Scăderea drastică a PD-L în sondaje şi probabilitatea succesului unei noi moţiuni de cenzură sunt condiţii favorabile declanşării unor alegeri parlamentare anticipate la sfârşitul anului în curs sau la începutul celui următor.
Toate bune şi frumoase, numai că organizarea unor noi alegeri parlamentare în condiţiile tehnice şi juridice de pâna acum nu ar face decât să perpetueze modelul politic postcomunist, indiferent de cine ar fi câştigătorul scrutinului.
Desigur, partidele sunt interesate acum, în contextul probabil al alegerilor anticipate, mai degrabă de strategiile electorale pe care să le pună în operă decât de schimbarea sistemului electoral. Mai ales că nici măcar preşedintele Băsescu nu mai dă semne că ar ai susţine introducerea modul de scrutin majoritar. Totuşi, imediat după consumarea parlamentarelor din 2008, reprezentanţii partidelor s-au pronunţat categoric pentru schimbarea sistemului electoral.
Pentru a le împrospăta memoria, voi reaminti câteva din declaraţiile politice făcute atunci: - Theodor Stolojan, prim-vicepreşedinte PD-L a apreciat că sistemul utilizat la alegerile din 2008 "este cel mai prost sistem de vot posibil";
- Adrian Iorgulescu, vicepreşedinte PNL, a recunoscut că "legea în discuţie naşte mai multe probleme decât rezolvă"; - Mircea Geoană, preşedinte PSD, şi-a exprimat convingerea: "este clar că această lege trebuie reanalizată" (vezi, Gândul, 3 decembrie 2008). Aşadar, reprezentanţi de seamnă (la acea dată) ai partidelor considerau că viitoarele alegeri trebuie să se desfăşoare în baza unei noi legi electorale. Posibilul scrutin anticipat le poate oferi ocazia să-şi ţină promisiunea.
La sfârşitul anului postam un comentariu despre necesitatea unor schimbări instituţionale în cadrul procesului electoral românesc, cu referire directă la Biroul Electoral Central. Voi relua relua acum cele scrise atunci, ca un preambul al campaniei pe care intenţionez să o desfăşor în vederea producerii unor schimbări reale în practica electorală românească.
Cei cu o anumită experienţă şi expertiză în domeniu, vor fi de acord că procesul electoral românesc are nevoie de grabnice şi profunde schimbări instituţionale. În fapt, ar fi timpul pentru o adevărată revoluţie în domeniu, care să pună capăt formulei uzate moral şi istoric după care se desfăşoară astăzi alegerile. Şi trebuie început chiar cu Biroul Electoral Central, instituţia care, conform actualei legislaţii, se ocupă cu organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor electorale, dar şi cu contenciosul electoral. În prezent, în BEC intră, mai întâi, un număr de judecători (ai Inaltei Curţi de Casaţie şi justitţie) din rândul cărora se desemnează şi preşedintele BEC. În principiu, judecătorii au rolul de garant al respectării legalităţii şi al imparţialităţii electorale. Pe de altă parte, din BEC fac parte şi reprezentanţi ai partidelor politice aflat în competiţia electorală, al căror număr este întotdeauna mai mare (dublu) decât cel al judecătorilor. Prezenţa acestora vine mai degrabă să legitimeze BEC ca un organism reprezentativ. În fine, din 2004, în BEC intră şi cei trei şefi ai Autorităţii Electorale Permanente, al căror rol este indecis, aceştia fiind, în principiu, specialişti în domeniu, dar numiţi politic. Oricum, hotărârile BEC se iau cu majoritatea voturilor, fiind, în general, definitive şi obligatorii. Una peste alta, BEC are o structură de tip struţo-cămilă care, pe lângă caracterul său de organism ad-hoc (nepermanent), contribuie mai degrabă la relativizarea autorităţii sale în materie. Ca atare, soluţia raţională o reprezintă reaşezarea structurală şi funcţională a acestei instituţii. Concret, locul BEC trebuie luat de AEP (în varianta unui consiliu al AEP, format dintr-un număr de, să zicem, 11 membri, numiţi dintre specialiştii în domeniu), cu rol tehnic, în timp ce contenciosul electoral trebuie trecut în sarcina fie a sistemului judiciar regulat (spre exemplu, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.), fie unei instanţe electorale speciale (poate Curtea Constituţională).
Aşadar, Biroul Electoral Central ar trebui să-şi încheie lunga carieră de 20 de ani numai din perioada postcomunistă, pentru a permite modernizarea procedurilor electorale. După cum, modul de scrutin pentru alegerea parlamentarilor va trebui revizuit, mai ales după experienţa nefastă a alegerilor din 2008, iar practicile electorale şi ele vor trebui însănătoşite. Dar despre toate acestea îmi propun să discut începând de azi.
De ceva vreme, în media abundă declaraţiile şi comentariile pe tema modului în care parlamentarii aleşi uninominal ar trebui (!?) să voteze în chestiunea moţiunii de cenzură: să asculte de voinţa electoratului din colegiile în care au fost aleşi sau să se supună ordinelor şefilor de partid.
Mai întâi, mă văd nevoit să atrag atenţia, a nu ştiu câta oară, asupra confuziei, întreţinută public fie din ignoranţă, fie din prostie, dintre votul uninominal şi scrutinul majoritar. E foarte adevărat că, în 2008, candidaturile pentru parlament au fost uninominale, adică depuse în colegii cu câte un singur mandat, dar regula după care s-a stabilit câştigătorul a rămas cea a proporţionalităţii. Aceeaşi regulă care a făcut ca în circumscripţiile electorale în care unele colegii au fost câştigate de candidaţii care au obţinut peste 50% din voturi, locurile rămase libere să fie repartizate unor candidaţi situaţi pe poziţiile secunde sau chiar mai jos. În total, această corecţie a intervenit într-o pătrime din cazuri. Am putea, deci, spune, cel mult, că numai aceşti parlamentari, în proporţie de 25%, sunt aleşi „uninominal”, adică majoritar. Foarte bine, aceştia au avut performanţe electorale foarte bune, dar, atenţie, acest lucru nu îi supra-legitimează în raport cu ceilalţi parlamentari sau, învers spus, nu-i delegitimizează pe cei din urmă. Toţi au legitimitatea conferintă de votul popular.
Dar pe cine reprezintă toţi aceşti parlamentari? La prima vedere, s-ar spune că îi reprezintă pe cei care i-au dat votul. În fapt, aceasta este şi ideea dominantă public, căci, nu-i aşa, parlamentarii ăştia au fost ales „uninominal”. Numai că, alegerea directă este una, şi reprezentarea este alta. Pentru cei care cred în continuare că parlamentarii „uninominali” îi reprezintă numai pe cei din colegii, pentru cei care mai cred că domnul Oajdea trebuie să asculte de voinţa alegătorilor săi, le reamintesc ce scrie în Constituţie (ştiu, veţi zice că nu mai are importanţă ce scrie în Constituţie, dar totuşi ... România este un stat constituţional): „În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului” (primul alineat al art. 69 – mandatul reprezentativ). Cine este poporul? Numai alegătorii domnului Oajdea? Nicidecum, poporul este totalitatea cetăţenilor, a celor care au votat sau nu au votat. Pe aceştia îi reprezintă cei aleşi în colegiile uninominale. Aşa cum preşedintele statului îi reprezintă (sau ar trebui să îi reprezinte) pe toţi românii, tot aşa şi parlamentarii au un mandat general de reprezentare.
Adică, vă veţi întreba, domnul Oajdea să trădeze „poporul” şi să voteze cum vrea partidul său? Şi, în general, parlamentarii să se supună comenzilor politice, altfel riscând sancţiuni pe linie de partid? În nici un caz, pentru că tot articolul pe care l-am citat, în alineatul secund spune: „Orice mandat imperativ este nul”. În principiu, teza nulităţii mandatului imperativ reprezintă o garanţie a neintervenţiei ierarhiei de partid în activitatea parlamentarilor. Adică, în exercitarea mandatului său, care este reprezentativ, parlamentarul nu poate primi nici o „comandă” în legătură cu sensul votului său. Altfel, mandatul său încetează. Şi nu are importanţă cum sunt ei aleşi, uninominal sau nu, atâta vreme cât parlamentarii sunt în slujba poporului.
Păi, şi atunci cum ar trebui să voteze domnul Oajdea? Să asculte vocea poporului, chiar dacă riscă excluderea din PD-L (excludere pe care şefimea partidului s-a şi grăbit să o decidă), sau să se supună deciziei de partid, deşi aceasta este contrară voinţei poporului din colegiul său?
Răspunsul este simplu, deşi, poate, greu de acceptat. Parlamentarul trebuie să voteze după propria-i conştiinţă, adică aşa cum crede el de cuviinţă că trebuie să voteze, şi nu după cum consideră alţii că ar fi bine să voteze. Parlamentarii au fost aleşi, pentru un mandat de 4 ani în cazul nostru, pentru a decide în numele românilor. Ei au fost învestiţi cu această putere. Nu trebuie să o reconfirme în fiecare săptămână nici de la popor (lasând la o parte faptul că acest lucru se poate face numai prin referendum), nici de la partid. Altfel, şi într-un caz, şi în celălalt, mandatul său devine imperativ, adică, în conformitate cu norma constituţională, nul.
Într-o discuţie având ca tema aşa-zisul plan de austeritate al preşedintelui Băsescu, am fost acuzat că ţin partea profesorilor pentru că eu însumi sunt profesor. Da, sunt profesor, dar nu sunt bugetar. Mai mult, câştig mai puţin decât un profesor universitar de la stat. Cu toate acestea, sunt solidar cu profesorii, cu toţi bugetarii Din două motive principale. O dată, pentru că domnul preşedinte Băsescu a depăşit de mult fişa postului, ajungând, în fapt, să se comporte ca fostul secretar general al PCR. A doua oară, pentru că aşa-zisul plan de austeritate este, în realitate, o curbă de sacrificiu, prin care guvernanţii, uitând de responsabilitatea lor, încearcă să arunce povara crizei (generată şi de incompetenţa lor) pe umerii cetăţenilor. Aşadar, sunt de partea profesorilor, sunt de partea bugetarilor şi îi susţin în oricare din acţiunile lor de protest îndreptate împotriva acestui guvern fanariot.
Recentele alegerile parlamentare din Marea Britanie ar putea avea un impact serios asupra reformei electorale din România. De ce? Pentru că rezultatele scrutinului din 6 mai au contrazis regula generală a scrutinului majoritar, pe care, de altfel, o au în vedere principalele două partide româneşti, PD-L în mod special. Anume: câştigătorul ia totul.
Conservatorii, votaţi de peste 10,7 de milioane dintre britanicii participanţi la scrutin (aproape 30 de milioane), adică de 36,1% dintre aceştia, i-au devansat pe laburişti, pentru care au votat circa 8,6 milioane de britanici (29%), pe locul al treilea situându-se liberal-democraţii, votati de peste 6,8 milioane alegători (23%). Conservatorii au primit 306 mandate parlamentare, iar laburiştii şi-au adjudecat 258, în timp ce liberal-democraţii au adunat numai 57 de mandate. Aşadar, laburiştii, după 13 ani de guvernare, au pierdut alegerile în favoarea adversarilor lor tradiţionali, conservatorii, care, însă – şi aici este problema – nu au obţinut majoritatea absolută a mandatelor parlamentare, adică minimum 326. Pe scurt, conservatorii au câştigat alegerile, dar numai cu o majoritate relativă a mandatelor. O asemenea situaţie, fără a fi unicat în istoria electorală a Marii Britanii, deşi totuşi rară – ultima oară s-a întâmplat în urmă cu 36 de ani, laburiştii fiind atunci în situaţia de acum a conservatorilor – are consecinţe politice importante. Astfel, în lipsa unei majorităţi parlamentare absolute şi monopartizane, generată de alegeri, partidele vor trebui să negocieze formarea noii majorităţi sub forma unei coaliţii guvernamentale. Teoretic, fiecare din cele două partide majore din Marea Britanie au şanse de a intra la guvernare într-o anume formulă de coaliţie. Există, desigur, şi posibilitatea unui guvern conservator minoritar. Tot teoretic, situaţia se aseamănă cu cea din România din urma alegerilor parlamentare din 2008. Atunci, uniunea PSD+PC a câştigat scrutinul (cu circa 34% din voturi) dar a intrat la guvernare ca partid secund. În zilele următoare vom vedea soluţia la care vor ajunge politicienii insulari.
Până atunci, să reţinem că deşi britanicii utilizează un sistem electoral majoritar („uninominal pur” cum, greşit de altfel, i se spune pe la noi), rezultatul a fost similar cu cel produs de un sistem proporţional. E drept, partidul situat al treilea (la noi ar fi vorba despre PNL) a fost puternic subapreciat, dar cel de pe prima poziţie (la noi, PD-L sau PSD) nu a obţinut majoritatea absolută care să-i permită să guverneze singur, scopul nemărturisit al adepţilor români ai „uninominalului pur”.
Aşadar, ce spune experienţa britanică: faptul că nu întotdeauna câştigătorul ia totul. Sau, mai pe româneşte, că socoteala de acasă (a partidelor) nu se potriveşte cu cea din târg (adică a votanţilor).
Alegerile din colegiul nr. 1 Bucureşti s-au încheiat. Ştim rezultatul: Stroe – 70%, Prigoană jr. – 30%. Pentru mine, e oarecum surprinzătoare victoria detaşată a candidatului PNL în faţa celui al PD-L (al lui Traian Băsescu), în condiţiile politice pe care le ştim. Dar, cu atât mai mult, trebuie să spun că deznodământul acestui scrutin este o victorie pentru democraţia românească. De ce? În esenţă, pentru că modelul politic Băsescu a fost invalidat. Cel oligarhic, cum îl prefigura chiar europarlamentarul pedelist Cristian Preda, profesor de ştiinţe politice. Altfel, alegerile parţiale legislative ridică numeroase probleme, unele dintre ele reliefate de cele desfăşurate duminică. Problema de principiu o reprezintă măsura diferită de alegere a parlamentarilor. Reamintesc că scrutinul legislativ este, în continuare, unul de tip proporţional. Modificarea adusă în 2008 a vizat doar procedura de vot, respectiv înlocuirea listelor blocate cu candidaturi uninominale, nu şi regula de alocare a mandatelor. E drept, introducerea votului uninominal a făcut ca unul din patru parlamentari să obţină mandatul după principiul majorităţii absolute (peste 50% din voturile exprimate în colegiul uninominal respectiv), dar, pe de altă parte, ceilalţi trei, adică 75% din numărul total al parlamentarilor, au câştigat mandatul după regula generală a proporţionalităţii. În plus, atât de blamata câştigare a mandatelor de candidaţi situaţi pe poziţia a doua sau a treia (de pe o listă ordonată descrescător în funcţie de voturile obţinute la nivelul circumscripţiei electorale), nu este decât consecinţa corectării abaterii de la proporţionalitatea alegerilor generată de cele 25% dintre mandate alocate în mod majoritar. Dar regula proporţionalităţii, chiar alterată de votul uninominal, nu se mai aplică la alegerile parţiale. Aşa o spune legea. Alegerile parţiale se desfăşoară după un scrutin majoritar cu un tur, adică ce nu impune condiţia atingerii majorităţii de 50%+1 din voturi (numit ştiinţific scrutin pluralitar), precum cel folosit, din 2008, la alegerea preşedinţilor CJ. Aşadar, legea electorală (ce codifică juridic sistemul electoral) lucrează cu două unităţi de măsură: una aplicată la alegerile generale, cealaltă la alegerile parţiale. Consecinţele? Pe de-o parte, devine mai facil să obţi un mandat de parlamentar la alegerile parţiale decât la cele generale. Pe de alta, încă mai grav, se introduce o discriminare între parlamentari, altfel spus, împărţirea lor în două categorii în funcţie de legitimitatea electorală, precum clasele la trenuri sau, pe vremuri, la tramvaie. Deocamdată, din cea de-a doua categorie face parte doar Radu Stroe (ales totuşi cu peste 50% din voturi, în condiţiile în care au fost doar doi candidaţi), dar numărul lor va creşte. Probabil la fel de importantă este o altă discriminare, culmea, tot legală: cea care blochează accesul în competiţie al candidaţilor care nu aparţin partidelor parlamentare, iar recentul scrutin parţial a demonstrat-o fără putinţă de tăgadă. Soluţia firească o reprezintă repararea de urgenţă a legii pentru alegerea parlamentarilor, care, oricum, a fost amendată prin numeroase ordonanţe de urgenţă ale guvernului. În fapt, este nevoie de o cu totul altă lege, clară, coerentă şi nediscriminatorie. Mă tem însă că, autoamăgiţi de teza modernizării statului pe care o înţeleg doar într-un mod mecanic, decidenţii politici vor schimba lucrurile, dacă totuşi o vor face, într-o direcţie opusă.
