STABILITATE ȘI PREDICTIBILITATE

 

Ecourile alegerilor americane s-au stins repede, poate chiar mai repede decât ar fi fost firesc. Aceasta, în principal, pentru că rezultatele nu au fost surprinzătoare sau, mai clar spus, nu au confirmat răsturnarea politică preconizată de mulți dintre comentatorii vieții politice americane. Și totuși, evenimentul electoral de peste ocean nu a fost unul lipsit de semnificații, chiar dacă nu spectaculoase.

Mai întâi, câteva chestiuni de natură tehnică. În mod tradițional, alegerile în SUA se țin în prima marți a lunii noiembrie din anul electoral, cu condiția ca aceasta să nu fie și prima zi a lunii. Astfel, anul acesta alegerile au avut loc pe 8 noiembrie, fiind organizate la jumătatea mandatului prezidențial (de aici și denumirea de „midterm elections”). La nivel federal au fost aleși toți membrii Camerei Reprezentanților, camera inferioară a parlamentului din SUA, cu mandat de numai doi ani; totodată, a fost înnoit Senatul, camera superioară, în proporție de o treime, mandatul senatorilor fiind de șase ani. Alegerile federale au fost completate cu alegerile de la nivelul statelor ce compun SUA – pentru guvernatori și membrii parlamentelor statale – și de cele de la nivel local – unde au fost puse în joc diferite funcții administrative. În fine, în unele state au fost organizate și consultări populare de tip referendum, precum cel din statul Kentucky. Trebuie precizat că se utilizează un singur buletin de vot pentru toate aceste procese electorale. Aceasta înseamnă un buletin de vot aglomerat, care îngreunează exercitarea votului și complică misiunea cetățeanului-alegător. De altfel, chiar dacă America este considerată un model de democrație, acuzațiile privind iregularitățile votului sau chiar fraudarea alegerilor sunt frecvente. Încă mai important, combinarea diferitelor tipuri de procese electorale conduce la influențarea reciprocă a acestora, la pierderea specificului fiecăruia, cu consecința obținerii unor rezultate electorale alterate. Să precizăm că o asemenea practică electorală este specifică SUA, nu și Europei; aici, dimpotrivă, regula o reprezintă separarea diferitelor procese electorale, așa cum recomandă Comisia de la Veneția, instituția care jocul rolul unei veritabile curți constituționale a Consiliului Europei.

În ansamblul alegerilor americane, scrutinul federal este cel căruia i se acordă cea mai importantă semnificație politică, mai ales din perspectiva rolului pe care îl joacă SUA în dinamica raporturilor internaționale. Acum mandatul prezidențial nu a fost pus în joc (urmează peste doi ani), dar alegerile de la mijloc de mandat au reprezentat un test pentru președintele Biden, în sensul verificării majorității sale parlamentare. Desigur, SUA reprezintă un stat cu regim politic prezidențial, dar președintele este dependent politic de majoritatea parlamentară, astfel că acțiunile sale pot fi potențate sau, dimpotrivă, frânate de parlament. Democrații au pierdut majoritatea în Camera Reprezentanților, dar victoria republicanilor a fost una modestă. După o numărătoare a voturilor care a durat mai bine de o săptămână, republicanii și-au putut asigura 219 mandate din cele 435 ale Camerei, astfel că beneficiază de o majoritate la limită, cu doar trei mandate peste cele 216 ale democratilor. Cât privește Senatul, aici republicanii au rămas în opoziție, obținând 48 din cele 100 de locuri. În plus, democrații beneficiază de încă un mandat senatorial, prin intermediul vicepreședintelui american, președinte de drept al Senatului. În ansamblu, prestația Partidului Republican a fost dezamăgitoare, mai ales din perspectiva preconizatului „val roșu” (culoarea atribuită republicanilor americani, fără legătură ideologică cu partidele „roșii” din Europa), care i-ar fi trimis pe democrați în opoziție. O cauză pentru acestă situație trebuie căutată în interiorul partidului, afectat de clivajul dintre moderați și radicali, aceștia din urmă numiți „trumpiști”. De altfel, criza din Partidul Republican pare să se adâncească după ce Donald Trump s-a grăbit să-și anunțe candidatura pentru un nou mandat prezidențial. Desigur, victoria republicanilor din Camera Reprezentantilor, fie ea și firavă, este importantă din perspectiva raporturilor putere-opoziție, dacă avem în vedere mai ales rolul fiscal-bugetar al acestei camere. Bunăoară, liderii partidului republican au anunțat deja intenția de a bloca creșterea plafonului de îndatorare sau a ajutorului financiar către Ucraina. Este însă la fel de adevărat că, în sistemul bicameral american, Senatul, în continuare controlat de democrați, poate bloca iniațivele legislative ale republicanilor din Camera Reprezentanților. Adăugăm și faptul că prestația partidului președintelui american este cea mai bună la alegerile intermediare din ultimele două decenii. Una peste alta, deși au făcut mai dificilă colaborarea președintelui cu prima cameră parlamentară, rezultatele alegerilor federale au confirmat practic status-quo-ul politic american. 

Și chiar dacă pentru mulți dintre americani rezultatele pot fi dezamăgitoare, republicanii fiind nevoiți să amâne confruntarea decisivă cu democrații pentru 2024, atunci când vor fi organizate și alegeri prezidențiale, pentru europeni lucrurile stau diferit. Căci, în fapt, alegerile au confirmat continuitatea administrației democrate, adică a politicilor susținute de președintele Biden, inclusiv în ceea ce îi privește pe partenerii europeni. Aceasta înseamnă predictibilitate în raporturile bilaterale SUA-UE și deopotrivă în ceea ce privește coaborarea internațională, cu obiectivul important al sprijinului acordat Ucrainei în războiul declanșat de Rusia. Iar predictibilitatea devine cel mai de preț bun într-o lume aflată parcă într-o dinamică de tip brownian.

OPT MILIARDE

 

Potrivit Organizației Națiunilor Unite, de la mijlocul lunii noiembrie numărul oamenilor de pe Pământ a depășit opt miliarde. În general, dincolo de elementul de senzațional, știrea a fost prezentată și comentată mai degrabă într-o notă negativă, în corelație cu crizele prin care trecem de câteva decenii, în mod desosebit cu fenomenul încălzirii globale. Probabil că a contribuit la această abordare și faptul că în comunicatul ONU s-a subliniat că nivelul de opt miliarde reprezintă „o piatră de hotar importantă în dezvoltarea umană” ce atrage atenția asupra „responsabilității nostre comune de a avea grijă de planeta noastră”. Coincidență, vestea a apărut chiar în zilele conferinței mondiale COP27 privind schimbările climatice desfășurată în localitatea egipteană Sharm el-Sheikh.

Așadar suntem opt miliarde. Mulți, puțini? Dacă privim cifra în sine și, mai ales, dacă vedem cum s-a ajuns ajuns aici, vorbim, desigur, despre un număr impresionat, ce poate naște îngrijorare. Pe scurt, așa cum ne reamintește National Geografic, evoluția populației Pământului a fost următoarea: un miliard în 1804, două miliarde în 1927, trei miliarde în 1960, patru miliarde în 1974, cinci miliarde în 1987, șase miliarde în 1999 și șapte miliarde în 2010. Diagrama ne arată limpede că vorbim despre o creștere exponențială. Pentru a ajunge la un miliard, omenirii i-au trebuit sute de mii de ani; apoi, din1804, au fost au fost necesari 123 de ani pentru dublarea populației globale; ulterior, rata dublării a fost de 47, respectiv 48 de ani; totodată, după pragul de două miliarde, fiecare miliard în plus a necesitat o perioadă de 12-14 ani, excepția din 1927-1960 fiind datorată pierderilor de vieți omenești din cel de al doilea război mondial. Adăugăm acestei statistici și prognoza pentru următoarele decenii: nouă miliarde vom fi în 2037-2038, iar pragul de 10 miliarde va fi atins în 2055. Generic, explicația pentru această curbă demografică o reprezintă progresul istoric. Creșterea masivă a populației globului s-a produs în ultimele două secole, în ultimii 100 de ani în mod desosebit, efect direct al industrializării și urbanizării, respectiv al creșterii nivelului de trai, al îmbunătățirii condițiilor sociale și sanitare.    

Să remarcăm însă faptul că cele opt miliarde de oameni sunt răspândite foarte inagal pe peritorul planetei. O jumătate din populație globului trăiește în doar 7 țări: China, India, SUA, Indonezia, Pakistan, Nigeria și Brazilia, dar în primele două, fiecare cu câte 1,4 miliarde de oameni, regăsim peste o treime din total. Ca atare, Asia este continentul cel mai populat, aici trăind aproape 60% din populația Pământului, respectiv circa 4,6 miliarde de oameni. E adevărat că Asia este și continentul cel mai întins, dar fără a reprezenta 60% din suprafața uscatului, ci doar 30%. Continentul asiatic este urmat de Africa, și ca populație – circa 1,3 miliarde, și ca suprafață – aproximativ 20%. În Europa trăiesc aproximativ 740 milioane de oameni, din care aproape jumătate de milion în țările Uniunii Europene, iar peste Ocean, populația SUA ajunge la circa 332 milioane.

Dacă corelăm aceste cifre cu datele economice, respectiv cu performanțele de dezvoltare ale continentelor/țărilor obținem  un rezultat interesant, deși nu total neașteptat. Anume, o relație invers proporțională între creșterea demografică și nivelul progresului. Mai simplu spus, țările sau regiunile unde sporul natural este ridicat nu se caracterizează și printr-un nivel superior al nivelului de trai. Sau, cu cuvintele oficialilor ONU, „persistența unor niveluri ridicate de fertilitate, la originea creșterii rapide a populației, este atât un simptom, cât și o cauză a progresului lent în materie de dezvoltare”. Adăugăm că nu vorbim despre o corelație conjuncturală, ci sistemică, așa cum o argumentează și prognoza specialiștilor: mai mult de jumătate din creșterea demografică până în 2055 va veni dintr-un număr foarte mic de țări, toate caracterizate printr-un nivel de dezvoltare general scăzut (Congo, Egipt, Etiopia, India, Nigeria, Pakistan, Filipine și Tanzania). 

Dar dacă prognozelele specialistilor din domeniu vorbesc, în continuare, despre creștere demografică, e drept într-un ritm mai moderat comparativ cu ultimii 50 de ani, înseamnă că, în fapt, nu am ajuns incă la limitale de suportabilitate ale planetei, că o populație de circa 10 miliarde poate fi susținută cu resursele de care dispune Terra. Ceea ce, desigur, este o veste bună. Desigur, rămâne în actualitate apelul la responsabilitate făcut de oficialii ONU, cu atât mai mult cu cât tocmai în țările care concentrează o puternică sărăcie creșterea demografică aduce provocări majore.

SPRE ERA „RăZBOIULUI CALD”

 

În urmă cu mai bine de trei decenii, istoria Europei și a lumii în general a cunoscut prefaceri fundamentale. Revoluțiile anticomuniste din 1989 au avut ca rezultat prăbușirea regimurilor dictatoriale din Estul Europei. Țările din această regiune, inclusiv Rusia, au pășit pe calea democratizării, procesul având, desigur, note particulare locale. Totodată, anul 1989 a adus și încheierea „războiului rece”, care a guvernat raporturile geopolitice de după al doilea război mondial. Cu cuvintele lui Francis Fukuyama, prăbușirea zidului Berlinului a însemnat „sfârșitul istoriei”. Adică sfârșitul istoriei bipolare pe care o știam până atunci.

Dar încheierea epocii „războiului rece” nu a anulat conflictele militare sau „războaiele calde” din diferitele zone ale planetei. În multe regiuni au continuat conflicte militare locale de mai mică sau mai mare amploare, cele mai multe cu obiective teritoriale. Totuși, niciunul dintre acestea – nici chiar războiul din Siria – nu a avut urmări la nivelul întreg mapamondului, nu a generat crize globale. Pănă acum. Prefigurat de invazia din Crimeea, războiul de cucerire declanșat de Rusia împotriva Ucrainei pe 24 februarie 2022 a schimbat lucrurile în mod radical. De atunci, Europa și întreaga lume se confruntă direct cu riscul escaladării mondiale a unui război clasic. Un război – trebuie din nou subliniat – absurd și de neințeles în secolul al XXI-lea, justificat de ideologii Kremlinului printr-o logică răsturnată. Astfel, dacă inițial scopul războiului era denazificarea Ucrainei, acum propaganda rusească vorbește tot mai apăsat despre prin misiunea Rusiei lui Putin de a pune capăt hegemonismului modelului cultural occidental, pus în antiteză cu cel pe care-l reprezintă Rusia. O misiune mesianică, demnă de un dictator!

Dar dincolo de retorica Moscovei, este o ralitate că războiul din Ucraina a deschis calea reactivării conflitelor militare înghețate din diferitele regiuni ale lumii, a readus în actualitatea soluția militară a rezolvării diferendelor dintre state, a creditat militarismul în dauna diplomației, potențând astfel pericolul unui război regional sau chiar mondial, cu consecințe dramatice.  

Nu întâmplător, asistăm astăzi la escaladarea declarațiilor și acțiunilor agresive ale unor state precum Turcia sau Corea de Nord, pentru a aminti doar două dintre multele exemple de acest fel ce pot fi invocate. Astfel, în contextul reuniunii G20 din Indonezia, președintele Turciei a amenințat Grecia practic cu cucerirea militară. Recep Tayyip Erdogan a declarat ziaristilor că țara sa „poate că dintr-o dată, într-o noapte” să invadeze Grecia, care ar trebui „să-și vadă locul său” și „să-și amintească istoria”. Știm că între cele două state există un conflict diplomatic mai vechi, uneori chiar cu accente militare, cu privire la zona economică exclusivă din Marea Egee. Știm și că sunt două state NATO, membre ale alianței din 1952, fapt de natură a tempera o escaladare militară a tensiunile. Cu toate acestea, și tocmai pentru că ne aflăm într-un un nou context militarist, declarațiile președintelui Turciei sunt fără precedent și periculoase.

Dar dacă în acest caz avem, deocamdată cel puțin, doar declarații, într-o altă regiune afectată de un conflict rece cronic lucrurile sunt încă mai grave. În urmă cu circa o lună, Coreea de Nord, a cărei retorică militaristă este binecunoscută, a lansat o rachetă balistică, cu rază medie de acțiune, deasupra teritoriului Japoniei, survolând insula Hokkaido. Aceasta, în ciuda reglementărilor internaționale care interzic efectuarea zborurile rachetelor către sau pe deasupra altor țări fără o consultare sau avertizare prealabile. Premierul Japoniei, Fumio Kishida, a condamnat ferm acțiunea, calificând-o drept un „comportament violent”, iar guvernul a convocat de urgență o reuniune a Consiliului de Securitate Națională.  Tot în octombrie, puterea de la Phenian a adoptat o lege prin care Corea de Nord se autodeclară „stat cu arme nucleare”, efectuarea unui test nuclear devenind iminentă. Iar recent, pe 3 și 4 noiembrie, alte raiduri cu rachete balistice au fost efectuate de Coreea de Nord deasupra Mării Japoniei, una dintre rachete căzând foarte aproape de apele teritoariale sud-coreene, fapt fără precedent de la încheierea războiului dintre cele două țări, în 1953. „Bombardarea continuă cu rachete, zi de zi, este un afront și nu poate fi tolerat”, a reacționat imediat premierul Kishida, iar președintele sud-coreean Yoon Suk-Yeol a calificat acțiunea militară a Phenianului drept „o invazie teritorială de facto”.

Fie și numai aceste evoluții recente sunt suficiente pentru a pune în evidență tendința amplificării politicilor militariste în relațiile dintre state, tendință potențată de războiul de agresiune declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. Dacă adăugăm și amenințările, mai voalate sau mai directe, ale Kremlinului cu privire la posibilitatea utilizării armamentului nuclear, putem spune că ne îndreptăm către o situație similară cu cea pe care istoria o consemnează drept „criza rachetelor din Cuba”, de la începutul anilor 60 ai secolului trecut, când omenirea s-a aflat în pragul declanșării unui nou război mondial, de astă dată de factură nucleară.