Partidul Naţional
Liberal, primul şi cel mai vechi partid din România modernă, constituit în
1875, al cărui nume este indiscutabil legat de marile momente ale istoriei antecomuniste,
şi-a făcut reapariţia în viaţa politică la începutul lui 1990, după 43 de ani
de la interzicerea sa de către regimul comunist. Pe 15 ianurie 1990, Tribunalul
Muncipiului Bucureşti a oficializat existenţa noului PNL, al patrulea partid
constituit legal în România postcomunistă.
De atunci, în fruntea
partidului s-au succedat nouă președinți. Când și cum au fost aleși aceștia.
Care au fost principalele lor realizări, dar și nerealizări politice? Cum a
evoluat partidul liberalilor sub conducerea acestora? Sunt întrebările la care îmi
propun să răspund într-un serial istoric ale cărui episoade sunt dedicate
fiecăruia din cele nouă mandate.
Radu Câmpeanu –
președintele fondator(1990-1993)
Misiunea renaşterii
partidului a fost asumată de un grup de vechi liberali, parte dintre ei din
exil, printre care Radu Câmpeanu, I. V. Săndulescu şi Dan Amadeu Lăzărescu,
cărora li s-au alăturat oameni fără legături directe cu PNL antecomunist, dar
atraşi de ideile liberale.
Prima reuniune generală a liberalilor a avut loc pe 31 martie 1990.
Participanții la Conferința Națională l-au confirmat ca președinte al PNL pe
Radu Câmpeanu. Decizia a fost una
consensuală.
Radu Câmpeanu (1922-2016)
Alături de Câmpeanu, în conducerea națională a PNL au fost numiți I. V.
Săndulescu – prim-vicepreşedinte, Dan A. Lăzărescu, Sanda Tătărăscu-Negropontes
şi Nicolae Enescu – vicepreşedinţi.
Plasat de la
început, alături de celelalte partide istorice, în opoziţie faţă de FSN, ca
adversari ai comunismului şi perestroikismului, partidul condus de Radu Câmpeanu
a promovat o politică dualistă, ce a îmbinat tactica contestării cu cea a
dialogului.
În urma alegerilor
parlamentare din 20 mai 1990, PNL a devenit a doua forţă politică a momentului
şi cel mai important partid al Opoziţiei (exceptând formaţiunea maghiarilor din
România). Liberalii au fost votați de 6,41% dintre alegători, respectiv 879.290
pentru Camera Deputaţilor, în care a ocupat 29 de locuri, adică 7,32% din
totalul celor 396. Pentru Senat, PNL a primit votul a 985.094 de electori,
adică 7,06%, echivalentul a 9 locuri (7,56%). În competiția prezidențială, Radu
Câmpeanu s-a situat tot pe poziția a doua, fiind votat de 10,64% dintre
participanții la scrutin.
Oarecum surprinzător, nici
două luni mai târziu, PNL a traversat prima sa criză internă majoră. Acuzând lidershipul
conservator și autoritar al lui Radu Câmpeanu, gruparea „tinerilor liberali”, ce
reunea reprezentanții noii clase capitaliste, precum Dinu Patriciu, Horia Rusu,
Călin Popescu Tăriceanu sau Viorel Cataramă, a decis formarea unui nou partid
liberal – Partidul Naţional Liberal-Aripa Tânără, constituit oficial prin
decizia TMB nr. 100 din 23 iulie 1990.
Divorţul „tinerilor
liberali” nu a afectat însă parcursul politic al liberalilor. Partidul condus
de Radu Câmpeanu a continuat să promoveze politica dualistă. Astfel, pe de-o
parte, PNL şi-a asigurat statutul de cel mai bine reprezentat partid de Opoziţie
în guvernul Stolojan, constituit în octombrie 1991. Pe de altă parte, susținător
al strategiei opoziției unite, Radu Câmpeanu și-a pus semnătura pe actul
de constituire a Convenției Democratice. Oficial, Convenția a debutat pe 26
noiembrie 1991, fiind constituită ca o alianță electorală politico-civică după
modelul forțelor anticomuniste din țările central-europene, adversară a FSN[1].
PNL a contribuit la performanţa
electorală a Convenţiei Democratice în alegerile locale din februarie-martie
1992, titulară a peste 24% din voturi, cu mai puțin de 10 puncte procentuale în
urma FSN. Cea mai importantă „răsplată” a constituit-o adjudecarea primăriei
Capitalei de către candidatul liberal Crin Halaicu.
Dar succesul politic
al naţional-liberalilor a constituit baza unei decizii politice cu efect de
bumerang pentru PNL şi cu consecinţe strategice pentru viaţa politică în
general. Pe 11 aprilie 1992, Delegaţia Permanentă a PNL a hotărât retragerea
partidului din CDR, Radu Câmpeanu motivând că o „alianţă mamut de tip CDR nu se
mai justifică decât prin dorinţa celor foarte mici de a deveni … mari”[2].
Patru zile mai târziu, în cadrul reuniunii liderilor Convenţiei, decizia
devenea efectivă prin refuzul liberalilor de a susţine strategia opoziţiei
unite (liste electorale comune, programul de guvernare, candidatul unic la
prezidenţiale etc.).
În consecinţa deciziei
conducerii liberale, catalogată de criticii ei drept eroare strategică sau, mai
grav, drept trădare, PNL va intra într-un lung proces de fragmentare, accentuat
de pierderea alegerilor parlamentare. Primul semn al fărâmiţării liberale a
apărut chiar în ziua retragerii PNL din Convenţie, prin demisia senatorilor
Emil Tocaci şi Sabin Ivan, acesta din urmă cel mai activ parlamentar liberal. A
urmat, la scurtă vreme, divorţul grupului de liberali proveniţi din Partidul
Socialist Liberal al lui Niculae Cerveni, devenit, pe 29 aprilie 1992, Partidul
Naţional Liberal – Convenţia Democrată[3]. La rândul
ei, urmând parcă exemplul seniorilor, mai vechea dizidenţă a „tinerilor
liberali” s-a separat în două partide, la scurtă vreme după congresul din luna
mai. De-o parte fidelii PNL-AT conduşi de Horia Rusu, de cealaltă parte Noul
Partid Liberal, în frunte cu Viorel Cataramă[4].
În preajma alegerilor
parlamentare şi prezidenţiale din septembrie 1992, adică la numai patru luni de
la retragerea din CDR, național-liberalii erau împărţiţi în patru partide. Acestora
li se adăugau alte formaţiuni minore ce-şi revendicau originea liberală, precum
Uniunea Liberală „Brătianu”, condusă de un descendent al familiei Brătianu, Ion
I. Brătianu, sau Partidul Alianţei Civice (lider - universitarul Nicolae
Manolescu), născut în cadrul congresului Alianţei Civice din 5-7 iulie şi
oficializat pe 1 august 1992. Relativ slab individualizate doctrinar, grupările
liberale s-au separat însă după strategia electorală. În timp ce PNL,
încrezător în forţa sa, a rămas fidel independenţei electorale, aceeaşi
strategie adoptând şi NPL, PNL-AT şi PNL-CD au ales calea participării pe
listele electorale ale CDR. Acestora din urmă li s-a adăugat PAC.
Pierzând mai bine de
jumătate din electoratul său din 1990, PNL a primit la alegerile parlamentare
din 1992 numai 2,63% din voturi pentru Camera Deputaţilor, respectiv 2,67%
pentru Senat, plasându-se astfel sub pragul electoral de 3% şi, ca atare,
ratând intrarea în Parlament[5].
Cât privește alegerile prezidențiale, PNL nici nu a participat practic la
scrutin, după refuzul regelui Mihai de a da curs surprinzătoarei invitații a liderului
PNL de a candida la funcția de președinte al României.
Așadar, sub conducerea
lui Radu Câmpeanu, partidul liberal renăscut în ianuarie 1990, deţinătorul
celui mai puternic grup parlamentar de opoziţie în urma primelor alegeri postcomuniste,
nu mai era la sfârșitul lui 1992 decât una dintre numeroasele formaţiuni
extra-parlamentare.
No comments:
Post a Comment