Partidul Naţional
Liberal, primul şi cel mai vechi partid din România modernă, constituit în
1875, al cărui nume este indiscutabil legat de marile momente ale istoriei
antecomuniste, şi-a făcut reapariţia în viaţa politică la începutul lui 1990,
după 43 de ani de la interzicerea sa de către regimul comunist. Pe 15 ianurie
1990, Tribunalul Muncipiului Bucureşti a oficializat existenţa noului PNL, al
patrulea partid constituit legal în România postcomunistă.
De atunci, în fruntea
partidului s-au succedat nouă președinți. Când și cum au fost aleși aceștia.
Care au fost principalele lor realizări, dar și nerealizări politice? Cum a
evoluat partidul liberalilor sub conducerea acestora? Sunt întrebările la care
îmi propun să răspund într-un serial istoric ale cărui episoade sunt dedicate
fiecăruia din cele nouă mandate.
Călin Popescu Tăriceanu – președintele-premier
(2004-2009)
Deşi Theodor Stolojan a plecat brusc din fruntea liberalilor, retragerea sa nu a provocat o criză în PNL, președintele demisionat având totiși grijă să-şi desemneze un succesor la şefia partidului, în persoana vicepreşedintele Călin Popescu Tăriceanu. Acesta a primit confirmarea oficială în cadrul şedinţei Delegaţiei Permanente a PNL din data de 5 octombrie.
Călin Popescu-Tăriceanu (n. 1952)
Cu Călin Popescu Tăriceanu în
frunte, alături de democraţii conduşi de Traian Băsescu, PNL a reuşit să-şi
adjudece peste 20% din locurile noului parlament[1], respectiv
peste 57% din mandatele Alianţei „Dreptate și Adevăr”. În Camera Deputaţilor,
PNL a trimis 64 de parlamentari, adică 20,38% din totalul deputaţilor, iar la
Senat au câştigat mandate 28 de liberali, adică 20,44% din totalul locurilor
camerei superioare.
După modul în care au fost distribuite
mandatele liberalilor şi democraţilor în teritoriu, PNL deţinea monopolul
reprezentării Alianţei în 16 circumscripţii senatoriale şi în 8 ale Camerei
Deputaţilor; în schimb, PNL a nu câştigat nici un mandat parlamentar în 11 din
cele 38 de circumscripţii senatoriale şi în 5 din cele 40 de circumscripţii de
deputaţi în care Alianţa a obţinut reprezentare parlamentară. În Bucureşti, cea
mai mare circumscripţie electorală, mandatele de senatori şi deputaţi ale
Alianţei au fost împărţite în mod egal între liberali şi democraţi, câte trei,
respectiv câte opt.
În urma victoriei lui Traian Băsescu în turul
al doilea al alegerilor prezidenţiale şi după constituirea coaliţiei majoritare
AD.A.-UDMR-PUR, liderul PNL a devenit primul prim-ministru liberal de după
1989. Guvernul său a primit votul de învestitură din partea Parlamentului la
data de 28 decembrie 2004, cu 265 de voturi contra 200. Din cele 24 de posturi
ale guvernul Tăriceanu, cele mai multe, în număr de 10, socotindu-l şi pe
premier, au revenit liberalilor. Cei nouă miniştri liberali erau: Ionel
Popescu, ministrul Finanţelor Publice; Mihai Răzvan Ungureanu, ministrul
Afacerilor Externe; Teodor Atanasiu, ministrul Apărării Naţionale; Gheorghe
Flutur, ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale; Mircea Miclea,
ministrul Educaţiei şi Cercetării; Monica Octavia Muscă, ministrul Culturii şi
Cultelor; Mircea Cinteză, ministrul Sănătăţii; Cristian David, ministru
delegat; Bogdan Olteanu, ministru pentru relaţia cu Parlamentul.
Aşadar, chiar şi părăsit de liderul său
charismatic, PNL întra în anul 2005 cu cel mai pozitiv bilanţ politic din toată
cariera sa postcomunistă. Pe această bază, liberalii sperau, de altfel firesc,
în sporirea rolului şi forţei lor pe scena politică românească. Istoria avea
însă să le joace o festă.
Prima acţiune politică majoră a liberalilor
din 2005 a fost organizarea congresului partidului, proiectat pentru începutul
lunii februarie. Congresul era o consecinţă firească a schimbării statutului
politic al PNL în urma alegerilor, dar, în plus, avea şi un caracter
extraordinar, dat de nevoia de a pune capăt interimatului de la conducerea
partidului generat be retragerea lui Theodor Stolojan. Desigur, din această perspectivă,
şansele cele mai mari de a fi ales preşedinte le avea Călin Popescu Tăriceanu,
premier în exerciţiu şi, totodată, moştenitor testamentar al lui Theodor
Stolojan. De altfel, cum vom vedea, nu
poziţia lui Tăriceanu a fost subiect de dispută printre liberali, ci
modalitatea de compunere a noii ierarhii a partidului.
După dezbaterea lui în întâlnirile
regionale ale partidului, din Muntenia, Moldova şi Transilvania, ocazii cu care
liberalii şi-au exprimat şi sprijinul pentru candidatura lui Tăriceanu,
proiectul noului statut a fost adoptat de Delegaţia Permanentă a PNL din 28
ianuarie. Menţinând numărul vicepreşedinţilor la cinci, principalele sale
modificări vizau transformarea Biroului Executiv în Biroul Permanent Central,
ai cărui membrii urmau să fie votaţi în bloc de congres, odată cu preşedintele
partidului, şi înfiinţarea Comitetului Executiv care va fi format din cei 13
membri ai Biroului Permanent Central plus tot atâţia aleşi direct de congres.
Lista acestora din urmă a fost stabilită, conform tradiţiei liberale, de şefii
filialelor într-o întâlnire informală desfăşurată, la Hanul lui Manuc din
Bucureşti, înainte de reuniunea oficială.
Congresul PNL s-a desfăşurat pe durata a două zile, 5 şi 6 februarie
2005, la Palatul Parlamentului, cu participarea a peste o mie de
delegaţi, într-o atmosferă deschisă, tipică pentru liberali. Primul vorbitor în
cadrul congresului liberal, condus de Mircea Ionescu-Quintus, a fost chiar
fostul preşedinte PNL Theodor Stolojan, discursul său fiind un fel de raport al
activităţii sale în fruntea partidului, din 2002 până în 2004, care s-a dovedit
destul de lipsit de atractivitate pentru delegaţi. Aceştia s-au animat însă
odată cu începerea dezbaterilor pe marginea proiectului noului statut. Aşa cum
se pronunţaseră încă înaintea congresului, mai multe voci notorii ale
liberalilor au ţinut să critice alegerea pe listă a celor 13 membri ai Biroului
Permanent Central, considerând procedura ne-liberală şi ne-democratică. Trebuie
spus că votul pe listă pentru conducerea partidului a fost introdus în statutul
partidului liberal în 2002, odată cu alegerea lui Theodor Stolojan ca
preşedinte, fiind o condiţie impusă de acesta pentru a-şi asuma şefia
partidului, dar criticată şi atunci de unii dintre vorbitorii de acum. Vocile
critice au aparţinut, în ordinea exprimării lor, lui Viorel Cataramă, care
intenţionase chiar să-ţi depună candidatura la preşedinţia partidului, lui
Valeriu Stoica, criticul cel mai destoinic al lui Tăriceanu şi cel care, în
ianuarie, lansase, prin intermediul unei „scrisori către liberali”, proiectul
fuziunii cu PD sub culorile unui nou partid popular, lui Crin Antonescu, a
cărei intervenţie a fost cea mai aplaudată, ca şi lui Ludovic Orban, cel care
criticase votul pe listă şi în cadrul Delegaţiei Permanente a PNL. Deloc
surprinzător, în favoarea votului pe listă s-a declarat Theodor Stolojan, urmat
de Călin Popescu Tăriceanu. În cele din urmă, supus la vot, statutul a fost
validat de marea majoritate a delegaţilor, numai 202 fiind împotrivă, iar alţii
28 abţinându-se. Prima zi a congresului s-a încheiat cu discursul lui Tăriceanu
de prezentare a platformei sale şi a celor 13 liberali cu care va face echipă
la cârma partidului. Aceştia erau: Gheorghe Flutur, Mona Muscă, Teodor
Meleşcanu, Dan Radu Ruşeanu şi Puiu Haşotti (vicepreşedinţi), Cristian
Boureanu, Cristian David, Titu Ghiorghiof, Adrian Iorgulescu, Ionel Popescu,
Eugen Nicolaescu şi Raluca Turcan (membri). Supleanţii lor erau Mircea Cinteză,
Mihai Răzvan Ungureanu şi Adrian Cioroianu.
A doua zi a congresului a fost
dedicată alegerii conducerii şi adoptării moţiunii care va ghida politica
partidului. Dacă pentru ocuparea poziţiei de preşedinte PNL, Călin Popescu Tăriceanu nu a avut contracandidat,
ci numai 161 de voturi împotrivă, faţă de 1.110 favorabile, moţiunea sa a fost
concurată de cea depusă de Valeriu Stoica, susţinătorul fuziunii rapide cu PD.
Dar şi de această dată, votul i-a fost favorabil lui Tăriceanu, moţiunea Stoica
câştigând doar 84 de susţinători. În fine, delegaţii s-au pronunţat şi în
legătură cu cei 13 membri ai Comitetului Executiv ce trebuiau aleşi direct de
congres. Câştig de cauză au avut: ministrul Apărării, Teodor Atanasiu, şeful
cancelariei Premierului, Aleodor Frâncu, secretarul de stat în MAI, Victor
Dobre, primarul Bacăului, Romeo Stavarache, cel din Piatra Neamţ, Gheorghe
Ştefan, preşedintele PNL-Bihor, Cornel Popa, preşedintele Consiliului judeţean
Cluj, Marius Nicoară, consilierul Premierului, Vlad Moisescu şi deputaţii
George Scutaru, Florin Popescu, Gabrie Şandor, alături de supleanţii Varujan
Vosganian (senator), Florin Ştirbeţ (deputat) şi Mircia Muntean (primarul
Devei). Să mai precizăm că numai câteva din cei menţionaţi nu se regăseau pe
lista de preşedinţii filialelor liberale întocmită la întâlnirea de la Hanul lui
Manuc.
În paralel, liberalii au fost
preocupaţi de competiţia pentru desemnarea înlocuitorului lui Traian Băsescu la
primăria Capitalei, convinşi că această demnitate le revine lor. Pe 23
ianuarie, viceprimar al Bucureştiului şi preşedintele filialei PNL Bucureşti,
Ludovic Orban a demarat campania de strângere de semnături pentru susţinerea
candidaturii sale. Totuşi, două săptămâni mai târziu, Orban şi susţinătorii săi
liberali au trebuit să se supună protocolului încheiat cu democraţii şi să
accepte, în baza datelor oferite de două sondaje care au testat opinia
bucureştenilor cu privire la candidatul Alianţei, desemnarea democratului
Adriean Videanu drept competitorul Alianţei la alegerile pentru primăria
generală a Bucureştiului. Decizia a fost adoptată pe 10 februarie. În treacăt
fie spus, nominalizarea sa a adus şi prima schimbare din guvern, Premierul
trebuind să-l înlocuiască pe Videanu cu democratul Gheorghe Seculici.
Deşi lupta pentru câştigarea
controlului asupra conducerea filialelor liberale a provocat o serie de
cutremure în partid[2],
prima criză adevărată de după alegeri, PNL a traversat-o în iulie 2005. În
contextul în care premierul a renunţat la demisia sa din fruntea guvernului,
parte a scenariului alegerilor anticipate convenit anterior cu președintele
Băsescu, poziţia sa de lider al liberalilor a fost pusă sub semnul întrebării.
Mai vechiul său adversar politic, Valeriu Stoica, i-a cerut acestuia să
înţeleagă că „şi-a epuizat resursele” şi, spre binele partidului, dar şi al
Alianţei, „să se retragă” pentru a-i face loc lui Theodor Stolojan la
conducerea partidului şi a guvernului[3], acesta
din urmă declarându-se gata să preia ștafeta. Platformei lui Stoica şi Stolojan
i s-a raliat o serie de lideri liberali atât din conducerea centrală a partidului
cât şi din teritoriu, gruparea anti-Tăriceanu devenind suficient de consistentă
încât să-l determine pe liderul liberal să ceară partidului reconfirmarea
poziţiei sale.
Dar înăbușirea puciului orchestrat de Valeriu
Stoica nu a adus liniște în partid. În fapt, următoarele luni vor scoate la
lumină existenţa a două grupări adverse, una a celor care se opuneau
continuării colaborării cu Traian Băsescu şi PD, care îl criticau pe Tăriceanu
pentru moderaţia sa în raport cu partenerii din Alianţă, cealaltă, constituită
în jurul cuplului Stoica-Stolojan, care îşi afirma tot mai deschis susţinerea
pentru Traian Băsescu şi PD şi, implicit, îi reproşa lui Tăriceanu lipsa lui de
implicare în acest sens. În timp, confruntarea acestora va lua forma unui
adevărat război intern, ajungând să ameninţe unitatea PNL.
Scindarea partidului avea să se producă în
ultima lună a anului 2006. Pe 7 decembrie, într-o conferinţă de presă
extraordinară, Stolojan, Stoica, Muscă, Turcan şi Boureanu, toți sancționați
anterior de conducerea PNL, au anunţat infiinţarea Partidului Liberal Democrat,
care ar fi avut deja 29 de parlamentari, opt filiale şi peste 11.000 de membri
dintre cei ai PNL. Totodată, Stolojan a schiţat strategia noului partid liberal:
„Noi ne considerăm parte a Alianţei Dreptate și Adevăr, pentru că noi am
mobilizat PNL să formăm această alianţă. (...) Vom începe să avem convorbiri
oficiale cu PD, pe care îl considerăm aliatul nostru, împotriva adversarilor
politici care se grupează într-o construcţie PNL-PSD-PC. Ne vom consulta cu PD
la susţinerea proiectelor de lege pe care ei le iniţiază”[4]. În fine,
iniţiatorii PLD au făcut cunoscut că
procedurile legale privind înregistrarea partidului vor debuta la începutul
anului următor[5].
Până atunci, liderii PD şi PLD au convenit
asupra strategiei politice comune, colaborarea democraţilor cu dizidenţii
liberali devenind oficială prin decizia Consiliului Naţional de Conducere al PD
din 10 decembrie; parlamentarii PLD au făcut gestul formal al demisiei din PNL
nouă zile mai târziu, iar instituţionalizarea relaţiei dintre cele două grupări
politice, sub forma unui protocol de colaborare parlamentară, a devenit
realitate cu trei zile înainte de sfârşitul anului 2006.
Aşadar, în pragul aderării oficiale a României
la Uniunea Europeană, spectrul politic dâmboviţean se îmbogăţea cu un nou
partid politic, ca urmare a schismei produse în PNL, un partid care, după 2000,
părea că reuşise a depăşi perioada fărâmiţării din ultimul deceniu al secolului
trecut. Cert este că, în 2006, PNL repeta experienţa FSN din 1992, ca şi pe cea
a PNŢCD din 1998 şi 1999.
Deşi separarea
grupării Stolojan a reprezentat o pierdere importantă – dacă ne referim numai
la nivelul parlamentar, pierderea a însemnat aproape o treime din deputaţii şi
senatorii săi iniţiali –, evoluţia PNL nu a fost afectată. Pe lângă faptul că
nici o altă criză nu i-a mai tulburat viaţa internă, PNL a reuşit chiar să
recupereze din pierderea de popularitate, fapt care va fi confirmat de cele
13,44 puncte procentuale obţine la alegerile europarlamentare din toamna lui
2007. Totodată, PNL şi-a conservat statutul de partid guvernamental după
divorţul de PD din martie 2007, în ciuda războiului politic dintre Preşedinte
şi Premier. Noul guvern Tăticeanu, formal un cabinet minoritar, compus din
reprezentanţi ai PNL (în număr de 13, inclusiv premierul[6])
şi UDMR (4 portofolii, din care unul de vicepremier), a beneficiat de
susţinerea parlamentară a PSD, fiind învestit pe 3 aprilie 2007 cu votul a 302 parlamentari
(27 au votat împotrivă). Colaborarea dintre aceste trei formaţiuni politice a
fost probată pe 19 aprilie 2007, când, cu 322 de voturi, Parlamentul a decis
suspendarea preşedintelui Băsescu[7]. Nu
în ultimul rând, în perioada guvernării Tăriceanu, indicatorii economici au
înregistrat creşteri substanţiale, România părând a parcurge o perioadă de boom economic şi social.
În aceste condiţii,
alegerile generale din 2008 s-au soldat cu cea mai bună performanţă electorală
a liberalilor de până atunci. La scrutinul local, din 1 şi 8 iunie, candidaţii
PNL pentru consiliile judeţen au fost votaţi de 18,84% dintre participanţi
(1.458.490 electori), primind 21,59% din mandate, în cursa pentru posturile de
preşedinte CJ, scorul fiind şi mai bun – 19,80% din totalul voturilor (deşi
numai 12,19% din mandate, adică 5 din 41). PNL şi-a menţinut poziţia a treia şi
în scrutinele pentru primării şi consiliile locale, dar, mai important,
plasarea sa în jurul palierului de 20% din voturi, la circa 10 procente distanţă
de primele două partide, dar la peste 15 procente faţă de cel de al patrulea
partid, indica reordonarea sistemului de partide după o tendinţă de bipartidism
imperfect, în care liberalii puteau juca rolul de partid-pivot al viitoarei
guvernări. Alegerile generale vor confirma o asemenea ordonare a sistemului,
dar nu şi rolul PNL.
Ca şi în iunie, la
alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008, PNL s-a clasat al treilea, după
PSD şi PDL, cu un procent de voturi similar, deşi cu un număr absolut de
votanţi mai mic decât la alegerile locale. Pentru Camera Deputaţilor, PNL a
strâns 18,57% din voturi (1.279.063 electori), iar pentru Senat, 18,74% (1.291.029
votanţi), cu care şi-a adjudecat 65 de mandate de deputat (19,46%) şi 28 de
mandate senatoriale (20,44%). Adăugăm că PNL a câştigat alegerile în două
circumscripţii electorale pentru Camera Deputaţilor – Călăraşi şi Giurgiu, în
aceasta din urmă obţinând şi majoritatea mandatelor. În aceleaşi două judeţe,
plus Bihorul, liberalii au obţinut cele mai multe voturi şi pentru Senat, în
Giurgiu ocupând ambele mandate senatoriale.
Însă, surpinzător
la prima vedere, PNL a trebuit să se consoleze cu statutul de principal partid
al Opoziţiei. Probabila şi, în bună măsură, aşteptata coaliţie guvernamentală
PSD-PNL nu s-a putut materializat, şi nici posibila reluare a colaborării cu
PDL, liberalii nereuşind să-şi fructifice în nici un fel atuurile electorale.
În fapt, perdant al negocierilor post-electorale, PNL se vedea în situaţia de
învins al alegerilor parlamentare.
Frustrarea
liberalilor generată de pierderea poziției guvernamentale în urma alegerilor
parlamentare din 2008 avea să fie proiectată, pe drept sau pe nedrept, asupra
preşedintelui Călin Popescu Tăriceanu, cu ocazia Congresului Extraordinar din 20-21 martie 2009.
[1] Calculul este făcut fără a adiţiona la numărul total al parlamentarilor
(137 de senatori şi 314 deputaţi) şi cele 18 mandatele repartizate
reprezentanţilor organizaţiilor minorităţilor naţionale, altele decât
UDMR.
[2] Spre exemplu, în filiala Braşov, tensiunile s-au soldat cu demisia
senatorului Nicolae Vlad Popa din funcţia de preşedinte a organizaţiei
judeţene. Înlocuitorul său a devenit Aristotel Căncescu.
[3] Cf. Gândul, 21 iulie 2005.
[4] Gândul, 8 decembrie 2006.
[5] Noul partid liberal a căpătat legalitate pe 30 ianuarie 2007. PLD şi-a
organizat primul congres pe 31 martie 2007. Cei peste 1.200 de delegaţi,
reuniţi la Palatul Parlamentului, au validat fără probleme conducerea
partidului: Theodor Stolojan – preşedinte, Valeriu Stoica – preşedintele
Consiliului Reprezentanţilor Naţionali şi Gheorghe Flutur – preşedinte
executiv. Șase luni mai târziu PLD a fuzionat cu PD, sub denumirea de Partidul
Democrat Liberal.
[6] Prim-ministru – Călin Popescu-Tăriceanu;
ministrul Afacerilor Externe – Adrian Cioroianu; ministrul Economiei şi Finanţelor
– Varujan Vosganian; ministrul Justiţiei – Tudor Chiuariu; ministrul Internelor
şi Reformei administrative – Cristian David; ministrul Apărării – Teodor
Meleşcanu; ministrul Transporturilor – Ludovic Orban; ministrul Educaţiei,
Cercetării şi Tineretului – Cristian Adomniţei; ministrul Muncii, Familiei şi
Egalităţii de şanse – Paul Păcuraru; ministrul pentru IMM – Ovidiu Silaghi;
ministrul Agriculturii şi Dezvoltării rurale – Decebal Traian Remeş; ministrul
Sănătăţii publice – Eugen Nicolăescu; Ministrul Culturii şi Cultelor – Adrian
Iorgulescu.
[7] Acesta va fi repus în funcţie în urma
referendumului din 19 mai 2007,
când 6.059.315 de votanţi (74,48%) s-au
opus revocării, faţă de cei 2.013.099
(24,74%) care au susţinut-o.
No comments:
Post a Comment