Cu trenul prin Bucureşti

Cine a călătorit cu transportul public în Viena sau Berlin a remarcat, desigur, că transportul pe cale ferată – tramvai, metrou propriu-zis, metrou suspendat şi tren – este nu numai foarte dezvoltat, ci şi foarte eficient. De altfel, nu doar Viena sau Berlin, care însă sunt în top din această perspectivă, ci multe alte oraşe vestice, capitale de stat sau nu, exploatează din plin transportul public pe cale ferată.

Noi, în Bucureşti, avem metroul din timpul lui Ceauşescu, linia aşa-numitului metrou uşor, opera primarului Băsescu, şi reţeaua de tramvaie, deşi mai restrânsă decât în urmă cu 25 de ani. Metroul uşor ar fi trebuit să se extindă şi pe alte linii, ceea ce, de principiu, nu era rău, dar tot ce s-a ales din acest proiect este o sumă de porţiuni de rulare pentru tramvaie cvasi-separate de carosabil.  

În schimb, nu folosim în nici un fel reţeau de linii de tren pe care Bucureştiu o (mai) are, şi care, cu puţină inteligenţă şi ceva bani, am putea-o utiliza pentru un transport public de tip metrou, cu avantajele specifice.  

Spre exemplu, legătura dintre gara Progresul şi gara Basarab/Nord (care, pe vremuri, era asigurată de tramvaiul 12, desfiinţat din nu ştiu ce motive!)  s-ar putea realiza rapid şi eficient pe vechiul traseu al unei căi ferate, cu rol industrial pe vremea lui Ceausescu, care încă mai poate fi observat pe o hartă a Bucureştiului. Într-o primă porţiune, în bună măsură dezafectată, dar uşor de recontruit, calea ferată merge în paralel cu şos. Giurgiului, trece prin spatele fostei fabrici Autobuzul, traversează Zăbrăuţi şi ajunge la Trafic Greu, pe care îl urmează până la Răzoare/Cotroceni; de aici, vechea cale fereată se duce spre Vest, traseul fiind între bdul. Timişoare şi bdul. Maniu, însă nu ar fi foarte complicat se se prelungească spre nord, adică spre Basarab. Totodată, această cale ferată ar putea fi încadrată centurii feroviare a Bucureştiului, nici aceasta greu de realizat, în timp.

Deşi nu sunt arhitect sau inginer, pot totuşi imagina cum ar arăta o astfel de linie, astfel încât să asigure o legătură fluentă, rapidă. Pe prima porţiune, linia ar putea fi de tip metrou uşor, adică la nivelul solului, eventual cu unele supratraversări acolo unde traficul ar cere acest lucru, iar pe Trafic Greu, va fi suspendată, eventual deasupra liniei de tramvai; la fel de la Cotroceni până peste Dâmboviţa, de unde va trebui să intre în subsol pentru a ieşi la suprafaţă imediat după intersecţia cu Calea Giuleşti, de unde va putea folosi linia de tren deja existentă, putând astfel continua spre est, spre gara Obor.  

Un astfel de proiect nu este deloc fantezist, ci, dimpotrivă, este mult mai realist şi, fără discuţie, mult mai util, decât „autostrada suspendată”, care nu ar deservi transportul public, ci transportul privat, cu autoturisme, ceea ce este contrar tendinţelor urbanistice actuale din lume.

Desigur, va fi nevoie de bani, dar cred că proiectul va găsi finanţarea necesară. Mă tem totuşi că mai  greu va fi să îi convingem pe edili să îl aibă în vedere. În ce mă priveşte, voi face toate eforturile să ajungă, mai întâi, în atenţia şi în dezbaterea opiniei publice. Nu ar strica şi ajutorul dumneavoastră.  

Statul sunt eu!

Am publicat, impreuna cu colegul meu Daniel Buti, o noua carte despre politca romaneaca.
Va invit sa o cititi!

Hora Unirii la hotelul Concordia (din Bucuresti)

Revin cu o postare de fix acum 1 an, in ideea ca poate mesajul meu va fi receptionat.

Hora Unirii la hotelul Concordia 

   Orice manual de istorie a României ne spune, cu condiția de a-l deschide, cum s-a realizat Unirea. Dați-mi voie să reamintesc, pe scurt, cum au stat lucrurile

În noul context geopolitic european rezultat al Războiului Crimeii (1853-1856), principatele Ţării Româneşti şi Moldovei, al căror statut devenise o problemă a echilibrului european, au intrat sub garanţia colectivă a celor șapte puteri: Turcia, Franţa, Anglia, Prusia, Austria, Rusia şi Sardinia. Conform Tratatului de pace de la Paris (1856), care stabilise că populaţia celor două principate va fi consultată cu privire la statutul şi organizarea lor statală, divanurile ad-hoc, alese în 1857, au cerut unirea Ţării Româneşti şi Moldovei într-un singur stat numit România, condus de un principe dintr-o dinastie europeană, cu autonomie şi neutralitate. Totuși, Conferinţa de pace de la Paris din 1858 a hotărât ca Moldova și Țara Românească să rămână entități politice distincte, deși sub forma unei uniuni de state – având numele de Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești –, fiecare cu domnitorul și adunarea sa proprii și având ca singure instituții comune Curtea de Casație și Comisia Centrală pentru elaborarea legilor de interes comun. Întrucât Convenția de la Paris nu interzicea în mod expres aceleiași persoane să fie domnitor în ambele principate, unioniștii l-au ales pe colonelul Alexabdru Ioan Cuza, mai întâi la Iași, pe 5 ianuarie 1859, și apoi, la București, pe 24 ianuarie 1859. Procedând în acest fel, românii au pus Europa în faţa faptului împlinit al naşterii noului stat, recunoscut în cele din urmă de toate puterile garante.

În mod firesc, deci, sărbatorim Unirea pe 24 ianuarie, ziua dublei alegeri a lui Cuza. Foarte bine. Numai că tradiția politică, postcomunistă cel puțin, se arată a fi paralelă cu istoria, pentru simplul fapt că Unirea s-a înfăptuit, e drept, pe 24 ianuarie, dar nu l-a Iași, ci la București. Asta-i realitatea istorică!

Desigur, putem juca Hora Unirii la Iași, locul de unde s-a dat startul alegerii lui Cuza, după cum o putem juca la Focșani, la București sau în orice alt loc în care dorim să sărbătorim acest eveniment care echivalează cu actul politic al nașterii statului român.

Dar mai la firesc mi se pare a-l sărbătorii pe 5 ianuarie (o dată, de altfel, complet ștearsă din memoria noastră istorică) la Iași, în Piața Unirii, și pe 24 ianuarie la București. În ce loc? Păi tocmai în acel loc în care s-a produs evenimentul din urmă cu 153 de ani.

Din fericire mai putem face acest lucru. Încă. Clădirea fostului Hotel Concordia, de pe strada Smârdan, unde s-a produs dubla alegere a lui Cuza se încăpățânează să reziste timpurilor, chiar dacă într-un anonimat istoric, cultural și turistic spart numai de o modestă placa comemorativă, dar și aceea nu prea vizibilă.

Așadar, stimați politicieni români, amintiți-vă măcar în această zi de Hotelul Concordia, „maternitatea” statului român modern, și faceți-i o vizită. Poate așa vă veți gândi să-i redați acestei clădiri importanța pe care o merită și pe care, în realitate, o are. Poate așa veți face acest necesar și patriotic act de reparație istorică.

Stimați politiceni români, câte dintre statele contemporane au privilegiul de a putea arăta cetățenilor lor și cetățenilor lumii locul unde s-a nascut acel stat? E bine, statul român are acest privilegiu, de care, însă, în mod absolut paradoxal, preferă să nu fie mândru.

Și poate n-ar strica, dacă tot se vorbește despre dialog zilele acestea, ca Puterea și Opoziția să se întâlnească tocmai la Hotelul Concordia, al cărui nume îi poate inspira pentru a ajunge la acel mult dorit pact național. Ar avea de câștigat politicenii, am câștiga noi, cetățenii, ar avea de câștigat România.

Hai să dăm mână cu mână pentru Hotelul Concordia!