De atunci, în fruntea
partidului s-au succedat nouă președinți. Când și cum au fost aleși aceștia.
Care au fost principalele lor realizări, dar și nerealizări politice? Cum a
evoluat partidul liberalilor sub conducerea acestora? Sunt întrebările la care îmi
propun să răspund într-un serial istoric ale cărui episoade sunt dedicate
fiecăruia din cele nouă mandate.
Theodor Stolojan –
primul președinte PNL neliberal (2002-2004)
Anunţata retragere a
lui Valeriu Stoica din poziția de președinte PNL în favoarea lui Theodor
Stolojan, l-a transformat pe acesta, care oricum avea o foarte mare cotă de
popularitate în rândul liberalilor, în cel mai peţit dintre politicieni.
Mai-mari ai partidului, lideri ai filialelor, simpli membri de partid i-au
cerut lui Theodor Stolojan, să nu plece din partid şi să preia şefia PNL.
Acesta a declinat însă oferta rămânând consecvent intenţiei de a părăsi nu
numai PNL, ci şi scena politică, dezamăgit de prestaţia actorilor politici,
dezamăgire la care a contribuit chiar situaţia din partid. „Nu candidez la
preşedinţia PNL – îşi justifica Stolojan decizia într-o emisiune televizată a Antenei
1 (24 iunie 2002) – întrucât nu sunt de acord cu schimbarea lui Valeriu
Stoica, aşa cum se procedează acum, nu sunt de acord cu oamenii care nu
respectă regulile unei organizaţii şi nu cred în soluţii de tipul <omul-minune>
care preia partidul şi se liniştesc apele”. Retragerea lui Theodor Stolojan a
relansat conflictul dintre grupările pro şi anti-Stoica, părţile pregătindu-se
pentru confruntarea finală din congresul extraordinar a cărui convocare
devenise iminentă.
Pe 26 iunie, Valeriu
Stoica a recidivat, anunţând că este gata să se retragă din competiţie cu
condiţia ca în partid să se închege, în următoarea lună, o alternativă
puternică la actuala conducere a partidului. Cine putea fi această alternativă?
Cu siguranţă nu gruparea seniorilor partidului, care de altfel îl susţinea pe
Stoica, nici gruparea Patriciu, şi nici cea a liberalilor proveniți din ApR,
care oricum îşi declaraseră neutralitatea în acest conflict. Nu mai rămânea
decât soluţia „omului-minune”. Ea a căpătat materialitate cu ocazia şedinţei Delegaţiei
Reprezentanţilor Naţionali PNL din 5 iulie 2002, când Theodor Stolojan, cedând
presiunilor la care era supus, a anunţat că ar putea candida la preşedinţia PNL
numai dacă statutul partidului va suferi modificări substanţiale pentru a evita
pe viitor astfel de situaţii critice.
Primul pas direct prin
care „liberalii s-au predat lui Stolojan”, aşa cum titra un important ziar
naţional, a fost făcut de Valeriu Stoica. Pe 11 iulie, acesta a anunţat că îi
deleagă atribuţiile lui Theodor Stolojan, devenit astfel lider de facto
al PNL. A urmat „predarea” filialelor, 38 din cei 47 de preşedinţi locali
pronunţându-se pentru modificările statutare propuse de noul preşedinte. În
fine, delegaţii la Congresul
extraordinar PNL desfăşurat la Bucureşti pe 24 şi 25 august 2002 i-au „predat”
partidul lui Stolojan, votându-l într-o proporţie de peste 80%.
Procentul, neobişnuit de mare pentru un partid liberal, reflecta însă cu acurateţe
starea din PNL. Epuizaţi de criza conducerii, membrii partidului doreau în
fruntea lor un pacificator, un om neimplicat în jocurile de putere din partid,
decis să pună ordine în interiorul partidului şi care să facă să funcţioneze
maşinăria liberală. Faptul că acesta nu era un liberal get-beget a contat prea
puţin. Ca dovadă, Ludovic Orban, contracandidatul din partea grupării Patriciu,
care şi-a axat campania tocmai pe ideea liberalului pur-sânge, a obţinut un mai
mult decât modest scor de 18 procente (respectiv 193 de voturi din cele 1137
exprimate). În schimb, 944 de delegaţi l-au votat pe Stolojan, dar nu pentru
liberalismul său, ci mai degrabă pentru că l-au considerat omul potrivit la
locul potrivit. Şi chiar mai mult, căci, supralicitându-i calităţile, altfel
reale, liberalii i-au conferindu-i lui Stolojan o aură mesianică, de salvator
al partidului.
Theodor Stolojan (n. 1943)
Aşadar, după Radu
Câmpeanu, Mircea Ionesu-Quintus şi Valeriu Stoica, Theodor Stolojan devenea, în
2002, cel de al patrulea preşedintele PNL. Dar schimbarea operată de Congresul
Extraordinar al liberalilor era una mult mai profundă decât precedentele. Mai
întâi, pentru prima oară în istoria postcomunistă a PNL, preşedintele era un nou-venit
în partid. Formal, el avea o vechime în partid de doi ani, dar în toată această
perioadă legăturile sale cu partidul au fost slabe. Reamintim că Theodor Stolojan
a renunţat la postul de deputat câştigat în alegerile precedente, ca şi faptul
că fusese la un pas de a părăsi partidul. Încă şi mai neobişnuit, noul preşedinte
liberal era asociat mai degrabă cu zona stângă a politicii. Şi nu pentru că nu
ar fi fost un adept al liberei iniţiative şi în general al liberalismului
economic, ci datorită carierei sale politice de după 1989 şi, în mod deosebit,
bunelor relaţii cu Ion Iliescu. Ministru de finanţe în cabinetul Roman, apoi
şef al guvernului provizoriu din perioada 1991-1992, participat la campania
prezidenţială a liderului PDSR din 1996, Theodor Stolojan nu s-a dezis
niciodată de relaţia sa cu Ion Iliescu. De altfel, acesta a salutat alegerea
lui Stolojan ca preşedinte al liberalilor, apreciind că va avea în PNL „un
partener de dialog şi de acţiuni comune pentru atingerea obiectivelor pe care
România şi le-a propus”. Trebuie însă spus şi faptul că noul preşedinte liberal
a ţinut să separe, aşa cum a declarat-o deseori, planul personal de cel politic
al relaţiilor cu Ion Iliescu.
Apoi, echipa sa se
plasa şi ea în afara tradiţiei liberale. Din cei cinci vicepreşedinţi ai PNL,
numai trei erau membri cu vechime în partid şi în structurile lui de conducere
– Paul Păcurariu, Mona Muscă şi Călin Popescu Tăriceanu. Ceilalţi doi vicepreşedinţi
aveau, în schimb, poziţii mult mai puternice. Ex-liderul ApR, Teodor
Meleşcanu a devenit numărul doi în
partid şi înlocuitorul preşedintelui PNL în caz de vacanţă a postului, iar
Gheorghe Fluture, fost apropiat al PD şi membru al efemerei Iniţiative
Social-Liberale, era practic mâna dreaptă a lui Stolojan în ceea ce priveşte
organizarea partidului. În fine, între cei nouă membri (plini şi supleanţi) ai
Biroul Executiv se regăseau şi nou-veniţi în PNL, precum Mircea Coşea şi George
Scutaru, din fostul ApR. Am putea deci spune că PNL avea practic o conducere
ne-liberală.
Pe de altă parte,
odată cu alegerea lui Theodor Stolojan, liberali s-au pronunţat şi în favoarea
unui nou statut PNL, mult diferit de precedentul. În esenţă, modificările au
vizat reducerea „birocraţiei” din partid la nivel central şi întărirea puterii
preşedintelui. Astfel, Biroul Permanent Central (structură tradiţională în PNL
dar considerată de Stolojan ca fiind „sursă de tensiuni şi blocare a deciziei”)
a fost înlocuit cu o echipă executivă condusă şi numită de preşedintele PNL
(Biroul Executiv), iar Consiliul Naţional a fost desfiinţat, rolul acestuia
fiind preluat de Delegaţia Reprezentanţilor Naţionali (un fel de legislativ al
partidului). Totodată, preşedintele îi va putea sancţiona direct pe cei care nu
îşi îndeplinesc atribuţiile, iar liderii liberali nu pot cumula mai multe
funcţii. Modificările cu pricina ar putea fi considerate improprii mai cu seamă
unui partid liberal sau chiar abateri de la normele democratice. De altfel, ele
au şi fost taxate ca atare în special de grupul Patriciu. Dar noul statut
corespundea viziunii pe care preşedintele liberal o avea despre cum trebuie să
arate o organizaţie politică, modelul său fiind cel al unei organizaţii
comerciale, în care ordinea este mai importantă decât democraţia. De altfel,
chiar imaginea lui publică era cea a unui economist, şi încă unul încruntat, a
unui om care „vine la muncă” (slogan utilizat de liberali în campania
prezidenţială a anului 2000) şi care aşteaptă ca organizaţia pe care o conduce
să fie eficientă. Simplificând lucrurile, PNL devenea un fel de societate pe
acţiuni, în care preşedintele juca rolul directorului, iar şefii filialelor
teritoriale pe cei ai acţionarilor. Acesta va fi deci viitorul PNL – o organizaţie
politică funcţionând după principiul profitului. Totuşi Theodor Stolojan nu
poate fi acuzat de tendinţe centraliste şi cu atât mai mult dictatoriale din
moment ce noul statut transfera asupra organizaţiilor locale atribuţii
importante, precum cea a desemnării componenţei listelor electorale, ceea ce
reprezenta o premieră în politica românească. În fapt, în ciuda întăririi
autorităţii preşedintelui, noile prevederi statutare au făcut din PNL un partid
de tip descentralizat, mai aproape de ceea ce M. Duverger definea a fi un
partid de cadre.
Toate aceste ne
îndreptăţesc să vorbim de un alt PNL odată cu intrarea în epoca Stolojan. Un
PNL mai puţin legat de tradiţia sa, cu o bază socială
diferită, construit pe o nouă filozofie organizaţională şi, mai cu seamă,
condus de un politician liberal atipic. Într-un fel, se poate spune că acesta
este costul pe care liberalii au acceptat să-l plătească pentru relansarea
partidului lor. Proximele alegeri parlamentare ne vor arăta că „profitul” lor
va compensa din plin acest cost.
Până atunci, să
remarcăm, mai întâi, că prima parte a „epocii Stolojan” a fost una
neobişnuit de liniştită comparativ cu evoluţia anterioară a partidului liberal,
semn al armistiţiului instaurat între taberele liberale odată cu alegerea
noului preşedinte. Singura dispută publică care a spart monotonia acestei
perioade, amintind oarecum de vechile disensiuni dintre liberali, s-a consumat
la începutul lunii februarie 2003, cu ocazia Conferinţei Extraordinare a PNL
Bucureşti al cărui principal obiectiv l-a constituit stabilirea strategiei electorale
pentru alegerile municipale. Atunci, discursul lui Theodor Stolojan despre
lipsa de eficienţă a maşinăriei liberale, a primit replica fostului vicepreşedinte
Dinu Patriciu, nemulţumit de concepţia „maşinistă” a liderului partidului.
Disputa s-a rezumat însă la un schimb de replici, fără a avea amploarea şi
urmările mai vechilor conflicte intra-liberale. Cât priveşte evenimentul
politic în sine, Conferinţa Extraordinară a stabilit că viitorul candidat
liberal la Primăria Capitalei va fi desemnat pe baza preferinţelor
bucureştenilor. Mai trebuie spus că la acea vreme, liderul liberalilor
bucureşteni era Ludovic Orban, ales preşedinte al filialei PNL Bucureşti în
noiembrie 2002, după ce Mircea Cinteză a trebuit, conform prevederii statutare
care interzicea cumulul de funcţii în partid, să renunţe la această funcţie o
dată cu alegerea sa ca membru supleant în Biroul Executiv PNL.
Pe de altă parte, noul
preşedinte liberal a continuat politica de alianţe inaugurată de Valeriu
Stoica, urmărind atât fuziunea cu unele dintre partidele extraparlamentare, cât
și consolidarea colaborării cu PD. După
fuziunea cu UFD, oficializată în aprilie 2002, la începutul anului 2003, PNL și PD au pus
bazele unei formule electorale comune – Alianța „Dreptate și Adevăr”, cu
obiectivul de a deveni alternativa politică la PSD.
Succesul strategiei politice a lui Stolojan
şi-a avut confirmarea la alegerile locale din 2004, la care, cum ştim,
liberalii şi democraţii au candidat pe listele comune ale Alianţei numai în
Bucureşti şi Cluj. În ansamblul procesului electoral, PNL a atras cele mai
multe voturi, după PSD. În competiţia pentru consiliile judeţene, candidaţii
liberali au primit 1.445.674 de voturi, reprezentând 15,99% din totalul celor
exprimate, scor care s-a tradus în câştigarea unui număr de 281 de mandate de
consilier judeţean. O performanţă similară a fost înregistrată şi la alegerea
consiliilor locale, pentru PNL votând 1.423.479 cetăţeni, adică 15,38%, iar
candidaţii acestuia ocupând 7.036 poziţii de consilieri locali. În competiţia
pentru primării, performanţa PNL a fost încă şi mai substanţială. Cu 1.607.571
de voturi, reprezentând 17,20% din totalul celor exprimate, liberalii şi-au
adjudecat conducerea unui număr de 443 de localităţi, atât din mediu rural, cât
şi din cel urban.
În aceste condiţii, poziţia PNL de
principal partid de opoziţie şi, totodată, de partid dominat al Alianţei D.A.,
nu putea fi pusă la îndoială, şi, ca atare, nici postura lui Theodor Stolojan
de candidat prezidenţial al liberalilor şi democraţilor. De altfel, pentru
alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie-decembrie 2004, strategia
electorală a Alianţei a consfinţit această realitate: în ansamblul listelor
comune pentru parlamentare, condidaţii liberali îi depăşeau numeric pe cei
democraţi, iar liderul liberal a fost niminalizat drept prezidenţiabil al
Alianţei PNL-PD.
Însă pe 3 octombrie 2004, cu puţine zile
înainte de lansarea sa oficială în competiţia prezidenţială, Theodor Stolojan
s-a retras pe neaşteptate din viaţa politică, abandonând atât PNL, cât şi
Alianţa D.A. Tehodor Stolojan nu a explicat niciodată public care au fost
motivele retragerii sale, chiar dacă la vremea respectivă au fost invocate vagi
motive de sănătate.
No comments:
Post a Comment