Modernizarea statului?

În micul său discurs rostit după momentul validării noului său mandat prezidenţial, Traian Băsescu a (re)afirmat că obiectivul prioritar îl constituie modernizarea statului. Fără să detalieze subiectul, domnul preşedinte ne-a explicat esenţa acestei reforme. Astfel, statul român este prea costisitor, prea risipitor şi, în consecinţă, trebuie restructurat, restructurarea incluzând atât unicameralizarea parlamentului cât şi reducerea aparatului birocratic. Toate bune şi frumoase, numai că preşedintele ales confundă (sau, cel puţin, pare să confunde) efectul cu cauza. Statul român este, într-adevăr, unul prea costisitor, dar nu din cauza structurii sale instituţionale sau din vina cetăţenilor, fie ei şi bugetari, ci pentru că este un stat clientelar. Altfel spus, pentru că partidele politice (mai exact, grupările din interiorul acestora) au căpuşat instituţiile statului. Aşadar, dacă domnul preşedinte este preocupat de reforma statului, atunci domnia sa trebuie să-şi propună a realiza ceea ce nu a putut realiza până acum, adică eradicarea corupţiei, a clientelismului politic în special. Şi poate ar trebui să înceapă cu politicieni din propria ogradă, cu cei care din posturi guvernamentale diverse obţin tot felul de facilităţi din partea statului pentru propriile afaceri. Altfel, logica domniei sale şi, ca atare, a reformei propuse rămâne una strâmbă, căci nu poţi avea o concluzie validă atâta vreme cât raţionamentul ce o susţine se bazează pe o premisă falsă. Sau, poate, domnul preşedinte este în situaţia lui Nicolae Ceauşescu, despre care se spunea că nu cunoaştea situaţia reală a ţării.

Preşedinte 2 în 1

16 decembrie 2009, ora 10: Curtea Constituţională a pronunţat hotărârea (nr. 43) de validare a mandatului prezidenţial. Conform acestei hotărâri, Traian Băsescu a fost validat ca preşedinte al României. Dar, atenţie, Traian Băsescu, cel ales pe 6 decembrie 2009, nu este încă preşedinte în exerciţiu. Preşedinte al României continuă să fie acel Traian Băsescu ales pe 12 decembrie 2004. De ce? Pentru că aşa o spune Constituţia. Astfel, conform articolului 83 al legii fundamentale, mandatul se exercită de la data depunerii jurământului (în faţa Parlamentului); totodată, mandatul preşedintelui în exerciţiu se încheie la data depunerii jurământului de către preşedintele ales. Aşadar, la acest moment, preşedinte al României este tot Traian Băsescu ales pe 12 decembrie 2004, cel ales pe 6 decembrie 2009 urmând a deveni preşedinte după depunerea jurământului, pe 21 decembrie. Totuşi, Băsescu I este preşedintele care a declanşat oficial negocierile politice pentru formarea guvernului, în ziua în care Curtea Constituţională a validat mandatul lui Băsescu II. Riguros ar fi fost ca negocierile politice să fie convocate de Băsescu II (în fond, câteva zile în plus de aşteptare nu ar mai fi contat în contextul în care, oricum, România nu are un guvern legitim de mai bine de două luni de zile). Şi atunci, din două una: ori formarea guvernului nu depinde şi nu a depins de alegerea unui nou preşedinte, ori politicienii nu sunt serioşi şi nici responsabili.

Despre reforma instituţiilor electorale

Ştim deja, conform datelor oficiale comunicate de BEC, că Traian Băsescu a câştigat un nou mandat prezidenţial. Urmează să aflăm dacă victoria sa a fost una corectă (legală). Dar indiferent de decizia Curţii Constituţionale, suspiciunile de fraudă electorală vor continua să bântuie viaţa noastră politică, probabil mai abitir decât până acum. În ultimii cinci ani cel puţin, toate scrutinele electorale – fie ele prezidenţiale, parlamentare, europarlamentare sau locale – au fost puse sub semnul întrebării, frauda electorală sau, în general, proasta organizare a alegerilor devenind în fapt principala temă a dezbaterii publice. Să fie politicienii români atât de lipsiţi de onorabilitate încât să apeleze în mod sistematic la practici incorecte electoral, să fie românii predispuşi la tot soiul de şmecherii, inlcusiv electorale? Probabil că da, ar fi tentaţi să spună mulţi dintre noi, mai ales că suntem oarecum convinşi de un fel de excepţionalism al poporului român. Şi totuşi, nu în particularităţile psihologice şi morale ale românilor trebuie căutate cauzele unui proces electoral defectuos. Mai firesc şi, oricum, mai eficient este să ne îndreptăm atenţia chiar către instituţia alegerilor.

Cei cu o anumită experienţă şi expertiză în domeniu, vor fi de acord că procesul electoral românesc are nevoie de grabnice şi profunde schimbări instituţionale. În fapt, ar fi timpul pentru o adevărată revoluţie în domeniu, care să pună capăt formulei uzate moral şi istoric după care se desfăşoară astăzi alegerile. Şi trebuie început chiar cu Biroul Electoral Central, instituţia care, conform actualei legislaţii, se ocupă cu organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor electorale, dar şi cu contenciosul electoral. În prezent, în BEC intră, mai întâi, un număr de judecători (ai Inaltei Curţi de Casaţie şi justitţie) din rândul cărora se desemnează şi preşedintele BEC. În principiu, judecătorii au rolul de garant al respectării legalităţii şi al imparţialităţii electorale. Pe de altă parte, din BEC fac parte şi reprezentanţi ai partidelor politice aflat în competiţia electorală, al căror număr este întotdeauna mai mare (dublu) decât cel al judecătorilor. Prezenţa acestora vine mai degrabă să legitimeze BEC ca un organism reprezentativ. În fine, din 2004, în BEC intră şi cei trei şefi ai Autorităţii Electorale Permanente, al căror rol este indecis, aceştia fiind, în principiu, specialişti în domeniu, dar numiţi politic. Oricum, hotărârile BEC se iau cu majoritatea voturilor, fiind, în general, definitive şi obligatorii. Una peste alta, BEC are o structură de tip struţo-cămilă care, pe lângă caracterul său de organism ad-hoc (nepermanent), contribuie mai degrabă la relativizarea autorităţii sale în materie. Ca atare, soluţia raţională o reprezintă reaşezarea structurală şi funcţională a acestei instituţii. Concret, locul BEC trebuie luat de AEP (în varianta unui consiliu al AEP, format dintr-un număr de, să zicem, 11 membri, numiţi dintre specialiştii în domeniu), cu rol tehnic, în timp ce contenciosul electoral trebuie trecut în sarcina fie a sistemului judiciar regulat (spre exemplu, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.), fie unei instanţe electorale speciale (poate Curtea Constituţională).

O repetiţie a acestei posibile revoluţii instituţionale în domeniul electoral vom avea în ianuarie 2010, cu ocazia alegerilor parţiale din colegiul uninominal nr. 1 din Bucureşti, pentru ocuparea locului lăsat liber de Bogdan Olteanu prin numirea la la BNR.

Preşedintele şi românii

Pe mine unul, prestaţia domnului preşedinte Băsescu din emisiunea lui lui Răzvan Dumitrescu din 26 noiembrie (da, acea emisiune!), m-a zgândărit. Văzându-l şi auzindu-l cum încerca să ne convingă că domnia sa s-a gândit întotdeauna la oameni şi a acţionat numai în interesul românilor, mi-am reamintit mica mea experinţă cu preşedintele şi oamenii săi. Pe scurt, iată despre ce a fost vorba.

Spre sfârşitul anului 2006, din postura de vicepreşedinte al Autorităţii Electorale Permanente, cu rang de secretar de stat, i-am adresat domnului Preşedinte o cerere de primire în audienţă. Eu personal am dus-o la registratura preşedinţiei. După ce termenul legal în care şeful statului ar fi trebuit să răspundă s-a scurs, mi s-a ivit ocazia unei discuţii private cu o persoană foarte apropiată de Preşedinte. I-am explicat persoanei respective ce doream să discut cu domnul Preşedinte, insistând asupra cererii mele de audienţă. Am primit asigurări ferme că în cel mult două săptămâni voi putea să mă adresez direct domnului Preşedinte. Am aşteptat două săptămâni, încă două, apoi vreo două luni. Pe la începutul lui 2007, a venit şi răspunsul domnului Preşedinte: decretul prin care mă revoca pur şi simplu din funcţia de vicepreşedinte al AEP. În plus, Preşedintele numea în locul meu o persoană din familia politică a domniei sale şi, pe de-asupra, apropiată de persoana foarte apropiată preşedintelui cu care eu discutasem în urmă cu câteva luni.

Probabil că, nu-i aşa, preşedintele Băsescu s-a gândit numai la români atunci când a numit în conducerea AEP şi, implicit, în BEC, persoana nimerită, adică cea pe care, mai târziu, am văzut-o cu toţii, la televizor, sărbătorind, alături de Preşedinte şi alţi apropiaţi ai săi, victoria în alegeri a PD-L.

Oricum, este limpede că eu nu mă număr printre românii la care se gândeşte întotdeauna Traian Băsescu.

Alegeri în afara legii

Pe 22 noiembrie, când vom merge la vot, în secţia de votare respectivă vom găsi o listă electorală pe care, teoretic, figurează numele fiecărui alegător din aceea secţie. Pentru a putea vota va trebui să semnăm în dreptul numelui, cuprins pe lista cu pricina. Apoi, vom primi buletinele de vot. Atenţie, fiecare alegător va trebui să semneze de două ori pe aceeaşi listă: o dată pentru prezidenţiale, a doua oară pentru referendum. Logica acestei situaţii, cu o singură listă electorală pentru două scrutine, este, în viziunea guvernanţilor, cea a economiei (de hârtie, de bani etc.). Toate bune şi frumoase, numai că aici apare o problemă de legalitate a alegerilor.

Modelul listei electorale pe care o vom găsi în secţiile de votare a fost stabilit de guvern prin HG nr. 1258/2009, în Anexa nr. 1. Astfel, lista cuprinde următoarele rubrici:
- nr. crt.,
- semnătura alegătorului pentru alegerea Preşedintelui României,
- numele şi prenumele alegătorului,
- CNP,
- domiciliul,
- tipul, seria şi numărul actului de identitate,
- semnătura alegătorului pentru referendumul naţional

Hotărârea de guvern cu pricina a fost emisă de guvern în baza legii care reglementează alegerile, cu modificările aduse prin o serie de OUG. Printre acestea, se numără OUG nr. 95/2009. Să vedem ce zice această ordonanţă în legătură cu listele electorale, mai corect spus, cu copiile de pe listele electorale permanente ce le vom găsi la secţiile de votare. Conform art. 6, alin. (2):

„Copiile de pe listele electorale permanente cuprind numele şi prenumele alegătorului, codul numeric personal, domiciliul, tipul, seria şi numărul actului de identitate, numărul secţiei de votare, precum şi o rubrică destinată semnăturii alegătorului”.

Aşadar, în actul cu pricina scrie negru pe alb că aceste liste vor cuprinde o singură rubrică destinată semnăturii alegătorului. Atunci, de unde au răsărit două astfel de rubrici în modelul stabilit de guvern? Aproape inutil să mai subliniez că o hotărâre de guvern nu poate modifica sau completa o lege. Şi încă ceva, atât OUG nr. 95, cât şi HG nr. 1258 au fost emise de acelaşi guvern Boc!
Că guvernul Boc a uitat de la mână până la gură e posibil, n-ar fi pentru prima oară. Numai că, în acest caz, guvernul se face vinovat de încălcarea legii. Prezenţa noastră la scrutin va fi consemnată pe o listă al cărui conţinut nu este conform cu ceea ce spune legea electorală. Şi atunci, mă întreb şi vă întreb: cum va putea fi validat un scrutin care se bazează pe o încălcare a legii?

Stajar extremă urgenţă. Alegeri 3 în 1

Încă de când a fost ales Traian Băsescu preşedinte, ştiam cu toţii că noile alegeri prezidenţiale vor avea loc la sfârşitul lui 2009. Nu ştiam însă că la aceeaşi dată va fi organizat şi un referendum naţional, ba chiar două. Cum este posibil? Simplu, prin voinţa domnului Traian Băsescu.

În lupta sa cu duşmanii politici reali sau inventaţi, candidatul Băsescu a găsit o armă redutabilă: restructurarea parlamentului şi a parlamentarilor, prin intermediul vocii poporului. Preşedintele Băsescu a făcut posibilă utilizarea acestei arme electorale prin convocarea referendumului, pardon, a celor două referendumuri. Cu concursul premierului, chiar demis, Emil Boc. Totul însă, fără ca celor amintiţi, dar şi a altora, să le mai pese de regulile democraţiei.

Mai întâi, pe vremea când premierul Boc era premier cu voie de la parlament, iar PD-L şi PSD aliaţi la guvernare, legea privind alegerile prezidenţiale a fost modificicată, şi încă substanţial, printr-o ordonanţă de urgenţă (OUG nr. 95). Un fleac, acolo, de vreo 20 de pagini şi 75 de articole. Apoi, guvernul Boc a emis o nouă ordonanţă de urgenţă (OUG nr. 103), de data aceasta pentru modificarea, din nou substanţială, a legii referendumului. Şi ca opera să fie completă, demisul premier Boc a mai semnat nişte hotărâri de guvern (HG 1258, HG 1259) care au ca scop buna (pentru cine?) desfăşurare a exerciţiilor electorale. Care hotărâri, ce să vezi, sunt pe placul şi dorinţa candidatului Băsescu. Astfel, guvernul a avut grijă să unifice înregistrarea votanţilor de la prezidenţiale cu cei de la referendum, ca omul, dacă tot vine să-l voteze pe candidatul prezidenţial, să voteze şi pentru restructurarea parlamentului. Ce mai contează că este vorba de două operaţiuni electorale diferite, contează interesul naţional, adică cel al lui Traian Băsescu et. Comp. Pe de altă parte, parcă uitând de invocatul motiv al economiei de bani, de hârtie etc., guvernul a stabilit că vor exista două buletine de vot pentru referendum: unul pentru parlamentului unicameral, celălalt pentru reducerea numărului de parlamentari. Căci, nu-i aşa, domnul preşedinte-candidat Traian Băsescu merită două şanse.

Dar dacă domnul Boc şi domnul Băsescu sunt prieteni politici vechi, atunci nu e firesc ca premierul să-i facă pe plac Preşedintelui? Poate că da, cel puţin pe meleagurile dâmboviţene. Bun, dar cei de la Autoritatea Electorală Permanentă? Oarecum paradoxal, singurul prieten politic al Preşedintelui din conducerea AEP, vicepreşedinta numită chiar de locatarul de la Cotroceni, nu a contra semnat nici un act al guvernului Boc; au semnat în schimb ceilaţi doi: preşedintele AEP, pesedistul Opriş, şi al doilea vicepreşedinte al AEP, liberalul Muhuleţ. Măi să fie, oameni imparţiali!

Biroul Electoral Central, un alt organism independent sub aspect politic, care-i cuprinde şi pe imparţialii din conducerea AEP, a plusat şi a interzis cetăţenilor să voteze separat, în momente diferite, pentru preşedinte şi pentru referendum. Ba mai mult, când intră omul în secţia de vot primeşte în mod obligatoriu şi cele două buletine pentru referendum, a mai hotărât BEC. Care buletine sunt tipărite de guvern, prin Monitorul Oficial, pe hârtie din rezerva de stat şi pe banii scoşi din fondul de urgenţă al guvernului.

Ce ar mai fi de spus? Că o asemenea manieră de a organiza alegeri este halucinantă? Probabil însă că numai pentru noi, ceilalţi, care nu putem înţelege măreaţa operă politică a magistrului Conducător.

P.S. Îmi aduc totuşi aminte că preşedintele Băsescu obişnuia să folosească destul de des cuvântul oligarhie. Acum nu prea o mai face. Să-i fi înţeles, în sfârşit, sensul?

Campanie pro-Basescu?

Traian Băsescu, Preşedintele de Fier

E limpede. Preşedintelui Traian Băsescu nu-i este de ajuns să guverneze. Domnia sa vrea să guverneze pentru el însuşi. Ne-o demonstrează, din nou, categoric.
În 2004, după alegerile prezidenţiale câştigate de candidatul Băsescu şi cele parlamentare pierdute de formaţiunea sa – vă mai amintiţi de Alianţa Dreptate şi Adevăr PNL-PD? –, domnia sa a dorit un premier şi un guvern ale sale, care, nu-i aşa, să salveze ţara de balaurul pesedist. Pohta dominiei sale a fost satisfăcută atunci. Pentru că, totuşi, nefiind infailibil (sic), Preşedintele s-a înşelat asupra loialităţii desăvârşite a premierului, înainte de parlamentarele din 2008 şi-a reafirmat crezul său politic: va numi acel premier pe care îl va dori, indiferent de rezultatul votului. Zis fi făcut. Alegerile s-au soldat, din nou, cu înfrângerea la urne a formaţiunii sale, PD-L, dar premier a devenit, după, accidentul Stolojan, Emil Boc, în fruntea unui fel de guvern de uniune naţională, constitutit nu doar cu concursul interesat al PC, ca în 2004, ci chiar al PSD. Emil Boc s-a dovedit a fi, într-adevăr, prototipul premierului dorit de Traian Băsescu: loial şi supus cu desăvârşire. Doar vremurile i-au fost potrivnice, sfârşind prin a fi demis de parlament. Acum, într-o situaţie politică absolut inedită, când minoritatea a devenit majoritate, preşedintele Băsescu insistă tot pentru un premier după placul domniei sale. Nu contează că se numeşte Lucian Croitoru sau, cine ştie, tot Emil Boc, contează voinţa sa superioară.
Traian Băsescu ţine să ne demonstreze, dar, probabil, mai abitir, să-şi demonstreze lui însuşi, că domnia sa nu-i doar un preşedinte, ci Preşedintele!
Dar poate că nu am dreptate, poate că domnia sa ştie, apriori şi axiomatic, care este binele naţiunii, că este animat numai de idealuri nobile, superioare celor pe care nu le nutrim noi, ceilalţi, că este responsabil, în timp ce restul politicienilor sunt iresponsabili. Foarte bine, numai că Preşedintele uită că democraţia, spre deosebire de dictatură, nu înseamnă numai unul, ci înseamnă cei mai mulţi, că într-o organizare democratică nu-i vorba numai despre unii, ci şi despre ceilalţi. Mai puţin pretenţios spus, Preşedintele nu ne poate face bine cu de-a sila.
Dorindu-se a fi un Preşedinte Luminat, domnul Traian Băsescu nu a reuşit decât să devină un Preşedinte de Fier.

A căzut guvernul! E de bine

Astăzi, 13 octombrie, pentru prima oară în istoria postdecembristă a României guvernul a fost demis de parlament. Multă zarvă politică a produs evenimentul. Ba chiar, cei mai pesimişti s-au grăbit să anunţe tot felul de catastrofe economico-sociale. În realitate, în România s-a întâmplat un fapt care se întâmplă deseori în societăţile occidentale. Un eveniment normal în logica democraţiei, conform căreia guvernul este responsabil în faţa parlamentului, şi nu invers.
E drept, în România normalitatea era alta. Bunăoară, să ne reamintim că, în decursul celor două decenii scurse după 1989, au mai fost schimbate guverne în interiorul unei legislaturi, şi încă destul de multe - guvernul Roman, în 1991; guvernul Ciorbea, în 1998; guvernul Vasile, în 1999, şi guvernul Tăriceanu, în 2007 - dar de fiecare dată nu printr-o moţiune de cenzură a parlamentului, ci prin jocurile de culise ale partidelor.
Aşadar, guvernul Boc, format în urma alegerilor parlamentare de la sfârşitul lui 2008, prin coalizarea PD-L şi PSD, cu concursul decisiv al preşedintelui Băsescu, guvern căruia, de altfel, mulţi îi preziceau sfârşitul încă de la constituire, şi-a încetat cariera politică.
Ce urmează? Firesc, negocieri politice pentru formarea unei noi majorităţi parlamentare şi, pe cale de consecinţă a unui nou guvern, cel mai probabil un guvern provizoriu sau cu viaţă limitată, până după alegerile prezidenţiale.
Până atunci însă, să remarcăm încă o dată, că, prin succesul moţiunii de cenzură la adresa guvernului, viaţa politică românească a dat un semn de normalitate democratică.

Reforma statului?

Aşa cum ne-a obişnuit, domnul Traian Băsescu şi-a început campania electorală (neoficial asumată, încă) cu o nouă lovitură de maestru. Prima, vă reamintesc, s-a consumat în urmă cu cinci ani, când Tarian Băsescu i-a luat locul lui Theodor Stolojan. O alta a reprezentat-o convocarea poporului la referendum pentru a schimba sistemul electoral, adică, aşa cum o clama însuşi şeful statului, pentru a reforma clasa politică şi, ca atare, statul.

Acum, preşedintele vrea referendum pentru introducerea unui parlament unicameral, redus ca număr de mandate.

Dincolo de dezbaterea pe care o va naşte, cu argumente pro şi contra, cu polemici şi discuţii aprinse, o astfel de temă este întotdeauna câştigătoare pentru cel care o lansează; doar se ştie: parlamentarii au cea mai redusă cotă de încredere din partea poporului, cel care va fi chemat să-i reformeze! Iar preşedintele va candida pentru un nou mandat.

Oricum, pentru a vă face o idee în legătură cu efectul unei asemenea „reforme”, vă invit să vă reamintiţi cum au decurs lucrurile în ceea ce priveşte reforma electorală. Preşedintele a presat asupra parlamentului („cei 322”) pentru a adopta o lege electorală, invocând ca şi acum teza reformei instituţionale şi inducând ideea (de sorginte stalinistă) ca cine nu doreşte vot majoritar este anti-reformist. Rezultatul l-am văzut cu toţii în urma alegerilor parlamentare din 2008, când 1 din 4 parlamentari au câştigat un mandat fără a se fi clasat pe prima poziţie. Curat reformă electorală!