DUPĂ ZECE LUNI

 

    Pe 24 februarie 2022, Rusia șoca Europa, și nu numai, prin atacarea neprovocată și ilegitimă a Ucrainei, locuită de cei pe care, probabil cinic, chiar Vladimir Putin îi considera ca fiind un „popor frate”. Războiul de agresiune declanșat de puterea de la Kremlin împotriva unui stat independent contravine nu doar bunului-simț sau logicii păcii, ci și întregului eșafodaj juridic al dreptului internațional, Rusia punându-se în acest fel în afara lumii civilizate.

Dar războiul, odată declanșat, a avut și continuă să aibă urmări tragice. Deși este încă dificil de stabilit cu exactitate numărul exact al victimelor din rândul populației ucrainene, se estimează că războiul a provocat moartea a circa 10.000 de civilii ucraineni și peste 20.000 de militari; totodată, mai bine de un sfert din populația țării a părășit Ucraina, fugind din calea războiului, în timp ce peste un milion de civili, în mare parte copii, au fost strămutați cu forța în Rusia de către forțele invadatoare; la toate acestea se adaugă criza umanitară provocată de agresor, în special ca urmare a atacurilor deliberate împotriva localităților, a obiectivelor civile și a infrastructurii critice a țării.

În același timp, ca răspuns al lumii libere la agresiunea Rusiei, Occidentul în ansamblu s-a mobilizat în efortul consecvent de a sprijini Ucraina pentru a face față atacurilor militare ordonate de puterea de la Kremlin. Cel mai recent exemplu în acest sens îl reprezintă cel de al nouă pachet de sancțiuni la adresa Rusiei aprobat de Consiliul European în cadrul reuniunii din 15 decembrie, ca răspuns la „războiul ilegal al Rusiei impotriva Ucrainei” și „în mod special având în vedere că Rusia vizează în mod deliberat civilii și infrastructura civilă, încercând să paralizeze țara la începutul iernii”. În linii mari, acest al nouălea pachet de sancțiuni înseamnă extinderea listei entităților și persoanelor care fac obiectul înghețării activelor, ca și extinderea interdicțiilor privind tranzacțiile financiare pentru băncile ruse, introducerea de noi restricții la exportul produselor ce pot contribui la consolidarea capacității militare a Rusiei, măsuri economice împotriva sectoarelor energetic și minier din Rusia, dar și a exporturilor de materiale sensibile militar către orice țară terță, precum Iranul, atunci când există suspiciunea că pot fi utilizate miliatar de Rusia. Trebuie adăugat că  pachetul completează interdicția totală impusă de UE asupra importurilor de țiței rusesc transportat pe mare, ca și plafonarea mondială a prețului petrolului convenită cu partenerii G7, măsuri aplicate deja din 5 decembrie.    

Au trecut însă 10 luni de la declanșarea acestei agresiuni militare, iar europenii au trebuit să se obișnuiască cu această realitate, greu de imaginat până atunci. Este și concluzia unui recent studiu realizat în Franța de Istitut français d’opinion publique (IFOP). „Opinia publică și-a interiorizat amplu faptul că războiul are să dureze și că 2023 va fi un an tensionat pe toate planurile”, după cum apreciază directorul IFOR, Frédéric Dabi. Cu toate acestea, într-o proporție foarte mare, francezii se arată arată îngrijorați de războiul din Ucraina, majoritatea măsurată de sondajul IFOR atingând 83% din cei chestionați. E drept, este ușor mai redusă comparativ cu majoritatea consemnată în martie – circa 92%, însă scăderea poate fi pusă mai degrabă pe seama rutinării războiului; dar, oricum, 83% reprezintă o majoritate puternică, care sugerează că, practic, întreaga populație este preocupată de existența acestui conflict armat în Europa. Îngrijorarea este întreținută chiar de percepția că războiul este de durată, jumătate dintre cei intervievați neputând indica un termen al încetării războiului, în timp ce doar unul din cinci respondenți avansând anul 2024 ca posibil final al conflictului. Oricum, așa cum reiese din studiu, circa 70% dintre francezi se pronunță pentru o soluționare diplomatică a războiului. Cu cuvintele directorului IFOR, ideea că „țara agresată militar trebuie să sfârșească cu orice preț să învingă inamicul nu este majoritară”. Probabil că așa se și explică nuanțele din discursul public al președintelui Franței cu privire la posibile negocieri de pace dintre Rusia și Ucraina. Știm, bunăoară, că Emmanuel Macron a fost criticat de liderii ucraineni și europeni pentru recenta sa declarație, de la începutul lunii decembrie, atunci când a vorbit despre garanții de securitate ce ar trebui oferite Rusiei. Președintele Macron s-a apărat însă, reiterând: „Ziua păcii va implica negocieri. În primul rând pentru garanții pentru Ucraina, pentru integritatea sa teritorială, pentru securitatea sa pe termen lung. Dar și pentru Rusia, ca parte la un tratat de armistițiu și pace.” De altfel, așa cum ne indică datele IFOR, Emmanuel Macron este obligat electoral să susțină calea diplomatică a încetării conflictului armat din Ucraina din moment ce alegătorii principalilor lui adversari se pronunță majoritar pentru această soluție: 69% dintre votanții lui Jean-Luc Melenchon, 77% dintre cei care o preferă pe Marine Le Pen și 88% dintre susținătorii lui Eric Zemmour. Dar, preocupați de existența războiului și favorabili unei soluții negociate, francezii, în marea lor majoritate (circa 77%) nu doresc oprirea furnizării de armament către Ucraina.

În bună parte, concluziile sondajului IFOR pot fi extinse la nivelul întregii Europe, căci, după zece luni de război la granițele Uniunii, cu consecințe dramatice în ceea ce privește pierderile umane și materiale, apare firească atât îngrijorarea europenilor, cât și susținerea lor pentru ajutorul acordat statului agresat, susținere care, în fapt, sporește șansele Ucrainei de pune capăt războiului prin victoria sa militară.

MEMENTO - DECEMBRIE 1989

 

Pentru istoria contemporană, anul 1989 are semnificații majore, fiind momentul de referință al revoluțiilor anticomuniste europene care au condus, în perioada 1989-1991, la prăbușirea regimurilor comuniste din Estul Europei și URSS. Procesul tranzitoriu început în 1989 în jumătatea estică a Europei a deschis calea către democrație și economie de piață pentru țările din lagărul socialist.

În cadrul acestui proces, luna decembrie a anului 1989 a fost preponderent luna schimărilor revoluționare din Cehoslovacia, Bulgaria, România și, parțial, din Germania Răsăriteană. În celelalte țări europene comuniste exterioare spațiului sovietic, reformele politice s-au produs în lunile anterioare, în cazurile polonez și cehoslovac, respectiv în lunile următoare, în Albania și Iugoslavia, procesul global urmând logica dominoului.

În Cehoslovacia puterea comunistă s-a confruntat cu demonstrații de stradă în a doua parte a anului 1989, amplificate spre sfârșitul lunii noiembrie, când țara a fost practic paralizată de o grevă generală. În aceste condiții, o nouă rundă de negocieri, desfășurată pe 28 noiembrie, între reprezentanții puterii (ai partidului comunist și guvernului), conduși de premierul Ladislav Adamec, și cei ai opoziției (Forumului Civic), în frunte cu Václav Havel, au căzut de acord cu privire formarea unui nou guvern până pe 3 decembrie. Totodată, s-a convenit asupra unor măsuri legislative care să conducă la reformarea regimului politic, precum renunțarea la prevederea constituțională privind „rolul conducător al partidului comunist în stat și societate”. Pe 3 decembrie s-a format un nou guvern, în care 25% dintre ministere aparțineau opoziției. Pe 7 decembrie, premierul Adamec și-a dat demisia, pentru ca trei zile mai târziu să se constituie primul guvern necomunist. În fine, pe 29 decembrie, președintele comunist Gustav Husak a fost înlocuit cu Václav Havel, liderul opoziției anticomuniste, iar a doua zi, eroul „Primăverii de la Praga” din 1968, Alexander Dubček, a fost ales președinte al parlamentului (Adunarea Națională).

În contextul politic favorabil schimbărilor politice generat de îndepărtarea longevivului Todor Jivkov din fruntea partidului comunist și statului bulgar, înlocuit cu perestroikistul Peter Mladenov, la începutul lunii decembrie 1989 s-a constituit opoziția anticomunistă – Uniunea Forțelor Democrate, ce reunea 16 formațiuni politice, sub conducerea marxistului dizident Jeliu Jelev, exclus anterior din partidul comunist. Totodată, sub presiunea demonstrațiilor de stradă, conducerea partidului comunist, reunită în plenara CC al PCB din 11 și 12 decembrie, a fost nevoită să accepte o serie reforme, printre care renunțarea la prevederea constituțională privind „rolul conducător al PCB” și convocarea alegerilor libere. Acesta vor fi organizate în iunie 1990. Nu în ultimul rând, a fost decisă excluderea din partid a fostului lider comunist, Todor Jivkov.

În România, condusă din 1965 de Nicolae Ceaușescu, adversar al politicii de perestroika și glasnost promovată de Mihail Gorbaciov începând din 1985, debutul mișcării revoluționare anticomuniste a avut loc pe 16 decembrie 1989, la Timișoara. Deși revolta populară de aici a fost reprimată cu forța armelor – numărul victimelor, morți și răniți, depășind câteva sute – revoluția s-a extins în București și în alte orașe. În București, „marele miting” de condamnare a „acțiunilor huliganice” de la Timișoara, organizat pe 21 decembrie de partidul comunist în fața sediului său central, s-a transformat într-o uriașă demonstrație anticomunistă, marcând practic începutul sfârșitului regimului ceușist. A doua zi la prânz,  Nicolae Ceaușescu a fost evacut din clădirea CC al PCR cu un elicopter militar. Ulterior, va fi reținut într-o unitate militară din Târgoviște, condamnat la moarte și executat (pe 25 decembrie). Sediul central al PCR, Televiziunea și Radioul, alte obiective civile și militare au fost ocupate de demonstranți. Emisiunea televiziunii naționale, întreruptă în jurul prânzului, a fost reluată câteva ore mai târziu, cu imaginile unui grup de revoluționari, în frunte cu actorul Ion Caramitru și poetul dizident Mircea Dinescu, care au anunțat: „Fraților! Dictatorul a fugit. Am învins”. În seara zilei, Frontul Salvării Naționale, noua structură de putere, organism ad-hoc, eterogen politic, condus de Ion Iliescu, fost lider comunist, adept al politicii promovate de Gorbaciov, își anunța, prin intermediul unui comunicat radio-televizat, programul politic. Primele două puncte ale programului vizau „abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ”, ca și „ organizarea de alegeri libere”. În zilele următoare au fost reînființate partidele istorice și au apărut noi partide politice, ce se vor confrunta în primele alegeri postcomuniste, din mai 1990.

În Germania comunistă (RDG), schimbarea a fost marcată, pe de-o parte, de activismul maselor, iar pe de alta, de obiectivul unificării cu RFG.  Confruntat cu presiunea străzii, care a determinat plecarea lui Erick Honeker din fruntea partidului comunist (PSUG) și a statului german (18 octombrie), ca și demisia guvernului Stoph (7 noiembrie), PSUG și-a pierdut practic „rolul conducător” specific regimului comunist, schimbare confirmată oficial de parlamentul de la Berlin pe 1 decembrie. Câteva zile mai târziu, în cadrul unui congres extraordinar, PSUG s-a transfomat în Partidul Socialismului Democratic. Cât privește obiectivul unificării, trebuie menționată data de 9 noiembrie, când guvernul a decis să permită cetățenilor să călătorească liberi în străinătate, ceea ce a însemnat demolarea simbolică a Zidului Berlinului.

Pe scurt, istoria consemnează în luna decembrie 1989 desfășurarea „revoluției de catifea” din Cehoslovacia, extinsă în Germania Răsăriteană, dar și a „revoluției violente” din România, cu varianta loviturii de palat din Bulgaria, evenimente politice majore ale sfârșitului de secol XX.  

NIMIC DESPRE SCHENGEN

 

            La ultima reuniune a Consiliului European din acest an, desfășurată pe 15 decembrie la Buxelles, nu s-a discutat oficial despre extinderea spațiului Schengen, respectiv despre aderarea Bulgariei și României. De altfel, tema nici nu se afla pe ordinea de zi Consiliului, după cum, procedural vorbind, era cvasi-imposibilă schimbarea pe ultima sută de metri a ordinii de zi. În plus, în chestiunea specifică a admiterii Bulgariei și României în spațiul Schengen în continuare nu există consens, Austria și Țările de Jos fiind consecvente în ceea ce privește veto-ul exprimat în ședința Consiliului JAI din 8 decembrie. 

Pe agenda Consiliului European s-au aflat temele convenite anterior, conflictul ruso-ucrainian, problematica energetică și cea a securității Uniunii fiind cele dominante în discuțiile liderilor statelor Uniunii Europene.

În urma discuțiilor purtate în legătură cu prima temă, Consiliul a reiterat condamnarea fermă a războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, reafirmându-și sprijinul deplin al Uniunii Europene pentru independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. Ca atare, Uniunea își menține angajamentul de a oferi sprijin politic și militar Ucrainei, înclusiv asistență umanitară și financiară pentru a o ajuta să treacă cu bine această iarnă. Referitor la ultimele evoluții ale războiului, participanții la reuniune au apreciat că atacurile sistematice cu rachete asupra civililor reprezintă „o crimă pentru care nu poate exista impunitate” și incurajează eforturile de „asigurare a tragerii la răspundere deplină pentru crimele de război și pentru restul crimelor extrem de grave legate de războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei”. Totodată, discuțiile au vizat modalitățile de presiune colectivă asupra Rusiei pentru a pune capăt războiului, printre acestea regăsindu-se al nouălea pachet de măsuri restrictive ale UE și plafonarea prețului petrolului la nivel internațional. Nu în ultimul rând, Consiliul a condamnat suportul militar acordar de Iran Rusiei și și-a reafirmat sprijinul pentru Republica Moldovei, confruntată cu consecințele războiului.

În ce privește problematica energetică, putem reține preocuparea Consiliului privind consolidarea cooperării în vederea următoarelor sezoane de constituire de stocuri, dar și pentru intensificarea investițiilor în energia obținută din resurse regenerabile, în contextul politicii Uniunii privind pregătirea economiei pentru tranziția verde. În fine, în domeniul securității și apărării, concuziile reuniunii au pus în evidență faptul că Uniunea Europeană „își asumă  o responsabilitate mai mare pentru propria securitate și, în domeniul apărării, urmează o direcție strategică de acțiune și își mărește capacitatea de a acționa autonom”, sublinind însă importanța cooperării transatlantice în acest domeniu.

Așadar, nimic despre Bulgaria și România, despre procesul admiterii acestor țări în spațiul european al liberei circulații. Și totuși, subiectul Schengen a fost prezent în discuțiile dintre liderii țărilor Uniunii. Mai întâi, să precizăm că participanții la Consiliu au salutat extinderea spațiului Schengen prin cuprinderea Croației, aceasta fiind una dintre concluziile formale ale reuniunii. Apoi, chiar dacă statutul Bulgariei și României nu a constituit un punct al agendei formale a Consiliului, subiectul nu a lipsit din discuțiile prutate și nici din concluziile informale. Astfel, în debutul reuniunii, din poziția sa de președinte al Parlamentului European, Roberta Metsola a ținut să își exprime dezamăgirea față de votul dat împotriva Bulgariei și României în Consiliul JAI și să își exprime convingerea că „Uniunea Europeană a dovedit de-a lungul timpului că poate îndepărta orice bariere și poate aduce oamenii impreună. UE poate face asta din nou și acum dacă are curajul să ia decizii politice care să se mențină emblematice pentru generația actuală în construcția europeană”. Încă mai important, atât președinta Comisiei Europene, cât și președintele Consiliului European și-au exprimat optimismul în legătură cu posibilitatea aderării Bulgariei și României la Schengen în cursul anului 2023. În mesajul său adresat celor două țări, Ursula von der Leyen a ținut să reafirme sprijinul său și, implicit, al Comisei: „vă sprijinim deplin pentru aderarea dvs. la Schengen, vom continua să lucrăm neobosit pentru a o face posibilă cât mai curând în cursul anului viitor.” La rândul său, Charles Michel a apreciat: „am avut ocazia să avem o discuție politică despre aderarea la Schengen a Bulgariei și României și sunt optimist că o decizie în privința lor poate fi luată  în cursul anului 2023. Am simțit angajamentul politic de a lucra pentru a face progrese și sincer sper că vom putea face să se întâmple asta în cursul anului 2023.” Totodată, președintele Consiliului a anunțat că un summit extraordinar al liderilor statelor Uniunii va avea loc pe 9 și 10 februarie 2023, când se va discuta subiectul migrației ilegale, argumentul Austriei pentru blocarea accesului Bulgariei și României în spațiul Schengen.

Desigur, declarațiile politice, fie ele și favorabil-optimiste, nu țin locul unor concluzii sau rezoluții ale organismelor Uniunii Europene, dar nu putem să nu le consemnăm semnificația, cu atât mai mult cu cât ele vin din partea liderilor Uniunii, exprimând, de fapt, susținerea majoră fără precedent de care se bucură Bulgaria și România în parcursul lor european. 

EFECTE COLATERALE

 

 

             În Bulgaria și România, dar nu numai, s-a discutat și s-a scris mult despre deciziile Consiliului JAI din 8-9 decembrie. Cum bine știe întreaga Europă, pe agenda Consiliului s-au aflat și cererile de admitere în zona Schengen a trei state – Croația și, la pachet, Bulgaria și România. La fel de bine se știe că ședința Consiliul din 8 decembrie s-a soldat cu două decizii opuse, anticipate de poziționările cunoscute ale participanților: pe de-o parte, Croația a fost primită în spațiul european al circulației libere, în timp ce voturile împotrivă ale Austriei și Țărilor de Jos au lăsat Bulgaria și România în afara acestui spațiu. Pe scurt, zona Schengen a fost lărgit, deși nu în măsura dorită de toți pretendenții.

            În fapt însă, mai nimeni nu a subliniat aspectul pozitiv al deciziei Consiliului privind extinderea spațiului Schengen prin cuprinderea Croației, comunicarea publică concentrându-se, dimpotrivă, pe neprimirea Bulgariei și României. Nu doar oficialii de la Sofia și București, dar și liderii Uniunii Europene s-au arătat nemulțumiți și chiar dezamăgiți de opoziția Austriei și Țărilor de Jos față de admiterea Bulgariei și României, reiterând faptul că cele două țări îndeplinesc toate condițiile privind apartenența la spațiul Schengen. Declarațiile politice, comunicatele oficiale, pozițiile exprimate în media, toate acestea au insistat asupra veto-ului exprimat de Austria, în mod special, și Țările de Jos. În acest fel s-a indus opiniei publice europene ideea că nu Bulgaria și România au eșuat în încercarea lor, îndreptățită de altfel, de a deveni membri ai spațiului Schengen, ci Consiliul JAI și Uniunea Europenă în ansamblu au eșuat în ceea ce privește politica de extindere a zonei europene de liberă circulație.  

            Eșecul, s-a spus și s-a scris, s-a datorat Austriei și Țărilor de jos, dar în mod deosebit celei dintâi. Acuzată din toate părțile, Austria a devenit practic inamicul nr. 1 al politicii de extindere a spațiului Schengen. A contribuit la consolidarea acestei opinii chiar argumentația Vienei. Cancelarul Nehammer a susținut că „nu va exista o extindere atât timp cât frontiera externă nu este protejată în mod eficient. Politica de azil eșuată a UE a cauzat această situație”. În sprijinul poziției sale, Karl Nehammer a invocat faptul că „75.000 de străini ajung neînregistrați în estul Austriei”, tranzitând regiunea Balcanilor de Vest, iar aceasta  este o „problemă de securitate” a Austriei și Uniunii ce trebuie rezolvată odată, dar înainte de extinderea spațiului Schengen.

Argumentul migranților ilegali, invocat și de ministrul de interne Gerhard Karner la Consiliul JAI ca bază a poziției Austriei și, în consecință, a votului dat, a fost însă demontat chiar de același ministru atunci când a votat pentru admiterea Croației dar împotriva Bulgariei și României, care, trebuie spus, nu aparțin Balcanilor de Vest. Practic, prin poziția reprezentantului său, guvernul austriac a operat cu două măsuri, cu două standarde diferite, tratând discriminatoriu țările candidate. În mod firesc astfel, s-a speculat asupra motivelor „reale” ale deciziilor luate de Viena, cel mai adesea fiind invocate interesele comerciale, de business.

În consecință, media din Bulgaria și România a fost inundată de un val de acuzații la adresa Austriei și, totodată, de îndemnuri la boicotarea afacerilor austriece din aceste țări. O atitudine emoțională, s-a spus, pe măsura dezamăgirii generate de eșecul admiterii în spațiul Schengen (la care bulgarii și românii aspiră de mai bine de un deceniu). Numai că emoția a fost dublată de acțiuni concrete. Bunăoară, oameni de afaceri din ambele state au anunțat că renunță la relațiile comerciale cu firmele cu capital austriac. Mai mult chiar, diverși oficiali de la Sofia și București au vorbit despre o posibilă boicotare a acțiunilor politice ale Vienei.    

            Dar probabil că efectul colateral cel mai important al votului dat de reprezentanții Austriei și Țărilor de Jos în cadrul Consiliului JAI din 8 decembrie este cel care vizează unitatea și solidaritatea Uniunii Europene. Votului negativ privind admiterea Bulgariei și României în spațiul Schengen a conturat imaginea unei Uniuni divizate, căreia îi lipsește capacitatea deciziilor consensuale, în special din cauza atitudinii rigide a Austriei. Desigur, tehnic, Austria, ca de altfel orice stat membru al Uniunii, are dreptul de a vota împotrivă și, deci, de a bloca o decizie în condițiile în care este reglementată procedura unanimității. Numai că, de data aceasta, Austria s-a aflat în contradicție totală cu opinia generală a Uniunii Europene, exprimată, pe rând, de Parlamentul European, de Comisie și chiar de Partidul Popular European din care face parte și OVP, partidului cancelarului Nehammer. De aici și imaginea lipsei de unitate a Uniunii. Practic, prin acțiunile sale, guvernul de la Viena a dinamitat unitatea Uniunii Europene, atât de necesară astăzi în contextul critic al războiului de la granița de est a Europei.         

FINLANDA ȘI SUEDIA = NATO

 

La trei luni de la izbucnirea războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, Finlanda și Suedia au inițiat în mod oficial proceura de aderare la NATO. Pasul făcut de aceste țări, până atunci neafiliate unui bloc militar internațional, a fost făcut posibil de ... Vladimir Putin. Politica militaristă a liderul de la Kremlin a determinat această schimbare cu 180 de grade a strategiei de securitate promovate de guvernele de la Helsinki și Stockholm.

  Pe 18 mai 2022, reprezentanții Finlandei și Suediei au înmânat documentele de aderare secretarului general al NATO la sediul organizației de la Bruxelles, moment care a marcat demararea procesului de integrare în Alianță a celor două state nord-europene.  Trei săptămâni mai târziu, procesul a fost formalizat prin semnarea protocoalelor de aderare de către ambasadorii la NATO ai celor 30 de țări membre ale Alianței, protocoale ce urmau a fi ratificare de fiecare stat în parte în lunile următoare. Un pas semnificativ al procesului l-a reprezentat ratificarea de către SUA a aderării Finlandei și Suediei la NATO. Pe 3 august, Senatul american a aprobal aderarea, iar pe 10 august documentul a fost semnat de președintele Biden, ocazie cu care acesta a apreciat că cele două state vor fi „aliați puternici, fiabili și dotați cu importante capacități”. Până la acel moment, alte 22 de state membre NATO ratificaseră aderarea Finlandei și Suediei, primele fiind Canada, Danemarca, Islanda și Norvegia (pe 5 iulie).

Dintre cele șapte state rămase, numai în cazul Turciei procedura ridica unele semne de întrebare. Aceasta, pentru că Ankara își anunțase intenția de a se opune aderării celor două state, acuzând Finlanda, dar mai ales Suedia pentru „bunăvoința” lor față de activitatea Partidului Muncitorilor din Kurdistan, a exponenților acestuia ce activau în aceste țări, PMK fiind catalogată de Turcia drept organizație teroristă. Totuși, după câteva runde de negocieri, la finalul lunii iunie, Turcia, pe de-o parte, și Finlanda și Suedia, de cealaltă parte, au semnat un document prin care prima accepta să sprijine solicitarea de aderare a celor două state, acestea, la rândul lor, angajându-se să se conformeze condițiilor puse de Ankara (printre care se număra și modificarea legilor interne privind terorismul). Practic, acordul înlătura singurul obstacol în calea aderării la NATO a Finlandei și Suediei, și încă printr-o procedură accelerată, fiind posibil cele două state să devine membre ale Alianței chiar înainte de Crăciun, conform declarației optimiste a ambasadorului SUA  în Finlanda, făcută pe 23 septembrie, e drept, într-un cadru neoficial. Oricum, la sfârșitul lunii trecute, doar două state mai trebuiau să retifice aderarea –Turcia și Ungaria.

Dar dacă Turcia a acceptat să susțină aderarea Finlandei și Suediei la NATO – de altfel, Ankara a salutat recent „progrese” făcute de guvernele de la Helsinki și Stockholm privind respectarea acordului trilateral din iunie 2022 –, cele două țări candidate mai aveau de înlăturat rezervele Ungariei. Deloc surprinzător pentru premierul de la Budapeste, acest copil teribil al Uniunii Europene, Viktor Orban s-a distanțat de ceilalți lideri ai țărilor NATO printr-o atitudine mai rezervată față de parcursul euro-atlantic al Finlandei și Budapestei, dând astfel naștere speculațiilor privind interesele specifice ale acestuia în cadrul relațiilor bilaterale cu Moscova, respectiv cu Ankara. Oricum, recent, premierul Orban a anunțat că parlamentul ungar va ratifica acordul de aderare în prima parte a anului viitor, atunci când se așteaptă să o facă și Turcia.

Așadar, chiar dacă Finlanda și Suedia mai au de așteptat câteva luni pentru a deveni în mod oficial membre ale Alianței Nord-Atlantice, ele sunt, de facto, parte a Alianței. Bunăoară, în perioada 29 septembrie – 2 octombrie, trupele acestor țări s-au alăturat celor britanice în cadrul exercițiului militar ”Vigilant Knife”, desfășurat pe teritoriul Finlandei. Tot așa, secretarul general al NATO a dat asigurări că cele două țări beneficiază de umbrela de securitate a Alianței. „Este de neconceput că Aliații nu vor acționa, dacă Suedia sau Finlanda sunt supuse la orice formă de presiune”, a declarat recent Jens Stoltenberg în cadrul unei conferințe de presă la Bruxelles. Tot el a apreciat că „procesul de aderare pentru Suedia și Finlanda a fost cel mai rapid din istoria modernă a NATO”. Desigur, reiterăm, cu „sprijinul” Rusiei, fostul adversar ideologic și militar al Occidentului în perioada Războiului rece, rol pe care Moscova și l-a asumat din nou.

STABILITATE ȘI PREDICTIBILITATE

 

Ecourile alegerilor americane s-au stins repede, poate chiar mai repede decât ar fi fost firesc. Aceasta, în principal, pentru că rezultatele nu au fost surprinzătoare sau, mai clar spus, nu au confirmat răsturnarea politică preconizată de mulți dintre comentatorii vieții politice americane. Și totuși, evenimentul electoral de peste ocean nu a fost unul lipsit de semnificații, chiar dacă nu spectaculoase.

Mai întâi, câteva chestiuni de natură tehnică. În mod tradițional, alegerile în SUA se țin în prima marți a lunii noiembrie din anul electoral, cu condiția ca aceasta să nu fie și prima zi a lunii. Astfel, anul acesta alegerile au avut loc pe 8 noiembrie, fiind organizate la jumătatea mandatului prezidențial (de aici și denumirea de „midterm elections”). La nivel federal au fost aleși toți membrii Camerei Reprezentanților, camera inferioară a parlamentului din SUA, cu mandat de numai doi ani; totodată, a fost înnoit Senatul, camera superioară, în proporție de o treime, mandatul senatorilor fiind de șase ani. Alegerile federale au fost completate cu alegerile de la nivelul statelor ce compun SUA – pentru guvernatori și membrii parlamentelor statale – și de cele de la nivel local – unde au fost puse în joc diferite funcții administrative. În fine, în unele state au fost organizate și consultări populare de tip referendum, precum cel din statul Kentucky. Trebuie precizat că se utilizează un singur buletin de vot pentru toate aceste procese electorale. Aceasta înseamnă un buletin de vot aglomerat, care îngreunează exercitarea votului și complică misiunea cetățeanului-alegător. De altfel, chiar dacă America este considerată un model de democrație, acuzațiile privind iregularitățile votului sau chiar fraudarea alegerilor sunt frecvente. Încă mai important, combinarea diferitelor tipuri de procese electorale conduce la influențarea reciprocă a acestora, la pierderea specificului fiecăruia, cu consecința obținerii unor rezultate electorale alterate. Să precizăm că o asemenea practică electorală este specifică SUA, nu și Europei; aici, dimpotrivă, regula o reprezintă separarea diferitelor procese electorale, așa cum recomandă Comisia de la Veneția, instituția care jocul rolul unei veritabile curți constituționale a Consiliului Europei.

În ansamblul alegerilor americane, scrutinul federal este cel căruia i se acordă cea mai importantă semnificație politică, mai ales din perspectiva rolului pe care îl joacă SUA în dinamica raporturilor internaționale. Acum mandatul prezidențial nu a fost pus în joc (urmează peste doi ani), dar alegerile de la mijloc de mandat au reprezentat un test pentru președintele Biden, în sensul verificării majorității sale parlamentare. Desigur, SUA reprezintă un stat cu regim politic prezidențial, dar președintele este dependent politic de majoritatea parlamentară, astfel că acțiunile sale pot fi potențate sau, dimpotrivă, frânate de parlament. Democrații au pierdut majoritatea în Camera Reprezentanților, dar victoria republicanilor a fost una modestă. După o numărătoare a voturilor care a durat mai bine de o săptămână, republicanii și-au putut asigura 219 mandate din cele 435 ale Camerei, astfel că beneficiază de o majoritate la limită, cu doar trei mandate peste cele 216 ale democratilor. Cât privește Senatul, aici republicanii au rămas în opoziție, obținând 48 din cele 100 de locuri. În plus, democrații beneficiază de încă un mandat senatorial, prin intermediul vicepreședintelui american, președinte de drept al Senatului. În ansamblu, prestația Partidului Republican a fost dezamăgitoare, mai ales din perspectiva preconizatului „val roșu” (culoarea atribuită republicanilor americani, fără legătură ideologică cu partidele „roșii” din Europa), care i-ar fi trimis pe democrați în opoziție. O cauză pentru acestă situație trebuie căutată în interiorul partidului, afectat de clivajul dintre moderați și radicali, aceștia din urmă numiți „trumpiști”. De altfel, criza din Partidul Republican pare să se adâncească după ce Donald Trump s-a grăbit să-și anunțe candidatura pentru un nou mandat prezidențial. Desigur, victoria republicanilor din Camera Reprezentantilor, fie ea și firavă, este importantă din perspectiva raporturilor putere-opoziție, dacă avem în vedere mai ales rolul fiscal-bugetar al acestei camere. Bunăoară, liderii partidului republican au anunțat deja intenția de a bloca creșterea plafonului de îndatorare sau a ajutorului financiar către Ucraina. Este însă la fel de adevărat că, în sistemul bicameral american, Senatul, în continuare controlat de democrați, poate bloca iniațivele legislative ale republicanilor din Camera Reprezentanților. Adăugăm și faptul că prestația partidului președintelui american este cea mai bună la alegerile intermediare din ultimele două decenii. Una peste alta, deși au făcut mai dificilă colaborarea președintelui cu prima cameră parlamentară, rezultatele alegerilor federale au confirmat practic status-quo-ul politic american. 

Și chiar dacă pentru mulți dintre americani rezultatele pot fi dezamăgitoare, republicanii fiind nevoiți să amâne confruntarea decisivă cu democrații pentru 2024, atunci când vor fi organizate și alegeri prezidențiale, pentru europeni lucrurile stau diferit. Căci, în fapt, alegerile au confirmat continuitatea administrației democrate, adică a politicilor susținute de președintele Biden, inclusiv în ceea ce îi privește pe partenerii europeni. Aceasta înseamnă predictibilitate în raporturile bilaterale SUA-UE și deopotrivă în ceea ce privește coaborarea internațională, cu obiectivul important al sprijinului acordat Ucrainei în războiul declanșat de Rusia. Iar predictibilitatea devine cel mai de preț bun într-o lume aflată parcă într-o dinamică de tip brownian.

OPT MILIARDE

 

Potrivit Organizației Națiunilor Unite, de la mijlocul lunii noiembrie numărul oamenilor de pe Pământ a depășit opt miliarde. În general, dincolo de elementul de senzațional, știrea a fost prezentată și comentată mai degrabă într-o notă negativă, în corelație cu crizele prin care trecem de câteva decenii, în mod desosebit cu fenomenul încălzirii globale. Probabil că a contribuit la această abordare și faptul că în comunicatul ONU s-a subliniat că nivelul de opt miliarde reprezintă „o piatră de hotar importantă în dezvoltarea umană” ce atrage atenția asupra „responsabilității nostre comune de a avea grijă de planeta noastră”. Coincidență, vestea a apărut chiar în zilele conferinței mondiale COP27 privind schimbările climatice desfășurată în localitatea egipteană Sharm el-Sheikh.

Așadar suntem opt miliarde. Mulți, puțini? Dacă privim cifra în sine și, mai ales, dacă vedem cum s-a ajuns ajuns aici, vorbim, desigur, despre un număr impresionat, ce poate naște îngrijorare. Pe scurt, așa cum ne reamintește National Geografic, evoluția populației Pământului a fost următoarea: un miliard în 1804, două miliarde în 1927, trei miliarde în 1960, patru miliarde în 1974, cinci miliarde în 1987, șase miliarde în 1999 și șapte miliarde în 2010. Diagrama ne arată limpede că vorbim despre o creștere exponențială. Pentru a ajunge la un miliard, omenirii i-au trebuit sute de mii de ani; apoi, din1804, au fost au fost necesari 123 de ani pentru dublarea populației globale; ulterior, rata dublării a fost de 47, respectiv 48 de ani; totodată, după pragul de două miliarde, fiecare miliard în plus a necesitat o perioadă de 12-14 ani, excepția din 1927-1960 fiind datorată pierderilor de vieți omenești din cel de al doilea război mondial. Adăugăm acestei statistici și prognoza pentru următoarele decenii: nouă miliarde vom fi în 2037-2038, iar pragul de 10 miliarde va fi atins în 2055. Generic, explicația pentru această curbă demografică o reprezintă progresul istoric. Creșterea masivă a populației globului s-a produs în ultimele două secole, în ultimii 100 de ani în mod desosebit, efect direct al industrializării și urbanizării, respectiv al creșterii nivelului de trai, al îmbunătățirii condițiilor sociale și sanitare.    

Să remarcăm însă faptul că cele opt miliarde de oameni sunt răspândite foarte inagal pe peritorul planetei. O jumătate din populație globului trăiește în doar 7 țări: China, India, SUA, Indonezia, Pakistan, Nigeria și Brazilia, dar în primele două, fiecare cu câte 1,4 miliarde de oameni, regăsim peste o treime din total. Ca atare, Asia este continentul cel mai populat, aici trăind aproape 60% din populația Pământului, respectiv circa 4,6 miliarde de oameni. E adevărat că Asia este și continentul cel mai întins, dar fără a reprezenta 60% din suprafața uscatului, ci doar 30%. Continentul asiatic este urmat de Africa, și ca populație – circa 1,3 miliarde, și ca suprafață – aproximativ 20%. În Europa trăiesc aproximativ 740 milioane de oameni, din care aproape jumătate de milion în țările Uniunii Europene, iar peste Ocean, populația SUA ajunge la circa 332 milioane.

Dacă corelăm aceste cifre cu datele economice, respectiv cu performanțele de dezvoltare ale continentelor/țărilor obținem  un rezultat interesant, deși nu total neașteptat. Anume, o relație invers proporțională între creșterea demografică și nivelul progresului. Mai simplu spus, țările sau regiunile unde sporul natural este ridicat nu se caracterizează și printr-un nivel superior al nivelului de trai. Sau, cu cuvintele oficialilor ONU, „persistența unor niveluri ridicate de fertilitate, la originea creșterii rapide a populației, este atât un simptom, cât și o cauză a progresului lent în materie de dezvoltare”. Adăugăm că nu vorbim despre o corelație conjuncturală, ci sistemică, așa cum o argumentează și prognoza specialiștilor: mai mult de jumătate din creșterea demografică până în 2055 va veni dintr-un număr foarte mic de țări, toate caracterizate printr-un nivel de dezvoltare general scăzut (Congo, Egipt, Etiopia, India, Nigeria, Pakistan, Filipine și Tanzania). 

Dar dacă prognozelele specialistilor din domeniu vorbesc, în continuare, despre creștere demografică, e drept într-un ritm mai moderat comparativ cu ultimii 50 de ani, înseamnă că, în fapt, nu am ajuns incă la limitale de suportabilitate ale planetei, că o populație de circa 10 miliarde poate fi susținută cu resursele de care dispune Terra. Ceea ce, desigur, este o veste bună. Desigur, rămâne în actualitate apelul la responsabilitate făcut de oficialii ONU, cu atât mai mult cu cât tocmai în țările care concentrează o puternică sărăcie creșterea demografică aduce provocări majore.

SPRE ERA „RăZBOIULUI CALD”

 

În urmă cu mai bine de trei decenii, istoria Europei și a lumii în general a cunoscut prefaceri fundamentale. Revoluțiile anticomuniste din 1989 au avut ca rezultat prăbușirea regimurilor dictatoriale din Estul Europei. Țările din această regiune, inclusiv Rusia, au pășit pe calea democratizării, procesul având, desigur, note particulare locale. Totodată, anul 1989 a adus și încheierea „războiului rece”, care a guvernat raporturile geopolitice de după al doilea război mondial. Cu cuvintele lui Francis Fukuyama, prăbușirea zidului Berlinului a însemnat „sfârșitul istoriei”. Adică sfârșitul istoriei bipolare pe care o știam până atunci.

Dar încheierea epocii „războiului rece” nu a anulat conflictele militare sau „războaiele calde” din diferitele zone ale planetei. În multe regiuni au continuat conflicte militare locale de mai mică sau mai mare amploare, cele mai multe cu obiective teritoriale. Totuși, niciunul dintre acestea – nici chiar războiul din Siria – nu a avut urmări la nivelul întreg mapamondului, nu a generat crize globale. Pănă acum. Prefigurat de invazia din Crimeea, războiul de cucerire declanșat de Rusia împotriva Ucrainei pe 24 februarie 2022 a schimbat lucrurile în mod radical. De atunci, Europa și întreaga lume se confruntă direct cu riscul escaladării mondiale a unui război clasic. Un război – trebuie din nou subliniat – absurd și de neințeles în secolul al XXI-lea, justificat de ideologii Kremlinului printr-o logică răsturnată. Astfel, dacă inițial scopul războiului era denazificarea Ucrainei, acum propaganda rusească vorbește tot mai apăsat despre prin misiunea Rusiei lui Putin de a pune capăt hegemonismului modelului cultural occidental, pus în antiteză cu cel pe care-l reprezintă Rusia. O misiune mesianică, demnă de un dictator!

Dar dincolo de retorica Moscovei, este o ralitate că războiul din Ucraina a deschis calea reactivării conflitelor militare înghețate din diferitele regiuni ale lumii, a readus în actualitatea soluția militară a rezolvării diferendelor dintre state, a creditat militarismul în dauna diplomației, potențând astfel pericolul unui război regional sau chiar mondial, cu consecințe dramatice.  

Nu întâmplător, asistăm astăzi la escaladarea declarațiilor și acțiunilor agresive ale unor state precum Turcia sau Corea de Nord, pentru a aminti doar două dintre multele exemple de acest fel ce pot fi invocate. Astfel, în contextul reuniunii G20 din Indonezia, președintele Turciei a amenințat Grecia practic cu cucerirea militară. Recep Tayyip Erdogan a declarat ziaristilor că țara sa „poate că dintr-o dată, într-o noapte” să invadeze Grecia, care ar trebui „să-și vadă locul său” și „să-și amintească istoria”. Știm că între cele două state există un conflict diplomatic mai vechi, uneori chiar cu accente militare, cu privire la zona economică exclusivă din Marea Egee. Știm și că sunt două state NATO, membre ale alianței din 1952, fapt de natură a tempera o escaladare militară a tensiunile. Cu toate acestea, și tocmai pentru că ne aflăm într-un un nou context militarist, declarațiile președintelui Turciei sunt fără precedent și periculoase.

Dar dacă în acest caz avem, deocamdată cel puțin, doar declarații, într-o altă regiune afectată de un conflict rece cronic lucrurile sunt încă mai grave. În urmă cu circa o lună, Coreea de Nord, a cărei retorică militaristă este binecunoscută, a lansat o rachetă balistică, cu rază medie de acțiune, deasupra teritoriului Japoniei, survolând insula Hokkaido. Aceasta, în ciuda reglementărilor internaționale care interzic efectuarea zborurile rachetelor către sau pe deasupra altor țări fără o consultare sau avertizare prealabile. Premierul Japoniei, Fumio Kishida, a condamnat ferm acțiunea, calificând-o drept un „comportament violent”, iar guvernul a convocat de urgență o reuniune a Consiliului de Securitate Națională.  Tot în octombrie, puterea de la Phenian a adoptat o lege prin care Corea de Nord se autodeclară „stat cu arme nucleare”, efectuarea unui test nuclear devenind iminentă. Iar recent, pe 3 și 4 noiembrie, alte raiduri cu rachete balistice au fost efectuate de Coreea de Nord deasupra Mării Japoniei, una dintre rachete căzând foarte aproape de apele teritoariale sud-coreene, fapt fără precedent de la încheierea războiului dintre cele două țări, în 1953. „Bombardarea continuă cu rachete, zi de zi, este un afront și nu poate fi tolerat”, a reacționat imediat premierul Kishida, iar președintele sud-coreean Yoon Suk-Yeol a calificat acțiunea militară a Phenianului drept „o invazie teritorială de facto”.

Fie și numai aceste evoluții recente sunt suficiente pentru a pune în evidență tendința amplificării politicilor militariste în relațiile dintre state, tendință potențată de războiul de agresiune declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. Dacă adăugăm și amenințările, mai voalate sau mai directe, ale Kremlinului cu privire la posibilitatea utilizării armamentului nuclear, putem spune că ne îndreptăm către o situație similară cu cea pe care istoria o consemnează drept „criza rachetelor din Cuba”, de la începutul anilor 60 ai secolului trecut, când omenirea s-a aflat în pragul declanșării unui nou război mondial, de astă dată de factură nucleară. 

CLARIFICARI POLITICE

 

Ultima decadă a lunii octombrie a adus și lămurirea situației politice din două țări importante ale continentului european. În Marea Britanie Partidul Conservator a renunțat la Elisabeth (Liz) Truss în favoarea lui Rishi Sunak, devenit noul lider conservator și, implicit, noul premier, iar în Italia provizoratul guvernamental s-a încheiat odată cu investirea ca prim-ministru a Georgiei Meloni, șefa formațiunii Frații Italiei câștigătoare a scrutinului parlamentar din 25 septembrie 2022.

            Aflat la guvernare din 2010, artizan al Brexit-ului, Partidul Conservator s-a confruntat în acest an cu una dintre cele mai importante crize de succesiune din istoria sa. Pe 7 iulie, în urma retragerii a jumătate dintre membrii cabinetului, Boris Johnson, liderul conservatorilor și premierul Marii Britanii din 2019, și-a anunțat demisia. În competiția pentru ocuparea postului rămas vacant s-au înscris inițial peste 10 candidați, însă numai doi dintre aceștia – Elisabeth Truss și Rishi Sunak, ambii membri ai fostului cabinet Johnson – au ajuns în etapa votului final de la începutul lunii septembrie. Cei mai mulți dintre conservatori au optat pentru Truss, învestită oficial ca premier al Marii Britanii pe 6 septembrie. Totuși, la numai 45 de zile de la învestire, Elisabeth Truss a fost nevoită să demisioneze, ca urmare a consecințelor economice nefaste ale pachetului de măsuri pentru reducerea impozitelor, propus pe 23 septembrie. În aceste condiții, conservatorii i-au încredințat partidul lui Rishi Sunak, al cărui mandat oficial la conducerea guvernului a început pe 25 octombrie. În primul său discurs în calitate de prim-ministru, Sunak a subliniat că „stabilitatea și încrederea economică sunt în centrul agendei acestui guvern”, avertizând totodată că „aceasta înseamnă că vor urma decizii dificile”, declarații percepute de majoritatea conservatorilor ca fiind dovada realismului și responsabilității noului premier. De altfel, Partidul Conservator, aflat în declin electoral și confruntat cu amenințarea alegerilor parlamentare anticipate, avea nevoie de un astfel de premier, care să redea încrederea britanicilor în politica guvernamentală conservatoare. Iar Rishi Sunak apare ca fiind soluția potrivită.

            Tot din 25 octombrie, Italia are în mod oficial un nou guvern, condus de Georgia Meloni, după ce a acesta obținut votul de încredere al parlamentului de la Roma și a depus jurământul în fața președintelui republicii, Sergio Mattarella. În urmă cu o lună, alegerile parlamentare anticipate se soldaseră cu victoria, surprinzătoare pentru mulți italieni și neliniștitoare pentru mai toate cancelariile europene, a coaliției de dreapta condusă de partidul Frații Italiei. Temerile exprimate atunci, mai mult sau mai puțin voalat, de diverși lideri politici și analiști ai vieții politice porneau, pe de-o parte, de la rădăcinile fasciste ale partidului, iar pe de alta, de la atitudinile naționaliste și euro-sceptice regăsite în discursul electoral al reprezentanților acestuia. Dar toate aceste temeri au fost înlăturate sau cel puțin atenuate, pentru cei mai sceptici, de însăși Giorgia Meloni, în cadrul primului său discurs parlamentar de după învestire. Noul premier al Italiei a afirmat că respinge ideologia fascistă – „nu am simpatizat niciodată cu regimurile antidemocratice, inclusiv cu fascismul” – după cum a dat asigurări că guvernul său „nu urmărește să încetinească sau să saboteze integrarea europeană”.  Mesajul său pro-european a fost întărit prin reafirmarea parteneriatului cu NATO și Ucraina, Meloni exprimându-și convingerea că Europa nu poate ceda „șantajului lui Putin privind energia”. De altfel, imediat după investirea sa ca premier, Georgia Meloni a fost felicitată de liderii Uniunii Europene, atât „premierul” UE, Ursula von der Leyen, cât și președintele Consiliului European, Charles Michel, exprimindu-și speranța unei bune colaborări cu noul guvern italian. Adăugăm că, deloc întâmplător, Moscova s-a abținut a exprima o anume atitudine față de învestirea noului guvern italian, ca de altfel și față de cabinetul Sunak, Italia și Marea Britanie regăsindu-se pe lista rusească a așa-ziselor țări neprietene. Avem, deci, motive pentru a spune că guvernul Meloni, compus din nouă ministri ai formațiunii Frații Italiei, câte cinci de la Forza Italia și Liga, plus tot atâția independenți,  a pornit cu dreptul.

            Desigur, e încă prea devreme pentru a îndepărta toate semne de întrebare legate de presația celor două noi guverne. Bunăoară, este legitim a ne întreba în ce măsură guvernul Sunak va fi mai performant decât anterioarele guverne conservatoare. Sau dacă Georgia Meloni nu va fi o voce critică la adresa Uniunii Europene, similară celor din grupul țărilor „suveraniste”, adepte ale politicii „mai puțină Europă”. Totuși, este un fapt că numirea lui Rishi Sunak în fruntea Partidului Conservator și a guvernului pune capăt instabilității politice din ultimele luni care a afectat profund Partidul Conservator, ca și societatea britanică. După cum, învestirea guvernului Meloni confirmă parcursul european al Italiei.

ÎNCĂ UN PAS

 

Reunit la Strasbourg, pe 18 octombrie, Parlamentul European a adoptat o nouă rezoluție cu privire la aderarea României și Bulgariei la spațiul Schengen – a patra de acest fel după 2007, anul intrării celor două țări în Uniunea Europeană. Prin documentul adoptat acum, Parlamentul European solicită „încetarea discriminării” Bulgariei și României în raport cu celelalte state UE membre ale spațiului Schengen și, ca atare, cere Consiliului UE ca, până la sfârșitul lui 2022, să adopte decizia privind admiterea celor două țări în spațiul liberei circulații.

Votul din Parlamentul European survine în contextul în care România și-a intesificat eforturile diplomatice pentru a convinge partenerii europeni, guvernele țărilor UE, că îndeplinește toate condițiile tehnice și politice cerute. În acest sens au acționat atât oficialii de la București, dar și europarlamentarii români. La nivel guvernamental, o atenție deosebită a fost acordată relației cu guvernul Țărilor de Jos, practic ultima țară europeană reticentă în privința aderării României la Schengen, dar, în acelați timp, sursa celor mai mari investiții străine în România, un bun exemplu în acest sens fiind reprezentat de șantierele navale de la Galați și Mangalia, cele mai mari de acest fel din țară, controlate de firma olandeză Damen Holding BV. De altfel, premierul Mark Rutte a vizitat România cu o săptămână înaintea votului din Parlamentul European, prilej cu care a apreciat că țara sa „nu este în principiu împotriva aderării României”, amintind totodată că orice țară care îndeplinește condițiile necesare trebuie să adere la spațiul Schengen. În același timp, eurodeputații români, în mod deosebit cei din grupul politic al Partidului Popular European, au devenit mult mai vocali în ultimele săptămâni în ceea ce privește susținerea României în procesul de aderare la spațiul Schengen, contribuind astfel, din plin, la consolidarea curentului politic favorabil României.

În aceste condiții, votul masiv din Parlamentul European pentru adrearea României și Bulgariei la spațiul Schengen nu a fost deloc o surpriză. Reamintim că rezoluția a fost  adoptată cu o majoritate de peste 85% dintre cei 639 de eurodeputați participanți la ședință. Concret, 457 dintre aceștia, reprezentând practic toate grupările politice, dar cu precădere Partidul Popular European, alături de grupul Socialiștilor și Democraților, au votat pentru adoptarea rezoluției. De cealaltă parte, 43 s-au abținut și numai 49 au fost împotrivă. În ultima categorie am regăsit cu precădere reprezentanții partidelor readicale din țările UE. Cât îi privește pe cei șase membri ai Partidului Popular pentru Libertate și Democrației, al premierului Mark Rutte, afiliat grupului politic Renew Europe, toți aceștia s-au abținut de la vot.

Așadar, rezultatul votului vorbește de la sine despre semnalul politic dat de Parlamentul European: România, alături de Bulgaria, trebuie să devină parte a spațiului Schengen, și încă până la începutul anului 2023. În subsidiar, putem vorbi despre un succes al campaniei de lobby a României, a europarlamentarilor români, a celor din cel mai mare grup politic al legislativului european.  

SINGUR ÎMPOTRIVA TUTUROR!?

 

Comunitatea internațională, nu doar SUA sau Uniunea Europeană, a condamnat încă de la început agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei. Drept dovadă, la doar o săptămână de la declanșarea invaziei, mai exact, pe 2 martie 2022, Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluția prin care cerea Rusiei „să înceteze imediat utilizarea forței împotriva Ucrainei”. Trebuie precizat, mai întâi, că rezoluția a fost adoptată într-o sesiune specială de urgență a Adunării Generale, convocată de Consiuliul de Securitate pentru prima oară în ultimele patru decenii. Apoi, votul în favoarea rezoluției a fost dat de 141 de state dintre cele 193 membre ale ONU, ceea ce reprezintă o majoritate de 73%, cu mult peste cea minimă, de două treimi, necesară adoptării unei astfel de rezoluții.

De atunci, alte trei rezoluții ONU au confirmat poziția consecventă în raport cu agresiunea Rusiei a organismului mondial constituit în 1945 ce are ca misiune  respectarea păcii și a dreptului internațional, alături de asigurarea cooperării internaționale și respectarea drepturilor omului.

Cea mai recentă dintre aceste rezoluții a fost adoptată pe 12 octombrie, la scurtă vreme după ce Kremlinul a decis anexarea a patru teritorii din estul Ucrainei ocupate de armata rusă. Prin noua rezoluție a Adunării Generale, intitulată „Integritatea teritorială a Ucrainei – apărarea principiilor Cartei ONU”, sunt condamnate „tentativele ilegale de anexare” de către Rusia a regiunilor ucrainene Donețk, Lugansk, Herson și Zaporojie; pe cale de consecință, Rusiei i se solicită revocarea deciziilor de anexare a acestor teritorii, precum și retragerea urgentă și necondiționată a forțelor sale militare din Ucraina.

S-ar putea spune, la prima vedere, că împrejurările politice ale adoptării acestei noi rezoluții au fost similare cu cele din 2 martie, că mai minic nu s-a schimbat, dacă nu ar fi de subliniat câteva nuanțe semnificative. Mai întâi, acum, ca și atunci, un număr foarte mic de state – cinci la număr – s-au opus adoptării acesteia: alături de Rusia, au votat impotrivă Belarus, Coreea de Nord, Siria și Nicaragua (aceasta din urmă înlocuind Eritrea de la votul precedent). Totodată, dacă numărul statelor care nu s-au pronunțat a fost practic același, este de menționat că două dintre acestea, cu o greutate specifică importantă, și-au nuanțat pozițiile în ultima perioadă, în sensul că declarațiile liderilor acestora au devenit mai puțin favorabile Rusiei. Bunăoară, în întâlnirea directă cu Vladimit Putin, ocazionată de participarea la reuniunea Organizației de Cooperare de la Shanghai, găzduită de Uzbekistan în a doua parte a lunii septembrie, prim-ministrul Indiei Narendra Modi l-a criticat, fie și indirect, pe liderul de la Kremlin, atunci când a subliniat că „epoca de astăzi nu este o epocă a războiului”. La fel s-a pronunțat și Xi Jinping, acesta comunicându-i îngrijărările Chinei cu privire la războiul dus de Rusia în Ucraina de mai bine de jumătate de an. Mai clar, după ce atât voci oficiale de la New Delhi și Beijing au vorbit despre necesitatea unei soluții diplomatice rapide pentru stoparea războiului din Ucraina, recent ambasadorul chinez la ONU s-a pronunțat pentru „respectarea suveranității și integrității teritoriale ale tuturor țărilor”; adăugăm și faptul că autoritățile de la Beijing au cerut Moscovei, chiar dacă într-un limbaj diplomatic, să oprească bombardamentele asupra capitalei și altor orașe din Ucraina. În fapt, toate acestea fragilizează „prietenia solidă” cu China și India pe care o tot clamează Vladimit Putin.  

Nu în ultimul rând, să iterăm că rezoluția ONU din 12 octombrie a fost susținută de 143 de state, numărul de voturi favorabile fiind cel mai mare obținut de la începutul războiului din Ucraina. Dincolo de aritmetica în sine, rezultatul votului este important pentru că arată tendința tot mai puternică de izolare a Rusiei în plan internațional, idee subliniată și de ministrul român de externe Bogdan Aurescu. Tendință resimțită ca atare la Moscova, așa cum rezultă chiar din reacția față de adoptarea rezoluției, exprimată prin declarația lui Serghei Lavrov, ministrul rus de externe încercând să justifice că adoptarea unei rezoluții „antirusești” a fost obținută prin „teroare diplomatică”(sic!). Declarație pe care nu am fi auzit-o dacă liderul de la Kremlin nu ar fi fost conștient că își pierde susținerea aliaților săi, fie ei mai mari, precum China ori India, sau mai mici, ca Serbia. 

LETONIA ȘI BULGARIA VS. ITALIA

 

LETONIA ȘI BULGARIA VS. ITALIA

 

Alexandru Radu

 

După emoția creată de rezultatele recentului scrutin parlamentar din Italia, soldat cu victoria formațiuni radicale „Frații Italiei”, alegerile legislative din Letonia și Bulgaria de la începutul lunii octombrie s-au încheiat cu rezultate normale. Normale din punct de vedere ideologic, în sensul că votanții din cele două țări estice au favorizat partidele cu orientare politică moderată, pro-europeană în dauna celor cu discurs extremist, anti-sistem. În ambele cazuri, victoria electorală a revenit unor formațiuni aparținând dreptei politice, membre ale Partidului Popular European – Noua Unitate (JV), în Letonia, alianță liberal-conservatoare creată în 2018 între partidul „Unitate” și alte trei formațiuni politice minore, avându-l în frunte pe Krisjanis Karins, premierul în exercițiu al țării, respectiv Cetățenii pentru Dezvoltarea Europeană a Bulgariei (GERB), partidul politic dominant în ultimul deceniu în Bulgaria, condus de fostul prim-ministru Boiko Borisov. Dar să detaliem rezultatele acestor scrutine.

În Letonia, pentru alegerile parlamentare desfășurate la termen, pe 1 octombrie, au depus candidaturi 19 formațiuni politice, șapte dintre acestea calificându-se în parlamentul de la Riga, în conformitate cu votul dat de 58,8% dintre electorii letoni. Obținând aproape 18,97% din voturi, „Noua Unitate” și-a confirmat poziția de principal partid al scenei politice lituaniene, la distanță relativ mare de partidele clasate pe locurile al doilea și al treilea – „Uniunea Verzilor și a Țăranilor”, cu 12,44% din sufragii, și „Lista Unită”, 11,01%. Cele trei pot fi considerate partidele tradiționale ale sistemului politic. Locurile parlamentare au fost completate de reprezentanții a patru formațiuni politice de tip radical, care au primit între 9% și 6% din opțiunile votanților: „Alianța Națională” și „Lituania pe Primul Loc”, cu orientare naționalistă, „Stabilitate”, euro-sceptică și „Progresiștii”, de factură populistă. Lipsesc însă deputații partidului „Armonia”, reprezentant al importantei minorități ruse din Letonia (circa 30% din populație), care a înregistrat o depreciere electorală masivă, de la 19,8%, în 2018, la numai 4,8%. De precizat că cei 100 de parlamentari letoni sunt aleși în baza unui scrutin proporțional (metoda Saint-Laguë) cu vot preferențial, accesul în parlament fiind condiționat de depășirea pragului electoral de 5%.

Alegerile parlamentare anticipate din Bulgaria (al treilea scrutin de acest fel în ultimul an și jumătate), organizate pe 2 octombrie și caracterizate prin cea mai slabă participare electorală postcomunistă (sub 35% dintre cetățenii cu drept de vot), au plasat formațiunea „Cetățenii pentru Dezvoltarea Europeană a Bulgariei” pe prima poziție a clasamentului electoral, cu 24,5% din voturi, în fața partidului „Continuăm Schimbarea”, al premierului demisionat Kiril Petkov, votată de 19,5% dintre electori. Aliații politici ai acestuia – Partidul Socialist Bulgar și „Bulgaria Democrată” – și-au menținut practic pozițiile parlamentare anterioare, primind fiecare circa 9% din voturile exprimate. Au fost însă devansate de formațiunea minorătății turce, o prezență constantă în parlamentul de la Sofia, cu aproximativ 13% din sufragii, dar și de „Renașterea” (9,8% din voturi), partid pro-rus, cu orientare naționalist-conservatoare. Totodată, în parlament a intrat și noul partid naționalist „Ascensiunea Bulgariei”, votat de 4,5% din electori. Niciuna dintre celelalte 22 de formațiuni participante la alegeri nu a reușit să atingă pragul electoral de 4% ce caracterizează sistemul electoral de tip proporțional folosit pentru alegerea celor 240 de parlamentari.

Așadar, dincolo de diferențele specifice, alegerile din Letonia și Bulgaria au fost câștigate de forțe politice moderate, plasate în centrul vieții politice, acestora revenindu-le și misiunea de a forma majoritățile guvernamentale. Misiune care, însă, se anunță a fi mai dificilă decât cea din Italia. Aici, sistemul electoral favorizează constituirea și funcționarea coalițiilor politice, astfel că alegerile, deși bazate pe același principiu al proporționalității, tind să producă direct majoritatea guvernamentală, ce aparține coaliției victorioase. În schimb, în Letonia și Bulgaria, utilizarea unor scrutine proporționale clasice nu generează astfel de majorități, ci doar victorii electorale relative, confirmând regula generală a corespondenței dintre alegerile proporționale și fragmentarea politică parlamentară. În același timp, fabricarea majorității guvernamentale este puternic dependentă de conjuncturile politice specifice. Astfel, în Letonia, Krisjanis Karins a limitat deja opțiunile privind formarea noului guvern, declarând că „Noua Unitate nu v-a intra în coaliție [guvernamentală] cu partidele care cu orientările politice în Rusia și nu vom colabora nici cu Uniunea Verzilor și Țăranilor”. Similar stau lucrurile în Bulgaria, unde Kiril Petkov a reiterat angajamentul formațiunii sale „Continuăm Schimbarea” de a nu întra într-o majoritate guvernamentală alături de  GERB, partid acuzat de proliferarea corupției; aceasta chiar și în condițiile în care Boiko Borisov a declarat că ar renunța la a deține funcția de prim-ministru într-un viitor cabinet de coaliție. Teoretic, politicienii lituanieni și bulgari nu au decât trei soluții: reîntoarcea la electorat, guvernarea de mare coaliție (precum în România, bunăoară) sau fabricarea postelectorală a unui guvern de coaliție, minoritar ori majoritar. Practic, opțiunilor lor sunt reduse la ultima, cu toate costurile pe care această soluție le presupune.

CE URMEAZĂ?

 

 

Mai bine de șapte luni de război inutil, cu consecințe economice, sociale și umanitare teribile, i-au trebuit regimului autocrat de la Kremlin pentru a ajunge la punerea în practică a scenariul cu anexarea Crimeii din 2014. Pe scurt, să ne reamintim că, în condițiile declanșării acțiunilor militare rusești în peninsulă la sfârșitul lunii februarie (imediat după încheierea Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci), un „referendum” privind statutul Crimeii a avut loc pe 16 martie, în baza căruia Consiliul Suprem din Crimeea (ilegitim) a adoptat a doua zi „declarația de independență”. Pe 20 și 21 martie, parlamentul bicameral de la Moscova și-a dat girul pentru anexarea Crimeii. O lună mai târziu, fuseseră deja parcurse toate procedurile juridice de extindere a teritoriului statului rus asupre peninsulei. Deloc inutil să adăugăm că această modificare prin forță a granițelor nu a primit recunoaștere internațională.

Primul pas al repetării „scenariului Crimeea” l-am văzut deja: organizarea rapidă a unor așa-zise consultări populare în teritoriile controlate (deși nu total) de armata rusă – Donețk, Lugansk, Zaporojie și Herson, imediat ce Vladimir Putin s-a pronunțat practic pentru anexarea lor de către Rusia. Motivația unei astfel de decizii, pe care oficialii de la Moscova nu au obosit să o repete, ar fi „salvarea” rușilor ce locuiesc în aceste teritorii. Salvarea de la ce și de cine? De neonaziștii rusofobi din Ucraina, despre care vorbea propaganda rusă la declanșarea războiului, dar fără a produce dovezile necesare? Sau mai degrabă de „pericolul” reprezentat de orientarea pro-europeană a Ucrainei? Și chiar dacă populația rusă din estul Ucrainei ar fi supusă unei politici consecvente de discrimare din partea Kievului, cum pretinde Moscova, Rusia nu-și poate asuma cu de la sine putere și în contra tratatelor internaționale rolul de „putere protectoare” sau „putere garantă” a destinului unei populații a altui stat. Este limpede însă, acum mai mult ca oricând, că „salvarea” nu este decât pretextul pentru ambițiile imperiale ale Moscovei. Ambiții îmbrăcate, iată, în haina democratică a procedurii referendare. Trebuie însă iterat că referendumurile din cele patru teritorii ucrainene sunt departe de a respecta pricipiile și normele specifice consultărilor populare din regimurile democratice, căci, bunăoară, nici vorbă de alegeri libere când votul se desfășoară sub amenințarea armelor. În fapt, tehnic, vorbim nu de referendumuri, ci de plebiscituri, instrumentul preferat de legitimare populară al autocraților. În context, să remarcăm și faptul că votul dat de locuitorii acestor provincii ucrainene a fost nu pentru autonomie sau independență, ci, direct, pentru alipire la Rusia.

Oricum, de voie, de nevoie, participanții la urne au confirmat, aproape în unanimitate (se putea altfel?) așteptările Moscovei. Care, deși avertizată de cancelariile lumii democratice că aceste referendumuri sunt ilegale și, deci, nu pot fi baza unor decizii politice, își pregătește pașii următori. Și pe aceștia îi știm din cazul Crimeii. Anume, confirmarea politică și, apoi, juridică a integrării în Rusia a celor patru teritorii ucrainene. Deja la Moscova se vorbește despre constituirea unui nou district federal, cel de al nouălea, în componența căruia să intre Donețk, Lugansk, Zaporojie și Herson, alături de Crimeea. Mai mult chiar, se vehiculează și numele viitorului trimis al lui Putin în acest nou district. Acesta ar putea fi Dimitri Rogozin, apropiat al lui Putin și aprig susținător al ofensivei ruse în estul Ucrainei, fost titular al unor funcții publice de primă importanță, precum cea de viceprim-ministru (2011-2018) sau șef al Roscosmos, agenția spațială rusă (2018-2022).

Am putea spune, deci, că regimul de la Kremlin este nu doar consecvent cu sine, ci și foarte sigur că își poate asuma fără niciun fel de probleme poziția de arbitru internațional, că deciziile sale unilaterale nu pot fi contracarate. Totuși, lucrurile nu stau deloc așa, și nu doar pentru că Rusia nu mai este URSS, în ciuda nostalgiei ce bântuie la Kremlin. Dovadă e chiar recentul decret prezidențial privind mobilizarea rezerviștilor, fie ea și parțială, așa cum este prezentată oficial. Justificată de Vladimir Putin (în cadrul celui de al doilea său discurs public de la declanșarea războiului) drept o acțiune necesară pentru „eliberarea de neonaziști a Donbass-ului” (sic!), decizia este, în fapt, o consecință a pierderilor însemnate înregistrate de armata rusă pe fronturile din Ucraina și, totodată, o recunoaștere tacită a eșcului „operațiunii strategice”, pe care Moscova ar dori-o transformată în „operațiunea de combatere a terorismului”. În același timp, mobilizarea, adică sporirea efectivelor militare participante la războiul din Ucraina (cu toate bâlbele și haosul ce i-au urmat) se dorește a fi expresia unei dovezi de forță. Simplu spus, Rusia încearcă să își arate mușchii, și nu doar Ucrainei, girând astfel „referendumurile” din estul țării, ci și comunității internaționale care i se opune. În același sens trebuie privite și amenințările, mai mult sau mai puțin voalate, dar tot mai frecvente în ultima perioadă, cu privire la posibilitatea, chiar dreptul Rusiei de a folosi arme nucleare.

Dar indiferent care sunt motivațiile și intențiile adevărate ale Moscovei, acțiunile Rusiei creează o serioasă problemă. Reale sau mai puțin reale, amenințările diplomatice și mai ales militare, ne plasează practic în cadrele unui nou Război Rece. Și parcă pentru a ne dovedi că istoria este întodeauna ciclică, toate acestea se întâmplă la 60 de ani de la ceea ce omenirea a cunoscut drept „criza rachetelor cubaneze”, momentul cel mai tensionat al relațiilor dintre SUA, conduse de democratul John F. Kennedy, și URSS, avându-l în frunte pe comunistul Nikita Hrusciov, ajunse în pragul declanșării unui război nuclear. Nu s-a ajuns însă la folosirea armanentul nuclear instalat în secret de sovietici pe teritoriul Cubei pentru că, ne spun acum specialiștii din domeniu, tactica liderului de la Kremlin a fost cea a unui joc de intimidare, deși foarte riscant, Rusia fiind dezavantajată din perspectivă strategic-militară. De altfel, opinia generală a istoricilor este că Hrusciov nu ar fi intenționat cu adevărat să declanșeze un război nuclear împotriva NATO, ci doar să obțină anumite avantaje geopolitice în raport cu Occidentul. Putem oare împărtăși opinia acestora, optimistă am zice, și în legătură cu acțiunile actualului lider moscovit?

O STAFIE BÂNTUIE EUROPA

 

Asteptate cu îngrijorare, ba chiar cu teamă de mai toate cancelariile europene, alegerile parlamentare italiene din 26 septembrie au confirmat ascensiunea partidului Fratelli d’Italia, etichetat deja ca un partid naționalist-conservator, euro-sceptic și cu rădăcini fasciste. Să amintim că partidul condus de Georgia Meloni, înființat în 2012, a crescut puternic în opțiunile de vot ale alegătorilor italieni, de la doar 2% în 2013, respectiv 4% în 2018, la aproape o pătrime din sufragiile exprimate la aceste alegeri.

Deși, în mod normal, o formațiune politică ce obține în alegerile generale doar 25% din voturi nu poate aspira la statutul de partid major al sistemului, contextul politic național și reglementările electorale specifice îi pot facilita acest statut. Este, în mod clar, cazul Italiei, unde, pe de-o parte, funcționează un sistem multipartidist excesiv, caracterizat prin volatilitate, iar, pe de alta, legea electorală este astfel concepută încât să amplifice victoria formațiunii câștigătoare și, deci, să favorizeze constituirea majorității parlamentare. În aceste condiții, Fratelli d’Italia nu este doar cel mai votat dintre mumeroasele partide intrate în parlament, ci liderul coaliției majoritare și partidul dominat al viitoarei guvernări.

Așadar, rezultatele alegerilor parlamentare, la care au participat peste 60% dintre electorii peninsulari, ne spun că Italia se îndreaptă către o coaliție de guvernare situată la dreapta extremă a spectrului politic, cea mai radicală de pănă acum, condusă, în premieră națională de o femeie. O coaliție compusă, în principal, din Fratelli d’Italia, Lega și Forza Italia, adică din neo-fasciști, naționalisti și excentrici, care, s-o recunoaștem, are doate ingredientele unui cocteil politic exploziv.

Cu ce s-ar putea confrunta liderii celorlalte țări europene după victoria confirmată a Georgiei Meloni? În esență, cu o Italie mai puțin dispusă să participe la realizarea consensului european, parte a unui opoziții populiste tot mai puternice în cadrul raporturilor de putere din Uniunea Europeană.

Desigur, mai ales pentru politicieni și jurnaliști, rezultatele alegerilor parlamentare din Italia, țară fondatoare a Uniunii Europene și printre primele ei economii, comportă sensuri și semnificații excepționale. Dar Italia nu este nici prima și nici singura țară a Uniunii în care formațiunile politice similare Fratelli d’Italia au obținut succese electorale.

Recentele alegeri parlamentare din Suedia, organizate pe 11 septembrie, au provocat un adevărat șoc în societate.  Nu doar că stânga a pierdut în fața dreptei, răsturnare politică totuși nespecifică Suediei, dar victoria dreptei s-a datorat în fapt unei formațiuni plasate la extrema spectrului politic. Cu origini ideologice neo-naziste, Democrații Suedezi, votați de peste 20% dintre electori, au devenit cel mai important partid al dreptei, devansând Moderații, partidul tradițional al dreptei suedeze. Astfel, după 11 septembrie 2022, Suedia, proaspăt aspirant la statutul de membru NATO și viitoarea deținătoare a președinției Consiliului European, se îndreaptă către o formulă guvernamentală inedită, căci fără aportul dreptei-extreme, noul guvern de la Stockholm nu se poate constitui. Faptul că nu Jimmie Åkensson, liderul Democraților Suedezi, ci moderatul Ulf Kristersson a fost însărcinat cu formarea cabinetului nu modifică cu nimic noua realitate politică a Suediei. Fie și numai parte a coaliției parlamentare majoritare, deci fără reprezentanți în cabinet, așa cum ar prefera premierul desemnat, Democrații Suedezi vor contribui decisiv la modelarea fizionomiei politice a guvernului. Iar aceasta înseamnă, pe scurt, „mai puțină Europă”.

Așadar, în urma schimbărilor politice configurate de rezultatele alegerilor parlamentare, adică de voința majoritară a electorilor, Suedia și Italia vin să creeze un fel de axă Nord-Sud a populismului european. Și totuși, cercul politic al populiștilor este mai larg. Destul de multe guverne europene au fost atinse de tentația populismului, mai ales în contextul agresiunii Rusiei în Ucraina și al consecințelor sociale ale crizei energetice, dar sediul acestei politici îl găsim mai degrabă în Est. Cu siguranță, orice cetățean european cât de cât informat știe, a auzit despre derapajele populiste ale guvernului polonez, ca să nu mai vorbim despre consecvența cu care Budapesta apasă pe pedala suveranismului. De altfel, nu întâmplător primii care au felicitat-o pe Giorgia Meloni pentru victoria în alegerile de duminică au fost liderii de la Budapesta și Varșovia. Sugestiv în acest sens este mesajul transmis de premierul Orban: „Avem nevoie mai mult ca orcând de prieteni care împărtășesc o viziune și o abordare comune față de Europa”.

Vrem, nu vrem, atitudinea și acțiunea politică de tip populist au devenit o realitatea a Europei actuale, fie și cu circumstanțele atenunante ale crizelor cu care se confruntă Uniunea Europeană, iar recentele alegeri parlamentare din Italia o certifică. Ce ne rămâne de făcut nou, simpli cetățeni sau oficiali, este să fim capabili să o administrăm.