Președinții Partidul Naţional Liberal (1990-20021) (IX)

 

 

Partidul Naţional Liberal, primul şi cel mai vechi partid din România modernă, constituit în 1875, al cărui nume este indiscutabil legat de marile momente ale istoriei antecomuniste, şi-a făcut reapariţia în viaţa politică la începutul lui 1990, după 43 de ani de la interzicerea sa de către regimul comunist. Pe 15 ianurie 1990, Tribunalul Muncipiului Bucureşti a oficializat existenţa noului PNL, al patrulea partid constituit legal în România postcomunistă.

De atunci, în fruntea partidului s-au succedat nouă președinți. Când și cum au fost aleși aceștia. Care au fost principalele lor realizări, dar și nerealizări politice? Cum a evoluat partidul liberalilor sub conducerea acestora? Sunt întrebările la care îmi propun să răspund într-un serial istoric ale cărui episoade sunt dedicate fiecăruia din cele nouă mandate.

 

Ludovic Orban – primul președinte al noului PNL (2017-?)

            După înfrângerea din alegerile parlamentare din 2016 și demisia Alinei Gorghiu, noul PNL și-a ales președintele în cadrul Congresului din 17 iunie 2017[1]. Președinția PNL a revenit vechiului liberal Ludovic Orban, votat de 3.518 delegați, contracandidatul său, Cristian Bușoi, susținut de fostul președinte Crin Antonescu, primind doar 952 de voturi.[2] „PNL sub conducerea mea – a declarat câștigătorul – va fi un partid de dreapta liberal conservator membru al dreptei europene și se va bate cu toate forțele pentru a implementa politici de dreapta [...]. Obiectivul meu fundamental este câștigarea alegerilor parlamentare (din 2020 – n.m.).”

                                                    Ludovic Orban (n. 1963)                   sursa foto: digi24.ro

               După doi ani de opoziție „la baionetă” – de exemplu, în această perioadă PNL a depus patru moțiuni de cenzură și peste 20 de moțiuni simple, a făcut plângeri penale împotriva liderilor PSD (două inițiate chiar de Ludovic Orban) – liberalii au reușit să înfrângă PSD în alegerile europarlamentare din 2019, primind 27% din voturi (10 mandate), cu cinci puncte procentuale peste social-democrați (9 mandate).

Atribuindu-i-se o semnificație politică internă, națională, victoria la europarlamentare a reprezentat argumentul principal în baza căruia PNL a revendicat guvernarea. Răsturnarea politică s-a produs pe 10 octombrie 2019, ca urmare a succesului moțiunii de cenzură împotriva guvernului Dăncilă: 238 de parlamentari (cu cinci peste limita minimă necesară) au votat pentru. Printre aceștia s-au numărat și reprezentanții ai ALDE, fostul partener al PSD, care a denunțase coaliția guvernamentală la sfârșitul lunii august.

Cinci zile mai târziu, președintele Iohannis l-a nominalizat premier pe Ludovic Orban, guvernul său, minoritar, primind votul de încredere al parlamentului pe 4 noiembrie, fiind susținut de 240 de parlamentari. Însă doar trei luni mai târziu, premierul Orban a fost demis, moțiunea de cenzură depusă de PSD primind votul a 261 de parlamentari. Totuși, președintele Iohannis l-a renominalizat pe liderul PNL pentru poziția de premier, „noul guvern Orban” (cu aceeași componență ca cel demis) fiind investit pe 14 martie, în contextul izbucnirii pandemiei de coronavirus.

Susținut de președintele Iohannis, reales fără probleme pentru un nou mandat prezidențial în noiembrie 2019, Guvernul Orban II a funcționat până după alegerile parlamentare din decembrie 2020,  alegeri pierdute de  liberali în fața social-democraților: PNL -  25% din voturi, PSD – 29. Cum „obiectivul fundamental” al mandatului liderului PNL a fost ratat, Ludovic Orban și-a dat demisia, dar nu din postura de președinte al liberalilor, ci din cea de premier. PNL a rămas însă la guvernare, în cadrul coaliției PNL-USRPLUS-UDMR, orchestrată de Klaus Iohannis. Cât în privește pe Ludovic Orban, acesta și-a depus oficial candidatura pentru un nou mandat în fruntea PNL pe 19 august 2021.

---

[1] Până în iunie, conducerea PNL a fost asigurată de Raluca Turcan, ca președinte interimar.

[2] Reamintesc că Ludovic Orban a candidat la șefia PNL pentru prima oară în 2002, contra lui Theodor Stolojan. De atunci a mai avut patru încercări, nereușite.

Președinții Partidul Naţional Liberal (1990-20021) (VIII)

 

 

Partidul Naţional Liberal, primul şi cel mai vechi partid din România modernă, constituit în 1875, al cărui nume este indiscutabil legat de marile momente ale istoriei antecomuniste, şi-a făcut reapariţia în viaţa politică la începutul lui 1990, după 43 de ani de la interzicerea sa de către regimul comunist. Pe 15 ianurie 1990, Tribunalul Muncipiului Bucureşti a oficializat existenţa noului PNL, al patrulea partid constituit legal în România postcomunistă.

De atunci, în fruntea partidului s-au succedat nouă președinți. Când și cum au fost aleși aceștia. Care au fost principalele lor realizări, dar și nerealizări politice? Cum a evoluat partidul liberalilor sub conducerea acestora? Sunt întrebările la care îmi propun să răspund într-un serial istoric ale cărui episoade sunt dedicate fiecăruia din cele nouă mandate.

 

Alina Gorghiu – prima femeie președinte PNL (2014-2016) (n. 1978)

            Moștenitoarea politică a lui Klaus Iohannis, Alina Gorghiu, a fost confirmată în postura de președinte PNL  de majoritatea participanților la ședința BPN din 18 decembrie 2014: 48 dintre aceștia au votat-o, față de cei 27 care l-au preferat pe Ludovic Orban, susținut de Crin Antonescu. La numai 36 de ani, Alina Gorghiu a devenit nu numai cel mai tânăr președinte PNL, ci și prima femeie ce deține această funcție.

                                                                                                        sursa foto: romanialibera.ro

                                            Alina Gorghiu (n. 1978)

Reamintim că, având în vedere procesul de unificare a PNL şi PDL, decis prin Congresul celor două partide din 26 iulie 2014, poziţia oficială a Alinei Gorghiu era cea de co-preşedinte al PNL, partidul rezultat din această fuziune, alături de Vasile Blaga[1], din partea fostului PDL. Astfel, mandatul său a fost unul special, asigurând tranziția de la ultimul președinte al vechiului PNL la primul președinte al noului PNL.

La alegerile parlamentare din decembrie 2016, PNL a obținu un scor modest, fiind votat de 20% dintre participanți, mai puțin de jumătate din procentul votanților PSD, partidul clasat pe primul loc. În consecința acestor rezultate, Alina Gorghiu și-a anunțat retragerea din fruntea PNL: „Am avut o discuție cu liderii partidului și i-am informat că nu există alt gest decât depunerea mandatului meu de Președinte. A fost o onoare pentru mine să fiu liderul acestui partid, doi ani de zile.”[2]

---

[1] Acesta se va retrage din funcție la sfârșitul lunii septembrie 2016, ca urma a faptului că DNA a început urmărirea lui într-un dosar de trafic de influență. Astfel, Alina Gorghiu va rămâne președinte unic al partidului, deși nu pentru multă vreme.

[2] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/alina-gorghiu-a-demisionat-de-la-sefia-pnl-630765

Președinții Partidul Naţional Liberal (1990-20021) (VII)

 

Partidul Naţional Liberal, primul şi cel mai vechi partid din România modernă, constituit în 1875, al cărui nume este indiscutabil legat de marile momente ale istoriei antecomuniste, şi-a făcut reapariţia în viaţa politică la începutul lui 1990, după 43 de ani de la interzicerea sa de către regimul comunist. Pe 15 ianurie 1990, Tribunalul Muncipiului Bucureşti a oficializat existenţa noului PNL, al patrulea partid constituit legal în România postcomunistă.

De atunci, în fruntea partidului s-au succedat nouă președinți. Când și cum au fost aleși aceștia. Care au fost principalele lor realizări, dar și nerealizări politice? Cum a evoluat partidul liberalilor sub conducerea acestora? Sunt întrebările la care îmi propun să răspund într-un serial istoric ale cărui episoade sunt dedicate fiecăruia din cele nouă mandate.

 

 

Klaus Iohannis – al doilea președinte PNL neliberal (2014)

Ieşirea de la guvernare a PNL în februarie 2014 a fost însoţită de un gest politic cu totul inedit venit din partea preşedintelui Antonescu, considerat de mulţi drept sinucidere politică: acesta a anunţat, pe 26 martie 2014, că se retrage din fruntea partidului şi, deci, din postura de prezidenţiabil al PNL. Gestul său a fost urmat de cel al prim-vicepreşedintelui liberal, Klaus Iohannis.

Totuși, într-o conjunctură politică incertă, Klaus Iohannis a revenit asupra deciziei sale, preluând conducerea PNL, ca preşedinte interimar, din 2 iunie, şi, în urma Congresului PNL din 28 iunie^[1], ca preşedinte plin, votat de peste 90% dintre participanţii^[2]. Astfel, pentru a doua oară liberalii îşi alegeau un preşedinte ne-liberal. Klaus Iohannis, primar al Sibiului din 2004, din partea FDGR, organizaţie pe care o şi prezida, a intrat în PNL în 2013, ocupând direct poziţia de prim-vicepreşedinte, fără însă a renunţa la calitatea de membru FDGR, ci numai la cea de preşedinte al acestei organizaţii, pentru ca un an mai târziu să îi succeadă celui care l-a propulsat în „politica mare”, atât în fruntea partidului, cât şi în bătălia prezidenţială.

                                                                                                            sursa foto: presidency.ro
                                                        Klaus Iohannis (n. 1959)

O lună mai târziu, președintele Iohannis și-a pus semnătura, alături de cea a lui Vasile Blaga, pe actul de constituire a noului PNL, cu ocazia congresului comun PNL-PDL care a oficializat fuziunea dintre cele două partide, sub numele de Partidul Național Liberal. Procesul de fuziune urma să se încheie în 2017. Până atunci, conducerea noului PNL va fi asigurată de liderii PNL și PDL, aceștia având poziția oficială de co-președinți.

Devenit candidat prezidențial al tandemului PNL-PDL, Klaus Iohannis s-a confruntat cu Victor Ponta în competiția pentru ocuparea funcției supreme în stat. Fără a fi fost creditat cu şansa întâi, inclusiv pentru stilul său laconic de comunicare, a devenit noul preşedinte al României în urma alegerilor din 2-16 noiembrie 2014. Şi încă cu un scor electoral apreciat în general ca surprinzător de categoric: dacă în primul tur de scrutin liderul PNL a adunat numai 2.881.406 de voturi (30,37%), în turul decisiv a reuşit dublarea susţinerii sale populare, 6.288.769 (54,43%) dintre alegători preferându-l lui Victor Ponta.

Conform Constituției, Iohannis a trebuit să se retragă din PNL și, implicit, din poziția de președinte al liberalilor, astfel, că mandatul său de președinte (formal) al liberalilor a durat numai șase luni.

Ultimul său gest ca preşedinte al PNL a fost să o desemneze pe Alina Gorghiu moştenitoarea sa politică, prima femeie preşedinte din istoria de 140 de ani a PNL, confirmată în fruntea partidului prin decizia BPN din 18 decembrie 2014.

 

 

 

Președinții Partidul Naţional Liberal (1990-20021) (VI)

 

Partidul Naţional Liberal, primul şi cel mai vechi partid din România modernă, constituit în 1875, al cărui nume este indiscutabil legat de marile momente ale istoriei antecomuniste, şi-a făcut reapariţia în viaţa politică la începutul lui 1990, după 43 de ani de la interzicerea sa de către regimul comunist. Pe 15 ianurie 1990, Tribunalul Muncipiului Bucureşti a oficializat existenţa noului PNL, al patrulea partid constituit legal în România postcomunistă.

De atunci, în fruntea partidului s-au succedat nouă președinți. Când și cum au fost aleși aceștia. Care au fost principalele lor realizări, dar și nerealizări politice? Cum a evoluat partidul liberalilor sub conducerea acestora? Sunt întrebările la care îmi propun să răspund într-un serial istoric ale cărui episoade sunt dedicate fiecăruia din cele nouă mandate.

 

Crin Antonescu – un președinte altfel (2009-2014)

După alegerile generale din noiembrie 2008, soldate pentru PNL cu pierderea guvernării, liberalii s-au reunit într-un congres extraordinar pe 21-22 martie 2009.  

Pentru şefia partidului şi-au anunţat candidatura, alături de preşedintele în exerciţiu – Călin Popescu-Tăriceanu –, Crin Antonescu şi Ludovic Orban, competiţia prefigurându-se ca cea mai disputată de până atunci. În mod deosebit, Crin Antonescu, un politician liberal popular şi un foarte bun orator, era un contracandidat puternic pentru Călin Popescu Tăriceanu. De altfel, confruntarea dintre cei doi a polarizat atenţia publicului larg, inclusiv prin intermediul unor emisiuni televizate în care s-au folosit argumente din arsenalul propagandistic al adversarilor politici ai PNL^[1]. Votul pentru preşedinţia partidului s-a consumat în prima zi a Congresului, victoria aparţinând challenger-ului Crin Antonescu, preferat de 873 de delegaţi, cu 327 mai mulţi decât cei care l-au susţinut pe Călin Popescu Tăriceanu. Cât îl priveşte pe Ludovic Orban, retras din cursa pentru şefia partidului, acesta a fost ales prim-vicepreşedinte PNL, cu 947 de voturi. Aşadar, mai tânărul Crin Antonescu devenea noul preşedinte PNL[2], personificând cea de a şasea schimbare de lider din istoria postcomunistă a liberalilor. Acesta va conduce partidul alături de un Birou Politic Central înnoit, din care făceau parte, în ordinea descrescătoare a voturilor obţinute, următorii: Varujan Vosganian, Cristian Anghel, Cristian Buşoi, Dan Radu Ruşanu, Norica Nicolai, Radu Stroe, Aristotel Căncescu, Relu Fenechiu, Daniel Chiţoiu, Teodor Meleşcanu, Nini Săpunaru, Mariana Câmpeanu, Rareş Mănescu, Vlad Moisescu, Gigel Ştirbu, Adrian Semcu, Mihai Voicu, Stejărel Olaru, Ionel Chiriţă, Victor Paul Dobre, Cornel Popa. Acestora li s-au adăugat cei opt reprezentanţi ai filialelor performante: Lucian Iliescu (Giurgiu), Răducu  Filipescu (Călăraşi), Mircia Muntean (Hunedoara), Florin Ţurcanu (Botoşani), Emilian Frâncu (Vâlcea), Marian Petrache (Ilfov), Marin Almăjanu (Teleorman), Romeo Stavarache (Bacău).

                                                                                                                                    sursa foto: evz.ro

                                        Crin Antonescu (n. 1959)

Performanţa lui Crin Antonescu din alegerile prezidenţiale de la sfârşitul lui 2009 – deşi clasat al treilea în urma primului tur (22 noiembrie), a primit 20,02% din voturi (1.945.831), cel mai bun scor înregistrat vreodată de PNL – i-a permis liderului liberal să impună o serie de schimbări în cee ce priveşte  managementul conducerii liberale. Astfel,  Congresul Extraordinar din 5 martie 2010 a aprobat cu o largă majoritate – 1.083 de voturi pentru, 258 împotrivă şi 13 abţineri – ca echipa de conducere să fie desemnată prin alegerea uneia din listele închise propusă de fiecare candidat prezidenţial, împreună cu un program politic specific. Reamintind că un astfel de scrutin a fost introdus în premieră în 2002, atunci când Theodor Stolojan a fost ales preşedinte al partidului, fiind utilizat şi la alegerea, în 2005, a celor 13 adjuncţi ai lui Călin Popescu Tăriceanu din Biroului Permanent Central, dar nu şi la Congresul din 2009, vom sublinia că scrutinul de listă favorizează centralizarea deciziei în partid, formulă necesară în special în momente de schimbare, de reformă internă. A doua zi, pe baza noului statut astfel modificat a fost convocat Congresul PNL, un congres ordinar, pentru alegerea noii conduceri, victoria lui Crin Antonescu fiind previzibilă. În condiţiile în care Viorel Cataramă şi Călin Popescu Tăriceanu s-au retras din competiţie, preşedintele PNL în exerciţiu l-a învins pe singurul său contracandidat, Ludovic Orban, la o diferenţă confortabilă: 986 voturi faţă de 357. Anticipând evoluţia PNL în „epoca Antonescu”, vom aprecia că victoria acestuia va avea ca revers fortificarea în timp a unei opoziţii interne, în jurul grupării Tăriceanu-Orban-Chiliman, deşi aceşti lideri nu vor vorbi aceeaşi limbă. 

Cât priveşte noua strategie politică a PNL condus de Crin Antonescu, aceasta va căpăta consistenţă 11 luni mai târziu. Pe 5 februarie 2011, liderul PNL împreună cu cei ai PC şi PSD au semnat protocoalele de constituire a Uniunii Social Liberale, ca alianţă politică a PNL şi PC, reunite anterior în Alianţa de Centru Dreapta, pe de-o parte, şi PSD, pe de altă parte. Durata proiectată a noii alianţe era de un deceniu. Oarecum surprinzătoare din perspectivă ideologică, USL avea antecedente importante – precum colaborarea parlamentară din 2007-2008 sau acordul electoral pentru turul al doilea al prezidenţialelor din 2009 –, reunind, în fond, partide care se defineau identitar în opoziţie cu ceea ce reprezenta politic preşedintele Traian Băsescu.

În condiţiile sociale şi politice excepţionale de la începutul anului 2012, PNL s-a reunit într-un Congres Extraordinar pe 7 aprilie, în paralel cu adunările generale similare ale PC şi PSD, pentru a aproba candidaţii comuni ai partidelor din USL pentru preşedinţia României şi pentru funcţia de Prim-ministru, în persoana lui Crin Antonescu, respectiv Victor Ponta. Evenimentul a prefaţat succesul moţiunii de cenzură la adresa guvernului Ungureanu, pe 27 aprilie, şi revenirea PNL la guvernare, prin intermediul USL, pe 7 mai. În cabinetul condus de Victor Ponta, validat de Parlament cu 284 de voturi pentru şi 92 împotrivă, liberalii şi-au adjudecat 8 din cele 20 de portofolii: Daniel Chiţoiu – ministrul Economiei; Andrei Marga – ministrul Afacerilor externe; Cornel Dobriţoiu – ministrul Apărării Naţionale; Mircea Diaconu – ministrul Culturii; Ovidiu Silaghi – ministrul Transporturilor; Eduard Hellvig – ministrul Dezvoltării regionale; Mariana Câmpeanu – ministrul Muncii; Victor-Paul Dobre – ministru delegat pentru Administraţie;    

Alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012 au confirmat succesul strategiei USL, liberalii reuşind cea mai bună cotare parlamentară din istoria lor postcomunistă, adjudecându-şi 100 de mandate în Camera Deputaţilor şi 50 în Senat, cameră care va fi condusă chiar de Crin Antonescu. Totodată, PNL şi-a sporit prezenţa în noul guvern USL, validat de parlament pe 21 decembrie 2014, liberalii ocupând acum 11 portofolii, inclusiv un post de vicepremier, revenit lui Daniel Chiţoiu, titularul ministerului Finanţelor. Cu excepţia Marianei Câmpeanu, care şi-a păstrat portofoliul Muncii, ceilalţi 9 liberali membri ai guvernului Ponta II erau nume noi, şi anume: Radu Stroe – ministrul Afacerilor Externe, Mona Maria Pivniceru – ministrul Justiţiei, Varujan Vosganian – ministrul Economiei, Eugen Gheorghe Nicolăescu – ministrul Sănătăţii, Relu Fenechiu – ministrul Transporturilor, Daniel Barbu – ministrul Culturii, Lucia Ana Varga – ministru delegat pentru ape, păduri şi piscicultură, Mihai Alexandru Voicu – ministru delegat pentru relaţia cu Parlamentul, Cristian David – ministru delegat pentru românii din străinătate.

Oarecum surprinzător în aceste condiţii, experienţa ministerială a PNL şi, totodată, colaborarea politică cu PSD, au încetat oficial după 14 luni de la alegerile victorioase, ca urmare a deciziei luată de conducerea liberală în şedinţa din 25 februarie 2014. Totuşi, trecerea PNL în Opoziţie era firească şi aşteptată. Tehnic, motivul l-a constituit refuzul PSD de a accepta remanierea guvernamentală în formula propusă de PNL – cu Klaus Iohannis titular al un nou post de vicepremier. În realitate, cauza divergenţelor între liberali şi social-democraţi, acutizate în timp, a reprezentat-o aşa numitul Pact de coabitare, semnat de Victor Ponta şi Traian Băsescu pe 12 decembrie 2012^[3], neagreat de liberali. Practic, prin această înţelegere a fost creată o realitate politică paralelă celei instituţionale, în care, deşi parte a guvernării, PNL era exclus de la Putere. Ca atare, prin decizia lor de rupere a alinaţei cu PSD, liberalii nu au făcut decât să oficializeze o stare de fapt ce fusese instituită chiar după alegeri. În consecința acestei decizii, relațiile dintre liderii PNL și PSD s-au deteriorat rapid, Crin Antonescu ajungând să declare că „Victor Ponta este mai rău decât Traian Băsescu”. Pe de altă parte, o grupare din PNL, în frunte cu Călin Popescu Tăriceanu, care se pronunţa pentru continuarea colaborării cu PSD, a părăsit partidul. Adiţionând un număr semnificativ de parlamentari liberali, această grupare se va transforma în Partidul Liberal Reformat, devenit parte a guvernului Ponta IV, redenumit ulterior Alianța Liberalilor și Democraților.

Cvasi-eșecul PNL la alegerile europarlamentare din primăvara anului 2014, când liberalii au strâns circa 15% din voturi, a fost urmat de demisia lui Crin Antonescu din fruntea PNL. Acesta anunțase anterior că în cazul în care PNL nu va obține cel puțin 20% din voturi la europarlamentare, se va retrage din funcția de președinte. Oficial, Crin Antonescu a demisionat pe 26 mai, gestul său fiind însoțit de cele ale prim-vicepreședintelui Klaus Iohannis și ale vicepreședinților partidului.

---

[1] În lupta pentru şefia PNL, Crin Antonescu şi Călin Popescu Tăriceanu s-au atacat în direct la Antena 3. Tăriceanu a susţinut că Antonescu n-a vrut să-şi asume responsabilitatea de a intra în Guvern fie ca ministru de Externe, fie ca ministru al Educaţiei şi i-a reproşat absenţele de la Camera Deputaţilor, discursurile „frumoase, dar goale" şi faptul că mizează doar pe „nebunia" de a-l înfrunta pe Traian Băsescu. „Vreau să restabilesc adevărul. (...) N-am vorbit niciodată despre Ministerul de Externe. (...) Deci, mi-aţi propus o dată, în treacăt, Ministerul Educaţiei. Am avut o foarte scurtă discuţie, nici nu pot să-i spun discuţie, schimb de replici despre cum vedem acest domeniu, nu ne-am înţeles, n-aţi insistat nici dumneavoastră, n-am insistat nici eu, am declinat oferta şi am mers mai departe", i-a replicat şi Antonescu, adăugând şi că aritmetica prezenţelor nu este importantă, iar fiecare prezenţă de-a lui în Parlament „s-a făcut simţită".

[2] Crin Antonescu a candidat prima oară pentru președinția PNL la congresul din 2001, când funcția a fost câștigtă de Valeriu Stoica.

[3] Despre „Pactul de coabitare” şi implicaţiile lui politice, vezi Alexandru Radu, Daniel Buti, Statul sunt eu! Un raport asupra politizării justiţiei româneşti, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, 2014.

Președinții Partidul Naţional Liberal (1990-20021) (V)

 

Partidul Naţional Liberal, primul şi cel mai vechi partid din România modernă, constituit în 1875, al cărui nume este indiscutabil legat de marile momente ale istoriei antecomuniste, şi-a făcut reapariţia în viaţa politică la începutul lui 1990, după 43 de ani de la interzicerea sa de către regimul comunist. Pe 15 ianurie 1990, Tribunalul Muncipiului Bucureşti a oficializat existenţa noului PNL, al patrulea partid constituit legal în România postcomunistă.

De atunci, în fruntea partidului s-au succedat nouă președinți. Când și cum au fost aleși aceștia. Care au fost principalele lor realizări, dar și nerealizări politice? Cum a evoluat partidul liberalilor sub conducerea acestora? Sunt întrebările la care îmi propun să răspund într-un serial istoric ale cărui episoade sunt dedicate fiecăruia din cele nouă mandate.

 

Călin Popescu Tăriceanu – președintele-premier (2004-2009)

Deşi Theodor Stolojan a plecat brusc din fruntea liberalilor, retragerea sa nu a provocat o criză în PNL, președintele demisionat având totiși grijă să-şi desemneze un succesor la şefia partidului, în persoana vicepreşedintele Călin Popescu Tăriceanu. Acesta a primit confirmarea oficială în cadrul şedinţei Delegaţiei Permanente a PNL din data de 5 octombrie.

            

                                                                                                            sursa foto: romanialibera.ro

                                        Călin Popescu-Tăriceanu (n. 1952)

        Cu Călin Popescu Tăriceanu în frunte, alături de democraţii conduşi de Traian Băsescu, PNL a reuşit să-şi adjudece peste 20% din locurile noului parlament^[1], respectiv peste 57% din mandatele Alianţei „Dreptate și Adevăr”. În Camera Deputaţilor, PNL a trimis 64 de parlamentari, adică 20,38% din totalul deputaţilor, iar la Senat au câştigat mandate 28 de liberali, adică 20,44% din totalul locurilor camerei superioare.

După modul în care au fost distribuite mandatele liberalilor şi democraţilor în teritoriu, PNL deţinea monopolul reprezentării Alianţei în 16 circumscripţii senatoriale şi în 8 ale Camerei Deputaţilor; în schimb, PNL a nu câştigat nici un mandat parlamentar în 11 din cele 38 de circumscripţii senatoriale şi în 5 din cele 40 de circumscripţii de deputaţi în care Alianţa a obţinut reprezentare parlamentară. În Bucureşti, cea mai mare circumscripţie electorală, mandatele de senatori şi deputaţi ale Alianţei au fost împărţite în mod egal între liberali şi democraţi, câte trei, respectiv câte opt.

În urma victoriei lui Traian Băsescu în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale şi după constituirea coaliţiei majoritare AD.A.-UDMR-PUR, liderul PNL a devenit primul prim-ministru liberal de după 1989. Guvernul său a primit votul de învestitură din partea Parlamentului la data de 28 decembrie 2004, cu 265 de voturi contra 200. Din cele 24 de posturi ale guvernul Tăriceanu, cele mai multe, în număr de 10, socotindu-l şi pe premier, au revenit liberalilor. Cei nouă miniştri liberali erau: Ionel Popescu, ministrul Finanţelor Publice; Mihai Răzvan Ungureanu, ministrul Afacerilor Externe; Teodor Atanasiu, ministrul Apărării Naţionale; Gheorghe Flutur, ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale; Mircea Miclea, ministrul Educaţiei şi Cercetării; Monica Octavia Muscă, ministrul Culturii şi Cultelor; Mircea Cinteză, ministrul Sănătăţii; Cristian David, ministru delegat; Bogdan Olteanu, ministru pentru relaţia cu Parlamentul.

Aşadar, chiar şi părăsit de liderul său charismatic, PNL întra în anul 2005 cu cel mai pozitiv bilanţ politic din toată cariera sa postcomunistă. Pe această bază, liberalii sperau, de altfel firesc, în sporirea rolului şi forţei lor pe scena politică românească. Istoria avea însă să le joace o festă.

Prima acţiune politică majoră a liberalilor din 2005 a fost organizarea congresului partidului, proiectat pentru începutul lunii februarie. Congresul era o consecinţă firească a schimbării statutului politic al PNL în urma alegerilor, dar, în plus, avea şi un caracter extraordinar, dat de nevoia de a pune capăt interimatului de la conducerea partidului generat be retragerea lui Theodor Stolojan. Desigur, din această perspectivă, şansele cele mai mari de a fi ales preşedinte le avea Călin Popescu Tăriceanu, premier în exerciţiu şi, totodată, moştenitor testamentar al lui Theodor Stolojan. De altfel, cum  vom vedea, nu poziţia lui Tăriceanu a fost subiect de dispută printre liberali, ci modalitatea de compunere a noii ierarhii a partidului.

            După dezbaterea lui în întâlnirile regionale ale partidului, din Muntenia, Moldova şi Transilvania, ocazii cu care liberalii şi-au exprimat şi sprijinul pentru candidatura lui Tăriceanu, proiectul noului statut a fost adoptat de Delegaţia Permanentă a PNL din 28 ianuarie. Menţinând numărul vicepreşedinţilor la cinci, principalele sale modificări vizau transformarea Biroului Executiv în Biroul Permanent Central, ai cărui membrii urmau să fie votaţi în bloc de congres, odată cu preşedintele partidului, şi înfiinţarea Comitetului Executiv care va fi format din cei 13 membri ai Biroului Permanent Central plus tot atâţia aleşi direct de congres. Lista acestora din urmă a fost stabilită, conform tradiţiei liberale, de şefii filialelor într-o întâlnire informală desfăşurată, la Hanul lui Manuc din Bucureşti, înainte de reuniunea oficială.

            Congresul PNL s-a desfăşurat pe durata a două zile, 5 şi 6 februarie 2005, la Palatul Parlamentului, cu participarea a peste o mie de delegaţi, într-o atmosferă deschisă, tipică pentru liberali. Primul vorbitor în cadrul congresului liberal, condus de Mircea Ionescu-Quintus, a fost chiar fostul preşedinte PNL Theodor Stolojan, discursul său fiind un fel de raport al activităţii sale în fruntea partidului, din 2002 până în 2004, care s-a dovedit destul de lipsit de atractivitate pentru delegaţi. Aceştia s-au animat însă odată cu începerea dezbaterilor pe marginea proiectului noului statut. Aşa cum se pronunţaseră încă înaintea congresului, mai multe voci notorii ale liberalilor au ţinut să critice alegerea pe listă a celor 13 membri ai Biroului Permanent Central, considerând procedura ne-liberală şi ne-democratică. Trebuie spus că votul pe listă pentru conducerea partidului a fost introdus în statutul partidului liberal în 2002, odată cu alegerea lui Theodor Stolojan ca preşedinte, fiind o condiţie impusă de acesta pentru a-şi asuma şefia partidului, dar criticată şi atunci de unii dintre vorbitorii de acum. Vocile critice au aparţinut, în ordinea exprimării lor, lui Viorel Cataramă, care intenţionase chiar să-ţi depună candidatura la preşedinţia partidului, lui Valeriu Stoica, criticul cel mai destoinic al lui Tăriceanu şi cel care, în ianuarie, lansase, prin intermediul unei „scrisori către liberali”, proiectul fuziunii cu PD sub culorile unui nou partid popular, lui Crin Antonescu, a cărei intervenţie a fost cea mai aplaudată, ca şi lui Ludovic Orban, cel care criticase votul pe listă şi în cadrul Delegaţiei Permanente a PNL. Deloc surprinzător, în favoarea votului pe listă s-a declarat Theodor Stolojan, urmat de Călin Popescu Tăriceanu. În cele din urmă, supus la vot, statutul a fost validat de marea majoritate a delegaţilor, numai 202 fiind împotrivă, iar alţii 28 abţinându-se. Prima zi a congresului s-a încheiat cu discursul lui Tăriceanu de prezentare a platformei sale şi a celor 13 liberali cu care va face echipă la cârma partidului. Aceştia erau: Gheorghe Flutur, Mona Muscă, Teodor Meleşcanu, Dan Radu Ruşeanu şi Puiu Haşotti (vicepreşedinţi), Cristian Boureanu, Cristian David, Titu Ghiorghiof, Adrian Iorgulescu, Ionel Popescu, Eugen Nicolaescu şi Raluca Turcan (membri). Supleanţii lor erau Mircea Cinteză, Mihai Răzvan Ungureanu şi Adrian Cioroianu.

            A doua zi a congresului a fost dedicată alegerii conducerii şi adoptării moţiunii care va ghida politica partidului. Dacă pentru ocuparea poziţiei de preşedinte PNL, Călin Popescu Tăriceanu nu a avut contracandidat, ci numai 161 de voturi împotrivă, faţă de 1.110 favorabile, moţiunea sa a fost concurată de cea depusă de Valeriu Stoica, susţinătorul fuziunii rapide cu PD. Dar şi de această dată, votul i-a fost favorabil lui Tăriceanu, moţiunea Stoica câştigând doar 84 de susţinători. În fine, delegaţii s-au pronunţat şi în legătură cu cei 13 membri ai Comitetului Executiv ce trebuiau aleşi direct de congres. Câştig de cauză au avut: ministrul Apărării, Teodor Atanasiu, şeful cancelariei Premierului, Aleodor Frâncu, secretarul de stat în MAI, Victor Dobre, primarul Bacăului, Romeo Stavarache, cel din Piatra Neamţ, Gheorghe Ştefan, preşedintele PNL-Bihor, Cornel Popa, preşedintele Consiliului judeţean Cluj, Marius Nicoară, consilierul Premierului, Vlad Moisescu şi deputaţii George Scutaru, Florin Popescu, Gabrie Şandor, alături de supleanţii Varujan Vosganian (senator), Florin Ştirbeţ (deputat) şi Mircia Muntean (primarul Devei). Să mai precizăm că numai câteva din cei menţionaţi nu se regăseau pe lista de preşedinţii filialelor liberale întocmită la întâlnirea de la Hanul lui Manuc.

            În paralel, liberalii au fost preocupaţi de competiţia pentru desemnarea înlocuitorului lui Traian Băsescu la primăria Capitalei, convinşi că această demnitate le revine lor. Pe 23 ianuarie, viceprimar al Bucureştiului şi preşedintele filialei PNL Bucureşti, Ludovic Orban a demarat campania de strângere de semnături pentru susţinerea candidaturii sale. Totuşi, două săptămâni mai târziu, Orban şi susţinătorii săi liberali au trebuit să se supună protocolului încheiat cu democraţii şi să accepte, în baza datelor oferite de două sondaje care au testat opinia bucureştenilor cu privire la candidatul Alianţei, desemnarea democratului Adriean Videanu drept competitorul Alianţei la alegerile pentru primăria generală a Bucureştiului. Decizia a fost adoptată pe 10 februarie. În treacăt fie spus, nominalizarea sa a adus şi prima schimbare din guvern, Premierul trebuind să-l înlocuiască pe Videanu cu democratul Gheorghe Seculici.

            Deşi lupta pentru câştigarea controlului asupra conducerea filialelor liberale a provocat o serie de cutremure în partid^[2], prima criză adevărată de după alegeri, PNL a traversat-o în iulie 2005. În contextul în care premierul a renunţat la demisia sa din fruntea guvernului, parte a scenariului alegerilor anticipate convenit anterior cu președintele Băsescu, poziţia sa de lider al liberalilor a fost pusă sub semnul întrebării. Mai vechiul său adversar politic, Valeriu Stoica, i-a cerut acestuia să înţeleagă că „şi-a epuizat resursele” şi, spre binele partidului, dar şi al Alianţei, „să se retragă” pentru a-i face loc lui Theodor Stolojan la conducerea partidului şi a guvernului^[3], acesta din urmă declarându-se gata să preia ștafeta. Platformei lui Stoica şi Stolojan i s-a raliat o serie de lideri liberali atât din conducerea centrală a partidului cât şi din teritoriu, gruparea anti-Tăriceanu devenind suficient de consistentă încât să-l determine pe liderul liberal să ceară partidului reconfirmarea poziţiei sale.

Dar înăbușirea puciului orchestrat de Valeriu Stoica nu a adus liniște în partid. În fapt, următoarele luni vor scoate la lumină existenţa a două grupări adverse, una a celor care se opuneau continuării colaborării cu Traian Băsescu şi PD, care îl criticau pe Tăriceanu pentru moderaţia sa în raport cu partenerii din Alianţă, cealaltă, constituită în jurul cuplului Stoica-Stolojan, care îşi afirma tot mai deschis susţinerea pentru Traian Băsescu şi PD şi, implicit, îi reproşa lui Tăriceanu lipsa lui de implicare în acest sens. În timp, confruntarea acestora va lua forma unui adevărat război intern, ajungând să ameninţe unitatea PNL.

Scindarea partidului avea să se producă în ultima lună a anului 2006. Pe 7 decembrie, într-o conferinţă de presă extraordinară, Stolojan, Stoica, Muscă, Turcan şi Boureanu, toți sancționați anterior de conducerea PNL, au anunţat infiinţarea Partidului Liberal Democrat, care ar fi avut deja 29 de parlamentari, opt filiale şi peste 11.000 de membri dintre cei ai PNL. Totodată, Stolojan a schiţat strategia noului partid liberal: „Noi ne considerăm parte a Alianţei Dreptate și Adevăr, pentru că noi am mobilizat PNL să formăm această alianţă. (...) Vom începe să avem convorbiri oficiale cu PD, pe care îl considerăm aliatul nostru, împotriva adversarilor politici care se grupează într-o construcţie PNL-PSD-PC. Ne vom consulta cu PD la susţinerea proiectelor de lege pe care ei le iniţiază”^[4]. În fine, iniţiatorii PLD au făcut cunoscut  că procedurile legale privind înregistrarea partidului vor debuta la începutul anului următor[5].  

Până atunci, liderii PD şi PLD au convenit asupra strategiei politice comune, colaborarea democraţilor cu dizidenţii liberali devenind oficială prin decizia Consiliului Naţional de Conducere al PD din 10 decembrie; parlamentarii PLD au făcut gestul formal al demisiei din PNL nouă zile mai târziu, iar instituţionalizarea relaţiei dintre cele două grupări politice, sub forma unui protocol de colaborare parlamentară, a devenit realitate cu trei zile înainte de sfârşitul anului 2006.

Aşadar, în pragul aderării oficiale a României la Uniunea Europeană, spectrul politic dâmboviţean se îmbogăţea cu un nou partid politic, ca urmare a schismei produse în PNL, un partid care, după 2000, părea că reuşise a depăşi perioada fărâmiţării din ultimul deceniu al secolului trecut. Cert este că, în 2006, PNL repeta experienţa FSN din 1992, ca şi pe cea a PNŢCD din 1998 şi 1999.

Deşi separarea grupării Stolojan a reprezentat o pierdere importantă – dacă ne referim numai la nivelul parlamentar, pierderea a însemnat aproape o treime din deputaţii şi senatorii săi iniţiali –, evoluţia PNL nu a fost afectată. Pe lângă faptul că nici o altă criză nu i-a mai tulburat viaţa internă, PNL a reuşit chiar să recupereze din pierderea de popularitate, fapt care va fi confirmat de cele 13,44 puncte procentuale obţine la alegerile europarlamentare din toamna lui 2007. Totodată, PNL şi-a conservat statutul de partid guvernamental după divorţul de PD din martie 2007, în ciuda războiului politic dintre Preşedinte şi Premier. Noul guvern Tăticeanu, formal un cabinet minoritar, compus din reprezentanţi ai PNL (în număr de 13, inclusiv premierul^[6]) şi UDMR (4 portofolii, din care unul de vicepremier), a beneficiat de susţinerea parlamentară a PSD, fiind învestit pe 3 aprilie 2007 cu votul a 302 parlamentari (27 au votat împotrivă). Colaborarea dintre aceste trei formaţiuni politice a fost probată pe 19 aprilie 2007, când, cu 322 de voturi, Parlamentul a decis suspendarea preşedintelui Băsescu^[7]. Nu în ultimul rând, în perioada guvernării Tăriceanu, indicatorii economici au înregistrat creşteri substanţiale, România părând a parcurge o perioadă de boom economic şi social.

În aceste condiţii, alegerile generale din 2008 s-au soldat cu cea mai bună performanţă electorală a liberalilor de până atunci. La scrutinul local, din 1 şi 8 iunie, candidaţii PNL pentru consiliile judeţen au fost votaţi de 18,84% dintre participanţi (1.458.490 electori), primind 21,59% din mandate, în cursa pentru posturile de preşedinte CJ, scorul fiind şi mai bun – 19,80% din totalul voturilor (deşi numai 12,19% din mandate, adică 5 din 41). PNL şi-a menţinut poziţia a treia şi în scrutinele pentru primării şi consiliile locale, dar, mai important, plasarea sa în jurul palierului de 20% din voturi, la circa 10 procente distanţă de primele două partide, dar la peste 15 procente faţă de cel de al patrulea partid, indica reordonarea sistemului de partide după o tendinţă de bipartidism imperfect, în care liberalii puteau juca rolul de partid-pivot al viitoarei guvernări. Alegerile generale vor confirma o asemenea ordonare a sistemului, dar nu şi rolul PNL.

Ca şi în iunie, la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008, PNL s-a clasat al treilea, după PSD şi PDL, cu un procent de voturi similar, deşi cu un număr absolut de votanţi mai mic decât la alegerile locale. Pentru Camera Deputaţilor, PNL a strâns 18,57% din voturi (1.279.063 electori), iar pentru Senat, 18,74% (1.291.029 votanţi), cu care şi-a adjudecat 65 de mandate de deputat (19,46%) şi 28 de mandate senatoriale (20,44%). Adăugăm că PNL a câştigat alegerile în două circumscripţii electorale pentru Camera Deputaţilor – Călăraşi şi Giurgiu, în aceasta din urmă obţinând şi majoritatea mandatelor. În aceleaşi două judeţe, plus Bihorul, liberalii au obţinut cele mai multe voturi şi pentru Senat, în Giurgiu ocupând ambele mandate senatoriale.

Însă, surpinzător la prima vedere, PNL a trebuit să se consoleze cu statutul de principal partid al Opoziţiei. Probabila şi, în bună măsură, aşteptata coaliţie guvernamentală PSD-PNL nu s-a putut materializat, şi nici posibila reluare a colaborării cu PDL, liberalii nereuşind să-şi fructifice în nici un fel atuurile electorale. În fapt, perdant al negocierilor post-electorale, PNL se vedea în situaţia de învins al alegerilor parlamentare.

Frustrarea liberalilor generată de pierderea poziției guvernamentale în urma alegerilor parlamentare din 2008 avea să fie proiectată, pe drept sau pe nedrept, asupra preşedintelui Călin Popescu Tăriceanu, cu ocazia Congresului Extraordinar din 20-21 martie 2009.

---

[1] Calculul este făcut fără a adiţiona la numărul total al parlamentarilor (137 de senatori şi 314 deputaţi) şi cele 18 mandatele repartizate reprezentanţilor organizaţiilor minorităţilor naţionale, altele decât UDMR. 

[2] Spre exemplu, în filiala Braşov, tensiunile s-au soldat cu demisia senatorului Nicolae Vlad Popa din funcţia de preşedinte a organizaţiei judeţene. Înlocuitorul său a devenit Aristotel Căncescu.

[3] Cf. Gândul, 21 iulie 2005.

[4] Gândul, 8 decembrie 2006.

[5] Noul partid liberal a căpătat legalitate pe 30 ianuarie 2007. PLD şi-a organizat primul congres pe 31 martie 2007. Cei peste 1.200 de delegaţi, reuniţi la Palatul Parlamentului, au validat fără probleme conducerea partidului: Theodor Stolojan – preşedinte, Valeriu Stoica – preşedintele Consiliului Reprezentanţilor Naţionali şi Gheorghe Flutur – preşedinte executiv. Șase luni mai târziu PLD a fuzionat cu PD, sub denumirea de Partidul Democrat Liberal. 

[6] Prim-ministru – Călin Popescu-Tăriceanu; ministrul Afacerilor Externe – Adrian Cioroianu; ministrul Economiei şi Finanţelor – Varujan Vosganian; ministrul Justiţiei – Tudor Chiuariu; ministrul Internelor şi Reformei administrative – Cristian David; ministrul Apărării – Teodor Meleşcanu; ministrul Transporturilor – Ludovic Orban; ministrul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului – Cristian Adomniţei; ministrul Muncii, Familiei şi Egalităţii de şanse – Paul Păcuraru; ministrul pentru IMM – Ovidiu Silaghi; ministrul Agriculturii şi Dezvoltării rurale – Decebal Traian Remeş; ministrul Sănătăţii publice – Eugen Nicolăescu; Ministrul Culturii şi Cultelor – Adrian Iorgulescu. 

[7] Acesta va fi repus în funcţie în urma referendumului din 19 mai  2007, când  6.059.315 de votanţi (74,48%) s-au opus  revocării, faţă de cei 2.013.099 (24,74%) care au susţinut-o.

Președinții Partidul Naţional Liberal (1990-2021) (IV)

 

             Partidul Naţional Liberal, primul şi cel mai vechi partid din România modernă, constituit în 1875, al cărui nume este indiscutabil legat de marile momente ale istoriei antecomuniste, şi-a făcut reapariţia în viaţa politică la începutul lui 1990, după 43 de ani de la interzicerea sa de către regimul comunist. Pe 15 ianurie 1990, Tribunalul Muncipiului Bucureşti a oficializat existenţa noului PNL, al patrulea partid constituit legal în România postcomunistă.

De atunci, în fruntea partidului s-au succedat nouă președinți. Când și cum au fost aleși aceștia. Care au fost principalele lor realizări, dar și nerealizări politice? Cum a evoluat partidul liberalilor sub conducerea acestora? Sunt întrebările la care îmi propun să răspund într-un serial istoric ale cărui episoade sunt dedicate fiecăruia din cele nouă mandate.

 

Theodor Stolojan – primul președinte PNL neliberal (2002-2004)

Anunţata retragere a lui Valeriu Stoica din poziția de președinte PNL în favoarea lui Theodor Stolojan, l-a transformat pe acesta, care oricum avea o foarte mare cotă de popularitate în rândul liberalilor, în cel mai peţit dintre politicieni. Mai-mari ai partidului, lideri ai filialelor, simpli membri de partid i-au cerut lui Theodor Stolojan, să nu plece din partid şi să preia şefia PNL. Acesta a declinat însă oferta rămânând consecvent intenţiei de a părăsi nu numai PNL, ci şi scena politică, dezamăgit de prestaţia actorilor politici, dezamăgire la care a contribuit chiar situaţia din partid. „Nu candidez la preşedinţia PNL – îşi justifica Stolojan decizia într-o emisiune televizată a Antenei 1 (24 iunie 2002) – întrucât nu sunt de acord cu schimbarea lui Valeriu Stoica, aşa cum se procedează acum, nu sunt de acord cu oamenii care nu respectă regulile unei organizaţii şi nu cred în soluţii de tipul <omul-minune> care preia partidul şi se liniştesc apele”. Retragerea lui Theodor Stolojan a relansat conflictul dintre grupările pro şi anti-Stoica, părţile pregătindu-se pentru confruntarea finală din congresul extraordinar a cărui convocare devenise iminentă.

Pe 26 iunie, Valeriu Stoica a recidivat, anunţând că este gata să se retragă din competiţie cu condiţia ca în partid să se închege, în următoarea lună, o alternativă puternică la actuala conducere a partidului. Cine putea fi această alternativă? Cu siguranţă nu gruparea seniorilor partidului, care de altfel îl susţinea pe Stoica, nici gruparea Patriciu, şi nici cea a liberalilor proveniți din ApR, care oricum îşi declaraseră neutralitatea în acest conflict. Nu mai rămânea decât soluţia „omului-minune”. Ea a căpătat materialitate cu ocazia şedinţei Delegaţiei Reprezentanţilor Naţionali PNL din 5 iulie 2002, când Theodor Stolojan, cedând presiunilor la care era supus, a anunţat că ar putea candida la preşedinţia PNL numai dacă statutul partidului va suferi modificări substanţiale pentru a evita pe viitor astfel de situaţii critice.

Primul pas direct prin care „liberalii s-au predat lui Stolojan”, aşa cum titra un important ziar naţional, a fost făcut de Valeriu Stoica. Pe 11 iulie, acesta a anunţat că îi deleagă atribuţiile lui Theodor Stolojan, devenit astfel lider de facto al PNL. A urmat „predarea” filialelor, 38 din cei 47 de preşedinţi locali pronunţându-se pentru modificările statutare propuse de noul preşedinte. În fine, delegaţii la Congresul extraordinar PNL desfăşurat la Bucureşti pe 24 şi 25 august 2002 i-au „predat” partidul lui Stolojan, votându-l într-o proporţie de peste 80%. Procentul, neobişnuit de mare pentru un partid liberal, reflecta însă cu acurateţe starea din PNL. Epuizaţi de criza conducerii, membrii partidului doreau în fruntea lor un pacificator, un om neimplicat în jocurile de putere din partid, decis să pună ordine în interiorul partidului şi care să facă să funcţioneze maşinăria liberală. Faptul că acesta nu era un liberal get-beget a contat prea puţin. Ca dovadă, Ludovic Orban, contracandidatul din partea grupării Patriciu, care şi-a axat campania tocmai pe ideea liberalului pur-sânge, a obţinut un mai mult decât modest scor de 18 procente (respectiv 193 de voturi din cele 1137 exprimate). În schimb, 944 de delegaţi l-au votat pe Stolojan, dar nu pentru liberalismul său, ci mai degrabă pentru că l-au considerat omul potrivit la locul potrivit. Şi chiar mai mult, căci, supralicitându-i calităţile, altfel reale, liberalii i-au conferindu-i lui Stolojan o aură mesianică, de salvator al partidului.

                                                                                                sursa foto: digi24.ro
                                                 Theodor Stolojan (n. 1943)

Aşadar, după Radu Câmpeanu, Mircea Ionesu-Quintus şi Valeriu Stoica, Theodor Stolojan devenea, în 2002, cel de al patrulea preşedintele PNL. Dar schimbarea operată de Congresul Extraordinar al liberalilor era una mult mai profundă decât precedentele. Mai întâi, pentru prima oară în istoria postcomunistă a PNL, preşedintele era un nou-venit în partid. Formal, el avea o vechime în partid de doi ani, dar în toată această perioadă legăturile sale cu partidul au fost slabe. Reamintim că Theodor Stolojan a renunţat la postul de deputat câştigat în alegerile precedente, ca şi faptul că fusese la un pas de a părăsi partidul. Încă şi mai neobişnuit, noul preşedinte liberal era asociat mai degrabă cu zona stângă a politicii. Şi nu pentru că nu ar fi fost un adept al liberei iniţiative şi în general al liberalismului economic, ci datorită carierei sale politice de după 1989 şi, în mod deosebit, bunelor relaţii cu Ion Iliescu. Ministru de finanţe în cabinetul Roman, apoi şef al guvernului provizoriu din perioada 1991-1992, participat la campania prezidenţială a liderului PDSR din 1996, Theodor Stolojan nu s-a dezis niciodată de relaţia sa cu Ion Iliescu. De altfel, acesta a salutat alegerea lui Stolojan ca preşedinte al liberalilor, apreciind că va avea în PNL „un partener de dialog şi de acţiuni comune pentru atingerea obiectivelor pe care România şi le-a propus”. Trebuie însă spus şi faptul că noul preşedinte liberal a ţinut să separe, aşa cum a declarat-o deseori, planul personal de cel politic al relaţiilor cu Ion Iliescu.

Apoi, echipa sa se plasa şi ea în afara tradiţiei liberale. Din cei cinci vicepreşedinţi ai PNL, numai trei erau membri cu vechime în partid şi în structurile lui de conducere – Paul Păcurariu, Mona Muscă şi Călin Popescu Tăriceanu. Ceilalţi doi vicepreşedinţi aveau, în schimb, poziţii mult mai puternice. Ex-liderul ApR, Teodor Meleşcanu  a devenit numărul doi în partid şi înlocuitorul preşedintelui PNL în caz de vacanţă a postului, iar Gheorghe Fluture, fost apropiat al PD şi membru al efemerei Iniţiative Social-Liberale, era practic mâna dreaptă a lui Stolojan în ceea ce priveşte organizarea partidului. În fine, între cei nouă membri (plini şi supleanţi) ai Biroul Executiv se regăseau şi nou-veniţi în PNL, precum Mircea Coşea şi George Scutaru, din fostul ApR. Am putea deci spune că PNL avea practic o conducere ne-liberală.

Pe de altă parte, odată cu alegerea lui Theodor Stolojan, liberali s-au pronunţat şi în favoarea unui nou statut PNL, mult diferit de precedentul. În esenţă, modificările au vizat reducerea „birocraţiei” din partid la nivel central şi întărirea puterii preşedintelui. Astfel, Biroul Permanent Central (structură tradiţională în PNL dar considerată de Stolojan ca fiind „sursă de tensiuni şi blocare a deciziei”) a fost înlocuit cu o echipă executivă condusă şi numită de preşedintele PNL (Biroul Executiv), iar Consiliul Naţional a fost desfiinţat, rolul acestuia fiind preluat de Delegaţia Reprezentanţilor Naţionali (un fel de legislativ al partidului). Totodată, preşedintele îi va putea sancţiona direct pe cei care nu îşi îndeplinesc atribuţiile, iar liderii liberali nu pot cumula mai multe funcţii. Modificările cu pricina ar putea fi considerate improprii mai cu seamă unui partid liberal sau chiar abateri de la normele democratice. De altfel, ele au şi fost taxate ca atare în special de grupul Patriciu. Dar noul statut corespundea viziunii pe care preşedintele liberal o avea despre cum trebuie să arate o organizaţie politică, modelul său fiind cel al unei organizaţii comerciale, în care ordinea este mai importantă decât democraţia. De altfel, chiar imaginea lui publică era cea a unui economist, şi încă unul încruntat, a unui om care „vine la muncă” (slogan utilizat de liberali în campania prezidenţială a anului 2000) şi care aşteaptă ca organizaţia pe care o conduce să fie eficientă. Simplificând lucrurile, PNL devenea un fel de societate pe acţiuni, în care preşedintele juca rolul directorului, iar şefii filialelor teritoriale pe cei ai acţionarilor. Acesta va fi deci viitorul PNL – o organizaţie politică funcţionând după principiul profitului. Totuşi Theodor Stolojan nu poate fi acuzat de tendinţe centraliste şi cu atât mai mult dictatoriale din moment ce noul statut transfera asupra organizaţiilor locale atribuţii importante, precum cea a desemnării componenţei listelor electorale, ceea ce reprezenta o premieră în politica românească. În fapt, în ciuda întăririi autorităţii preşedintelui, noile prevederi statutare au făcut din PNL un partid de tip descentralizat, mai aproape de ceea ce M. Duverger definea a fi un partid de cadre.

Toate aceste ne îndreptăţesc să vorbim de un alt PNL odată cu intrarea în epoca Stolojan. Un PNL mai puţin legat de tradiţia sa, cu o bază socială diferită, construit pe o nouă filozofie organizaţională şi, mai cu seamă, condus de un politician liberal atipic. Într-un fel, se poate spune că acesta este costul pe care liberalii au acceptat să-l plătească pentru relansarea partidului lor. Proximele alegeri parlamentare ne vor arăta că „profitul” lor va compensa din plin acest cost.

Până atunci, să remarcăm, mai întâi, că prima parte a „epocii Stolojan” a fost una neobişnuit de liniştită comparativ cu evoluţia anterioară a partidului liberal, semn al armistiţiului instaurat între taberele liberale odată cu alegerea noului preşedinte. Singura dispută publică care a spart monotonia acestei perioade, amintind oarecum de vechile disensiuni dintre liberali, s-a consumat la începutul lunii februarie 2003, cu ocazia Conferinţei Extraordinare a PNL Bucureşti al cărui principal obiectiv l-a constituit stabilirea strategiei electorale pentru alegerile municipale. Atunci, discursul lui Theodor Stolojan despre lipsa de eficienţă a maşinăriei liberale, a primit replica fostului vicepreşedinte Dinu Patriciu, nemulţumit de concepţia „maşinistă” a liderului partidului. Disputa s-a rezumat însă la un schimb de replici, fără a avea amploarea şi urmările mai vechilor conflicte intra-liberale. Cât priveşte evenimentul politic în sine, Conferinţa Extraordinară a stabilit că viitorul candidat liberal la Primăria Capitalei va fi desemnat pe baza preferinţelor bucureştenilor. Mai trebuie spus că la acea vreme, liderul liberalilor bucureşteni era Ludovic Orban, ales preşedinte al filialei PNL Bucureşti în noiembrie 2002, după ce Mircea Cinteză a trebuit, conform prevederii statutare care interzicea cumulul de funcţii în partid, să renunţe la această funcţie o dată cu alegerea sa ca membru supleant în Biroul Executiv PNL.

Pe de altă parte, noul preşedinte liberal a continuat politica de alianţe inaugurată de Valeriu Stoica, urmărind atât fuziunea cu unele dintre partidele extraparlamentare, cât și consolidarea colaborării cu PD.  După fuziunea cu UFD, oficializată în aprilie 2002, la începutul anului 2003, PNL și PD au pus bazele unei formule electorale comune – Alianța „Dreptate și Adevăr”, cu obiectivul de a deveni alternativa politică la PSD.

Succesul strategiei politice a lui Stolojan şi-a avut confirmarea la alegerile locale din 2004, la care, cum ştim, liberalii şi democraţii au candidat pe listele comune ale Alianţei numai în Bucureşti şi Cluj. În ansamblul procesului electoral, PNL a atras cele mai multe voturi, după PSD. În competiţia pentru consiliile judeţene, candidaţii liberali au primit 1.445.674 de voturi, reprezentând 15,99% din totalul celor exprimate, scor care s-a tradus în câştigarea unui număr de 281 de mandate de consilier judeţean. O performanţă similară a fost înregistrată şi la alegerea consiliilor locale, pentru PNL votând 1.423.479 cetăţeni, adică 15,38%, iar candidaţii acestuia ocupând 7.036 poziţii de consilieri locali. În competiţia pentru primării, performanţa PNL a fost încă şi mai substanţială. Cu 1.607.571 de voturi, reprezentând 17,20% din totalul celor exprimate, liberalii şi-au adjudecat conducerea unui număr de 443 de localităţi, atât din mediu rural, cât şi din cel urban.

            În aceste condiţii, poziţia PNL de principal partid de opoziţie şi, totodată, de partid dominat al Alianţei D.A., nu putea fi pusă la îndoială, şi, ca atare, nici postura lui Theodor Stolojan de candidat prezidenţial al liberalilor şi democraţilor. De altfel, pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie-decembrie 2004, strategia electorală a Alianţei a consfinţit această realitate: în ansamblul listelor comune pentru parlamentare, condidaţii liberali îi depăşeau numeric pe cei democraţi, iar liderul liberal a fost niminalizat drept prezidenţiabil al Alianţei PNL-PD.

Însă pe 3 octombrie 2004, cu puţine zile înainte de lansarea sa oficială în competiţia prezidenţială, Theodor Stolojan s-a retras pe neaşteptate din viaţa politică, abandonând atât PNL, cât şi Alianţa D.A. Tehodor Stolojan nu a explicat niciodată public care au fost motivele retragerii sale, chiar dacă la vremea respectivă au fost invocate vagi motive de sănătate.