Sunt solidar cu profesorii

Într-o discuţie având ca tema aşa-zisul plan de austeritate al preşedintelui Băsescu, am fost acuzat că ţin partea profesorilor pentru că eu însumi sunt profesor. Da, sunt profesor, dar nu sunt bugetar. Mai mult, câştig mai puţin decât un profesor universitar de la stat. Cu toate acestea, sunt solidar cu profesorii, cu toţi bugetarii Din două motive principale. O dată, pentru că domnul preşedinte Băsescu a depăşit de mult fişa postului, ajungând, în fapt, să se comporte ca fostul secretar general al PCR. A doua oară, pentru că aşa-zisul plan de austeritate este, în realitate, o curbă de sacrificiu, prin care guvernanţii, uitând de responsabilitatea lor, încearcă să arunce povara crizei (generată şi de incompetenţa lor) pe umerii cetăţenilor. Aşadar, sunt de partea profesorilor, sunt de partea bugetarilor şi îi susţin în oricare din acţiunile lor de protest îndreptate împotriva acestui guvern fanariot.

Lecţia britanică

Recentele alegerile parlamentare din Marea Britanie ar putea avea un impact serios asupra reformei electorale din România. De ce? Pentru că rezultatele scrutinului din 6 mai au contrazis regula generală a scrutinului majoritar, pe care, de altfel, o au în vedere principalele două partide româneşti, PD-L în mod special. Anume: câştigătorul ia totul.

Conservatorii, votaţi de peste 10,7 de milioane dintre britanicii participanţi la scrutin (aproape 30 de milioane), adică de 36,1% dintre aceştia, i-au devansat pe laburişti, pentru care au votat circa 8,6 milioane de britanici (29%), pe locul al treilea situându-se liberal-democraţii, votati de peste 6,8 milioane alegători (23%). Conservatorii au primit 306 mandate parlamentare, iar laburiştii şi-au adjudecat 258, în timp ce liberal-democraţii au adunat numai 57 de mandate. Aşadar, laburiştii, după 13 ani de guvernare, au pierdut alegerile în favoarea adversarilor lor tradiţionali, conservatorii, care, însă – şi aici este problema – nu au obţinut majoritatea absolută a mandatelor parlamentare, adică minimum 326. Pe scurt, conservatorii au câştigat alegerile, dar numai cu o majoritate relativă a mandatelor. O asemenea situaţie, fără a fi unicat în istoria electorală a Marii Britanii, deşi totuşi rară – ultima oară s-a întâmplat în urmă cu 36 de ani, laburiştii fiind atunci în situaţia de acum a conservatorilor – are consecinţe politice importante. Astfel, în lipsa unei majorităţi parlamentare absolute şi monopartizane, generată de alegeri, partidele vor trebui să negocieze formarea noii majorităţi sub forma unei coaliţii guvernamentale. Teoretic, fiecare din cele două partide majore din Marea Britanie au şanse de a intra la guvernare într-o anume formulă de coaliţie. Există, desigur, şi posibilitatea unui guvern conservator minoritar. Tot teoretic, situaţia se aseamănă cu cea din România din urma alegerilor parlamentare din 2008. Atunci, uniunea PSD+PC a câştigat scrutinul (cu circa 34% din voturi) dar a intrat la guvernare ca partid secund. În zilele următoare vom vedea soluţia la care vor ajunge politicienii insulari.

Până atunci, să reţinem că deşi britanicii utilizează un sistem electoral majoritar („uninominal pur” cum, greşit de altfel, i se spune pe la noi), rezultatul a fost similar cu cel produs de un sistem proporţional. E drept, partidul situat al treilea (la noi ar fi vorba despre PNL) a fost puternic subapreciat, dar cel de pe prima poziţie (la noi, PD-L sau PSD) nu a obţinut majoritatea absolută care să-i permită să guverneze singur, scopul nemărturisit al adepţilor români ai „uninominalului pur”.

Aşadar, ce spune experienţa britanică: faptul că nu întotdeauna câştigătorul ia totul. Sau, mai pe româneşte, că socoteala de acasă (a partidelor) nu se potriveşte cu cea din târg (adică a votanţilor).