari; totodată, mai bine de un sfert din populația țării a părășit Ucraina, fugind din calea războiului, în timp ce peste un milion de civili, în mare parte copii, au fost strămutați cu forța în Rusia de către forțele invadatoare; la toate acestea se adaugă criza umanitară provocată de agresor, în special ca urmare a atacurilor deliberate împotriva localităților, a obiectivelor civile și a infrastructurii critice a țării.

În același timp, ca răspuns al lumii libere la agresiunea Rusiei, Occidentul în ansamblu s-a mobilizat în efortul consecvent de a sprijini Ucraina pentru a face față atacurilor militare ordonate de puterea de la Kremlin. Cel mai recent exemplu în acest sens îl reprezintă cel de al nouă pachet de sancțiuni la adresa Rusiei aprobat de Consiliul European în cadrul reuniunii din 15 decembrie, ca răspuns la „războiul ilegal al Rusiei impotriva Ucrainei” și „în mod special având în vedere că Rusia vizează în mod deliberat civilii și infrastructura civilă, încercând să paralizeze țara la începutul iernii”. În linii mari, acest al nouălea pachet de sancțiuni înseamnă extinderea listei entităților și persoanelor care fac obiectul înghețării activelor, ca și extinderea interdicțiilor privind tranzacțiile financiare pentru băncile ruse, introducerea de noi restricții la exportul produselor ce pot contribui la consolidarea capacității militare a Rusiei, măsuri economice împotriva sectoarelor energetic și minier din Rusia, dar și a exporturilor de materiale sensibile militar către orice țară terță, precum Iranul, atunci când există suspiciunea că pot fi utilizate miliatar de Rusia. Trebuie adăugat că  pachetul completează interdicția totală impusă de UE asupra importurilor de țiței rusesc transportat pe mare, ca și plafonarea mondială a prețului petrolului convenită cu partenerii G7, măsuri aplicate deja din 5 decembrie.    

Au trecut însă 10 luni de la declanșarea acestei agresiuni militare, iar europenii au trebuit să se obișnuiască cu această realitate, greu de imaginat până atunci. Este și concluzia unui recent studiu realizat în Franța de Istitut français d’opinion publique (IFOP). „Opinia publică și-a interiorizat amplu faptul că războiul are să dureze și că 2023 va fi un an tensionat pe toate planurile”, după cum apreciază directorul IFOR, Frédéric Dabi. Cu toate acestea, într-o proporție foarte mare, francezii se arată arată îngrijorați de războiul din Ucraina, majoritatea măsurată de sondajul IFOR atingând 83% din cei chestionați. E drept, este ușor mai redusă comparativ cu majoritatea consemnată în martie – circa 92%, însă scăderea poate fi pusă mai degrabă pe seama rutinării războiului; dar, oricum, 83% reprezintă o majoritate puternică, care sugerează că, practic, întreaga populație este preocupată de existența acestui conflict armat în Europa. Îngrijorarea este întreținută chiar de percepția că războiul este de durată, jumătate dintre cei intervievați neputând indica un termen al încetării războiului, în timp ce doar unul din cinci respondenți avansând anul 2024 ca posibil final al conflictului. Oricum, așa cum reiese din studiu, circa 70% dintre francezi se pronunță pentru o soluționare diplomatică a războiului. Cu cuvintele directorului IFOR, ideea că „țara agresată militar trebuie să sfârșească cu orice preț să învingă inamicul nu este majoritară”. Probabil că așa se și explică nuanțele din discursul public al președintelui Franței cu privire la posibile negocieri de pace dintre Rusia și Ucraina. Știm, bunăoară, că Emmanuel Macron a fost criticat de liderii ucraineni și europeni pentru recenta sa declarație, de la începutul lunii decembrie, atunci când a vorbit despre garanții de securitate ce ar trebui oferite Rusiei. Președintele Macron s-a apărat însă, reiterând: „Ziua păcii va implica negocieri. În primul rând pentru garanții pentru Ucraina, pentru integritatea sa teritorială, pentru securitatea sa pe termen lung. Dar și pentru Rusia, ca parte la un tratat de armistițiu și pace.” De altfel, așa cum ne indică datele IFOR, Emmanuel Macron este obligat electoral să susțină calea diplomatică a încetării conflictului armat din Ucraina din moment ce alegătorii principalilor lui adversari se pronunță majoritar pentru această soluție: 69% dintre votanții lui Jean-Luc Melenchon, 77% dintre cei care o preferă pe Marine Le Pen și 88% dintre susținătorii lui Eric Zemmour. Dar, preocupați de existența războiului și favorabili unei soluții negociate, francezii, în marea lor majoritate (circa 77%) nu doresc oprirea furnizării de armament către Ucraina.

În bună parte, concluziile sondajului IFOR pot fi extinse la nivelul întregii Europe, căci, după zece luni de război la granițele Uniunii, cu consecințe dramatice în ceea ce privește pierderile umane și materiale, apare firească atât îngrijorarea europenilor, cât și susținerea lor pentru ajutorul acordat statului agresat, susținere care, în fapt, sporește șansele Ucrainei de pune capăt războiului prin victoria sa militară.

MEMENTO - DECEMBRIE 1989

 

Pentru istoria contemporană, anul 1989 are semnificații majore, fiind momentul de referință al revoluțiilor anticomuniste europene care au condus, în perioada 1989-1991, la prăbușirea regimurilor comuniste din Estul Europei și URSS. Procesul tranzitoriu început în 1989 în jumătatea estică a Europei a deschis calea către democrație și economie de piață pentru țările din lagărul socialist.

În cadrul acestui proces, luna decembrie a anului 1989 a fost preponderent luna schimărilor revoluționare din Cehoslovacia, Bulgaria, România și, parțial, din Germania Răsăriteană. În celelalte țări europene comuniste exterioare spațiului sovietic, reformele politice s-au produs în lunile anterioare, în cazurile polonez și cehoslovac, respectiv în lunile următoare, în Albania și Iugoslavia, procesul global urmând logica dominoului.

În Cehoslovacia puterea comunistă s-a confruntat cu demonstrații de stradă în a doua parte a anului 1989, amplificate spre sfârșitul lunii noiembrie, când țara a fost practic paralizată de o grevă generală. În aceste condiții, o nouă rundă de negocieri, desfășurată pe 28 noiembrie, între reprezentanții puterii (ai partidului comunist și guvernului), conduși de premierul Ladislav Adamec, și cei ai opoziției (Forumului Civic), în frunte cu Václav Havel, au căzut de acord cu privire formarea unui nou guvern până pe 3 decembrie. Totodată, s-a convenit asupra unor măsuri legislative care să conducă la reformarea regimului politic, precum renunțarea la prevederea constituțională privind „rolul conducător al partidului comunist în stat și societate”. Pe 3 decembrie s-a format un nou guvern, în care 25% dintre ministere aparțineau opoziției. Pe 7 decembrie, premierul Adamec și-a dat demisia, pentru ca trei zile mai târziu să se constituie primul guvern necomunist. În fine, pe 29 decembrie, președintele comunist Gustav Husak a fost înlocuit cu Václav Havel, liderul opoziției anticomuniste, iar a doua zi, eroul „Primăverii de la Praga” din 1968, Alexander Dubček, a fost ales președinte al parlamentului (Adunarea Națională).

În contextul politic favorabil schimbărilor politice generat de îndepărtarea longevivului Todor Jivkov din fruntea partidului comunist și statului bulgar, înlocuit cu perestroikistul Peter Mladenov, la începutul lunii decembrie 1989 s-a constituit opoziția anticomunistă – Uniunea Forțelor Democrate, ce reunea 16 formațiuni politice, sub conducerea marxistului dizident Jeliu Jelev, exclus anterior din partidul comunist. Totodată, sub presiunea demonstrațiilor de stradă, conducerea partidului comunist, reunită în plenara CC al PCB din 11 și 12 decembrie, a fost nevoită să accepte o serie reforme, printre care renunțarea la prevederea constituțională privind „rolul conducător al PCB” și convocarea alegerilor libere. Acesta vor fi organizate în iunie 1990. Nu în ultimul rând, a fost decisă excluderea din partid a fostului lider comunist, Todor Jivkov.

În România, condusă din 1965 de Nicolae Ceaușescu, adversar al politicii de perestroika și glasnost promovată de Mihail Gorbaciov începând din 1985, debutul mișcării revoluționare anticomuniste a avut loc pe 16 decembrie 1989, la Timișoara. Deși revolta populară de aici a fost reprimată cu forța armelor – numărul victimelor, morți și răniți, depășind câteva sute – revoluția s-a extins în București și în alte orașe. În București, „marele miting” de condamnare a „acțiunilor huliganice” de la Timișoara, organizat pe 21 decembrie de partidul comunist în fața sediului său central, s-a transformat într-o uriașă demonstrație anticomunistă, marcând practic începutul sfârșitului regimului ceușist. A doua zi la prânz,  Nicolae Ceaușescu a fost evacut din clădirea CC al PCR cu un elicopter militar. Ulterior, va fi reținut într-o unitate militară din Târgoviște, condamnat la moarte și executat (pe 25 decembrie). Sediul central al PCR, Televiziunea și Radioul, alte obiective civile și militare au fost ocupate de demonstranți. Emisiunea televiziunii naționale, întreruptă în jurul prânzului, a fost reluată câteva ore mai târziu, cu imaginile unui grup de revoluționari, în frunte cu actorul Ion Caramitru și poetul dizident Mircea Dinescu, care au anunțat: „Fraților! Dictatorul a fugit. Am învins”. În seara zilei, Frontul Salvării Naționale, noua structură de putere, organism ad-hoc, eterogen politic, condus de Ion Iliescu, fost lider comunist, adept al politicii promovate de Gorbaciov, își anunța, prin intermediul unui comunicat radio-televizat, programul politic. Primele două puncte ale programului vizau „abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ”, ca și „ organizarea de alegeri libere”. În zilele următoare au fost reînființate partidele istorice și au apărut noi partide politice, ce se vor confrunta în primele alegeri postcomuniste, din mai 1990.

În Germania comunistă (RDG), schimbarea a fost marcată, pe de-o parte, de activismul maselor, iar pe de alta, de obiectivul unificării cu RFG.  Confruntat cu presiunea străzii, care a determinat plecarea lui Erick Honeker din fruntea partidului comunist (PSUG) și a statului german (18 octombrie), ca și demisia guvernului Stoph (7 noiembrie), PSUG și-a pierdut practic „rolul conducător” specific regimului comunist, schimbare confirmată oficial de parlamentul de la Berlin pe 1 decembrie. Câteva zile mai târziu, în cadrul unui congres extraordinar, PSUG s-a transfomat în Partidul Socialismului Democratic. Cât privește obiectivul unificării, trebuie menționată data de 9 noiembrie, când guvernul a decis să permită cetățenilor să călătorească liberi în străinătate, ceea ce a însemnat demolarea simbolică a Zidului Berlinului.

Pe scurt, istoria consemnează în luna decembrie 1989 desfășurarea „revoluției de catifea” din Cehoslovacia, extinsă în Germania Răsăriteană, dar și a „revoluției violente” din România, cu varianta loviturii de palat din Bulgaria, evenimente politice majore ale sfârșitului de secol XX.  

NIMIC DESPRE SCHENGEN

 

            La ultima reuniune a Consiliului European din acest an, desfășurată pe 15 decembrie la Buxelles, nu s-a discutat oficial despre extinderea spațiului Schengen, respectiv despre aderarea Bulgariei și României. De altfel, tema nici nu se afla pe ordinea de zi Consiliului, după cum, procedural vorbind, era cvasi-imposibilă schimbarea pe ultima sută de metri a ordinii de zi. În plus, în chestiunea specifică a admiterii Bulgariei și României în spațiul Schengen în continuare nu există consens, Austria și Țările de Jos fiind consecvente în ceea ce privește veto-ul exprimat în ședința Consiliului JAI din 8 decembrie. 

Pe agenda Consiliului European s-au aflat temele convenite anterior, conflictul ruso-ucrainian, problematica energetică și cea a securității Uniunii fiind cele dominante în discuțiile liderilor statelor Uniunii Europene.

În urma discuțiilor purtate în legătură cu prima temă, Consiliul a reiterat condamnarea fermă a războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, reafirmându-și sprijinul deplin al Uniunii Europene pentru independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. Ca atare, Uniunea își menține angajamentul de a oferi sprijin politic și militar Ucrainei, înclusiv asistență umanitară și financiară pentru a o ajuta să treacă cu bine această iarnă. Referitor la ultimele evoluții ale războiului, participanții la reuniune au apreciat că atacurile sistematice cu rachete asupra civililor reprezintă „o crimă pentru care nu poate exista impunitate” și incurajează eforturile de „asigurare a tragerii la răspundere deplină pentru crimele de război și pentru restul crimelor extrem de grave legate de războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei”. Totodată, discuțiile au vizat modalitățile de presiune colectivă asupra Rusiei pentru a pune capăt războiului, printre acestea regăsindu-se al nouălea pachet de măsuri restrictive ale UE și plafonarea prețului petrolului la nivel internațional. Nu în ultimul rând, Consiliul a condamnat suportul militar acordar de Iran Rusiei și și-a reafirmat sprijinul pentru Republica Moldovei, confruntată cu consecințele războiului.

În ce privește problematica energetică, putem reține preocuparea Consiliului privind consolidarea cooperării în vederea următoarelor sezoane de constituire de stocuri, dar și pentru intensificarea investițiilor în energia obținută din resurse regenerabile, în contextul politicii Uniunii privind pregătirea economiei pentru tranziția verde. În fine, în domeniul securității și apărării, concuziile reuniunii au pus în evidență faptul că Uniunea Europeană „își asumă  o responsabilitate mai mare pentru propria securitate și, în domeniul apărării, urmează o direcție strategică de acțiune și își mărește capacitatea de a acționa autonom”, sublinind însă importanța cooperării transatlantice în acest domeniu.

Așadar, nimic despre Bulgaria și România, despre procesul admiterii acestor țări în spațiul european al liberei circulații. Și totuși, subiectul Schengen a fost prezent în discuțiile dintre liderii țărilor Uniunii. Mai întâi, să precizăm că participanții la Consiliu au salutat extinderea spațiului Schengen prin cuprinderea Croației, aceasta fiind una dintre concluziile formale ale reuniunii. Apoi, chiar dacă statutul Bulgariei și României nu a constituit un punct al agendei formale a Consiliului, subiectul nu a lipsit din discuțiile prutate și nici din concluziile informale. Astfel, în debutul reuniunii, din poziția sa de președinte al Parlamentului European, Roberta Metsola a ținut să își exprime dezamăgirea față de votul dat împotriva Bulgariei și României în Consiliul JAI și să își exprime convingerea că „Uniunea Europeană a dovedit de-a lungul timpului că poate îndepărta orice bariere și poate aduce oamenii impreună. UE poate face asta din nou și acum dacă are curajul să ia decizii politice care să se mențină emblematice pentru generația actuală în construcția europeană”. Încă mai important, atât președinta Comisiei Europene, cât și președintele Consiliului European și-au exprimat optimismul în legătură cu posibilitatea aderării Bulgariei și României la Schengen în cursul anului 2023. În mesajul său adresat celor două țări, Ursula von der Leyen a ținut să reafirme sprijinul său și, implicit, al Comisei: „vă sprijinim deplin pentru aderarea dvs. la Schengen, vom continua să lucrăm neobosit pentru a o face posibilă cât mai curând în cursul anului viitor.” La rândul său, Charles Michel a apreciat: „am avut ocazia să avem o discuție politică despre aderarea la Schengen a Bulgariei și României și sunt optimist că o decizie în privința lor poate fi luată  în cursul anului 2023. Am simțit angajamentul politic de a lucra pentru a face progrese și sincer sper că vom putea face să se întâmple asta în cursul anului 2023.” Totodată, președintele Consiliului a anunțat că un summit extraordinar al liderilor statelor Uniunii va avea loc pe 9 și 10 februarie 2023, când se va discuta subiectul migrației ilegale, argumentul Austriei pentru blocarea accesului Bulgariei și României în spațiul Schengen.

Desigur, declarațiile politice, fie ele și favorabil-optimiste, nu țin locul unor concluzii sau rezoluții ale organismelor Uniunii Europene, dar nu putem să nu le consemnăm semnificația, cu atât mai mult cu cât ele vin din partea liderilor Uniunii, exprimând, de fapt, susținerea majoră fără precedent de care se bucură Bulgaria și România în parcursul lor european. 

EFECTE COLATERALE

 

 

             În Bulgaria și România, dar nu numai, s-a discutat și s-a scris mult despre deciziile Consiliului JAI din 8-9 decembrie. Cum bine știe întreaga Europă, pe agenda Consiliului s-au aflat și cererile de admitere în zona Schengen a trei state – Croația și, la pachet, Bulgaria și România. La fel de bine se știe că ședința Consiliul din 8 decembrie s-a soldat cu două decizii opuse, anticipate de poziționările cunoscute ale participanților: pe de-o parte, Croația a fost primită în spațiul european al circulației libere, în timp ce voturile împotrivă ale Austriei și Țărilor de Jos au lăsat Bulgaria și România în afara acestui spațiu. Pe scurt, zona Schengen a fost lărgit, deși nu în măsura dorită de toți pretendenții.

            În fapt însă, mai nimeni nu a subliniat aspectul pozitiv al deciziei Consiliului privind extinderea spațiului Schengen prin cuprinderea Croației, comunicarea publică concentrându-se, dimpotrivă, pe neprimirea Bulgariei și României. Nu doar oficialii de la Sofia și București, dar și liderii Uniunii Europene s-au arătat nemulțumiți și chiar dezamăgiți de opoziția Austriei și Țărilor de Jos față de admiterea Bulgariei și României, reiterând faptul că cele două țări îndeplinesc toate condițiile privind apartenența la spațiul Schengen. Declarațiile politice, comunicatele oficiale, pozițiile exprimate în media, toate acestea au insistat asupra veto-ului exprimat de Austria, în mod special, și Țările de Jos. În acest fel s-a indus opiniei publice europene ideea că nu Bulgaria și România au eșuat în încercarea lor, îndreptățită de altfel, de a deveni membri ai spațiului Schengen, ci Consiliul JAI și Uniunea Europenă în ansamblu au eșuat în ceea ce privește politica de extindere a zonei europene de liberă circulație.  

            Eșecul, s-a spus și s-a scris, s-a datorat Austriei și Țărilor de jos, dar în mod deosebit celei dintâi. Acuzată din toate părțile, Austria a devenit practic inamicul nr. 1 al politicii de extindere a spațiului Schengen. A contribuit la consolidarea acestei opinii chiar argumentația Vienei. Cancelarul Nehammer a susținut că „nu va exista o extindere atât timp cât frontiera externă nu este protejată în mod eficient. Politica de azil eșuată a UE a cauzat această situație”. În sprijinul poziției sale, Karl Nehammer a invocat faptul că „75.000 de străini ajung neînregistrați în estul Austriei”, tranzitând regiunea Balcanilor de Vest, iar aceasta  este o „problemă de securitate” a Austriei și Uniunii ce trebuie rezolvată odată, dar înainte de extinderea spațiului Schengen.

Argumentul migranților ilegali, invocat și de ministrul de interne Gerhard Karner la Consiliul JAI ca bază a poziției Austriei și, în consecință, a votului dat, a fost însă demontat chiar de același ministru atunci când a votat pentru admiterea Croației dar împotriva Bulgariei și României, care, trebuie spus, nu aparțin Balcanilor de Vest. Practic, prin poziția reprezentantului său, guvernul austriac a operat cu două măsuri, cu două standarde diferite, tratând discriminatoriu țările candidate. În mod firesc astfel, s-a speculat asupra motivelor „reale” ale deciziilor luate de Viena, cel mai adesea fiind invocate interesele comerciale, de business.

În consecință, media din Bulgaria și România a fost inundată de un val de acuzații la adresa Austriei și, totodată, de îndemnuri la boicotarea afacerilor austriece din aceste țări. O atitudine emoțională, s-a spus, pe măsura dezamăgirii generate de eșecul admiterii în spațiul Schengen (la care bulgarii și românii aspiră de mai bine de un deceniu). Numai că emoția a fost dublată de acțiuni concrete. Bunăoară, oameni de afaceri din ambele state au anunțat că renunță la relațiile comerciale cu firmele cu capital austriac. Mai mult chiar, diverși oficiali de la Sofia și București au vorbit despre o posibilă boicotare a acțiunilor politice ale Vienei.    

            Dar probabil că efectul colateral cel mai important al votului dat de reprezentanții Austriei și Țărilor de Jos în cadrul Consiliului JAI din 8 decembrie este cel care vizează unitatea și solidaritatea Uniunii Europene. Votului negativ privind admiterea Bulgariei și României în spațiul Schengen a conturat imaginea unei Uniuni divizate, căreia îi lipsește capacitatea deciziilor consensuale, în special din cauza atitudinii rigide a Austriei. Desigur, tehnic, Austria, ca de altfel orice stat membru al Uniunii, are dreptul de a vota împotrivă și, deci, de a bloca o decizie în condițiile în care este reglementată procedura unanimității. Numai că, de data aceasta, Austria s-a aflat în contradicție totală cu opinia generală a Uniunii Europene, exprimată, pe rând, de Parlamentul European, de Comisie și chiar de Partidul Popular European din care face parte și OVP, partidului cancelarului Nehammer. De aici și imaginea lipsei de unitate a Uniunii. Practic, prin acțiunile sale, guvernul de la Viena a dinamitat unitatea Uniunii Europene, atât de necesară astăzi în contextul critic al războiului de la granița de est a Europei.         

FINLANDA ȘI SUEDIA = NATO

 

La trei luni de la izbucnirea războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, Finlanda și Suedia au inițiat în mod oficial proceura de aderare la NATO. Pasul făcut de aceste țări, până atunci neafiliate unui bloc militar internațional, a fost făcut posibil de ... Vladimir Putin. Politica militaristă a liderul de la Kremlin a determinat această schimbare cu 180 de grade a strategiei de securitate promovate de guvernele de la Helsinki și Stockholm.

  Pe 18 mai 2022, reprezentanții Finlandei și Suediei au înmânat documentele de aderare secretarului general al NATO la sediul organizației de la Bruxelles, moment care a marcat demararea procesului de integrare în Alianță a celor două state nord-europene.  Trei săptămâni mai târziu, procesul a fost formalizat prin semnarea protocoalelor de aderare de către ambasadorii la NATO ai celor 30 de țări membre ale Alianței, protocoale ce urmau a fi ratificare de fiecare stat în parte în lunile următoare. Un pas semnificativ al procesului l-a reprezentat ratificarea de către SUA a aderării Finlandei și Suediei la NATO. Pe 3 august, Senatul american a aprobal aderarea, iar pe 10 august documentul a fost semnat de președintele Biden, ocazie cu care acesta a apreciat că cele două state vor fi „aliați puternici, fiabili și dotați cu importante capacități”. Până la acel moment, alte 22 de state membre NATO ratificaseră aderarea Finlandei și Suediei, primele fiind Canada, Danemarca, Islanda și Norvegia (pe 5 iulie).

Dintre cele șapte state rămase, numai în cazul Turciei procedura ridica unele semne de întrebare. Aceasta, pentru că Ankara își anunțase intenția de a se opune aderării celor două state, acuzând Finlanda, dar mai ales Suedia pentru „bunăvoința” lor față de activitatea Partidului Muncitorilor din Kurdistan, a exponenților acestuia ce activau în aceste țări, PMK fiind catalogată de Turcia drept organizație teroristă. Totuși, după câteva runde de negocieri, la finalul lunii iunie, Turcia, pe de-o parte, și Finlanda și Suedia, de cealaltă parte, au semnat un document prin care prima accepta să sprijine solicitarea de aderare a celor două state, acestea, la rândul lor, angajându-se să se conformeze condițiilor puse de Ankara (printre care se număra și modificarea legilor interne privind terorismul). Practic, acordul înlătura singurul obstacol în calea aderării la NATO a Finlandei și Suediei, și încă printr-o procedură accelerată, fiind posibil cele două state să devine membre ale Alianței chiar înainte de Crăciun, conform declarației optimiste a ambasadorului SUA  în Finlanda, făcută pe 23 septembrie, e drept, într-un cadru neoficial. Oricum, la sfârșitul lunii trecute, doar două state mai trebuiau să retifice aderarea –Turcia și Ungaria.

Dar dacă Turcia a acceptat să susțină aderarea Finlandei și Suediei la NATO – de altfel, Ankara a salutat recent „progrese” făcute de guvernele de la Helsinki și Stockholm privind respectarea acordului trilateral din iunie 2022 –, cele două țări candidate mai aveau de înlăturat rezervele Ungariei. Deloc surprinzător pentru premierul de la Budapeste, acest copil teribil al Uniunii Europene, Viktor Orban s-a distanțat de ceilalți lideri ai țărilor NATO printr-o atitudine mai rezervată față de parcursul euro-atlantic al Finlandei și Budapestei, dând astfel naștere speculațiilor privind interesele specifice ale acestuia în cadrul relațiilor bilaterale cu Moscova, respectiv cu Ankara. Oricum, recent, premierul Orban a anunțat că parlamentul ungar va ratifica acordul de aderare în prima parte a anului viitor, atunci când se așteaptă să o facă și Turcia.

Așadar, chiar dacă Finlanda și Suedia mai au de așteptat câteva luni pentru a deveni în mod oficial membre ale Alianței Nord-Atlantice, ele sunt, de facto, parte a Alianței. Bunăoară, în perioada 29 septembrie – 2 octombrie, trupele acestor țări s-au alăturat celor britanice în cadrul exercițiului militar ”Vigilant Knife”, desfășurat pe teritoriul Finlandei. Tot așa, secretarul general al NATO a dat asigurări că cele două țări beneficiază de umbrela de securitate a Alianței. „Este de neconceput că Aliații nu vor acționa, dacă Suedia sau Finlanda sunt supuse la orice formă de presiune”, a declarat recent Jens Stoltenberg în cadrul unei conferințe de presă la Bruxelles. Tot el a apreciat că „procesul de aderare pentru Suedia și Finlanda a fost cel mai rapid din istoria modernă a NATO”. Desigur, reiterăm, cu „sprijinul” Rusiei, fostul adversar ideologic și militar al Occidentului în perioada Războiului rece, rol pe care Moscova și l-a asumat din nou.