MEMENTO - DECEMBRIE 1989

 

Pentru istoria contemporană, anul 1989 are semnificații majore, fiind momentul de referință al revoluțiilor anticomuniste europene care au condus, în perioada 1989-1991, la prăbușirea regimurilor comuniste din Estul Europei și URSS. Procesul tranzitoriu început în 1989 în jumătatea estică a Europei a deschis calea către democrație și economie de piață pentru țările din lagărul socialist.

În cadrul acestui proces, luna decembrie a anului 1989 a fost preponderent luna schimărilor revoluționare din Cehoslovacia, Bulgaria, România și, parțial, din Germania Răsăriteană. În celelalte țări europene comuniste exterioare spațiului sovietic, reformele politice s-au produs în lunile anterioare, în cazurile polonez și cehoslovac, respectiv în lunile următoare, în Albania și Iugoslavia, procesul global urmând logica dominoului.

În Cehoslovacia puterea comunistă s-a confruntat cu demonstrații de stradă în a doua parte a anului 1989, amplificate spre sfârșitul lunii noiembrie, când țara a fost practic paralizată de o grevă generală. În aceste condiții, o nouă rundă de negocieri, desfășurată pe 28 noiembrie, între reprezentanții puterii (ai partidului comunist și guvernului), conduși de premierul Ladislav Adamec, și cei ai opoziției (Forumului Civic), în frunte cu Václav Havel, au căzut de acord cu privire formarea unui nou guvern până pe 3 decembrie. Totodată, s-a convenit asupra unor măsuri legislative care să conducă la reformarea regimului politic, precum renunțarea la prevederea constituțională privind „rolul conducător al partidului comunist în stat și societate”. Pe 3 decembrie s-a format un nou guvern, în care 25% dintre ministere aparțineau opoziției. Pe 7 decembrie, premierul Adamec și-a dat demisia, pentru ca trei zile mai târziu să se constituie primul guvern necomunist. În fine, pe 29 decembrie, președintele comunist Gustav Husak a fost înlocuit cu Václav Havel, liderul opoziției anticomuniste, iar a doua zi, eroul „Primăverii de la Praga” din 1968, Alexander Dubček, a fost ales președinte al parlamentului (Adunarea Națională).

În contextul politic favorabil schimbărilor politice generat de îndepărtarea longevivului Todor Jivkov din fruntea partidului comunist și statului bulgar, înlocuit cu perestroikistul Peter Mladenov, la începutul lunii decembrie 1989 s-a constituit opoziția anticomunistă – Uniunea Forțelor Democrate, ce reunea 16 formațiuni politice, sub conducerea marxistului dizident Jeliu Jelev, exclus anterior din partidul comunist. Totodată, sub presiunea demonstrațiilor de stradă, conducerea partidului comunist, reunită în plenara CC al PCB din 11 și 12 decembrie, a fost nevoită să accepte o serie reforme, printre care renunțarea la prevederea constituțională privind „rolul conducător al PCB” și convocarea alegerilor libere. Acesta vor fi organizate în iunie 1990. Nu în ultimul rând, a fost decisă excluderea din partid a fostului lider comunist, Todor Jivkov.

În România, condusă din 1965 de Nicolae Ceaușescu, adversar al politicii de perestroika și glasnost promovată de Mihail Gorbaciov începând din 1985, debutul mișcării revoluționare anticomuniste a avut loc pe 16 decembrie 1989, la Timișoara. Deși revolta populară de aici a fost reprimată cu forța armelor – numărul victimelor, morți și răniți, depășind câteva sute – revoluția s-a extins în București și în alte orașe. În București, „marele miting” de condamnare a „acțiunilor huliganice” de la Timișoara, organizat pe 21 decembrie de partidul comunist în fața sediului său central, s-a transformat într-o uriașă demonstrație anticomunistă, marcând practic începutul sfârșitului regimului ceușist. A doua zi la prânz,  Nicolae Ceaușescu a fost evacut din clădirea CC al PCR cu un elicopter militar. Ulterior, va fi reținut într-o unitate militară din Târgoviște, condamnat la moarte și executat (pe 25 decembrie). Sediul central al PCR, Televiziunea și Radioul, alte obiective civile și militare au fost ocupate de demonstranți. Emisiunea televiziunii naționale, întreruptă în jurul prânzului, a fost reluată câteva ore mai târziu, cu imaginile unui grup de revoluționari, în frunte cu actorul Ion Caramitru și poetul dizident Mircea Dinescu, care au anunțat: „Fraților! Dictatorul a fugit. Am învins”. În seara zilei, Frontul Salvării Naționale, noua structură de putere, organism ad-hoc, eterogen politic, condus de Ion Iliescu, fost lider comunist, adept al politicii promovate de Gorbaciov, își anunța, prin intermediul unui comunicat radio-televizat, programul politic. Primele două puncte ale programului vizau „abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ”, ca și „ organizarea de alegeri libere”. În zilele următoare au fost reînființate partidele istorice și au apărut noi partide politice, ce se vor confrunta în primele alegeri postcomuniste, din mai 1990.

În Germania comunistă (RDG), schimbarea a fost marcată, pe de-o parte, de activismul maselor, iar pe de alta, de obiectivul unificării cu RFG.  Confruntat cu presiunea străzii, care a determinat plecarea lui Erick Honeker din fruntea partidului comunist (PSUG) și a statului german (18 octombrie), ca și demisia guvernului Stoph (7 noiembrie), PSUG și-a pierdut practic „rolul conducător” specific regimului comunist, schimbare confirmată oficial de parlamentul de la Berlin pe 1 decembrie. Câteva zile mai târziu, în cadrul unui congres extraordinar, PSUG s-a transfomat în Partidul Socialismului Democratic. Cât privește obiectivul unificării, trebuie menționată data de 9 noiembrie, când guvernul a decis să permită cetățenilor să călătorească liberi în străinătate, ceea ce a însemnat demolarea simbolică a Zidului Berlinului.

Pe scurt, istoria consemnează în luna decembrie 1989 desfășurarea „revoluției de catifea” din Cehoslovacia, extinsă în Germania Răsăriteană, dar și a „revoluției violente” din România, cu varianta loviturii de palat din Bulgaria, evenimente politice majore ale sfârșitului de secol XX.