Partidul Naţional
Liberal, primul şi cel mai vechi partid din România modernă, constituit în
1875, al cărui nume este indiscutabil legat de marile momente ale istoriei antecomuniste,
şi-a făcut reapariţia în viaţa politică la începutul lui 1990, după 43 de ani
de la interzicerea sa de către regimul comunist. Pe 15 ianurie 1990, Tribunalul
Muncipiului Bucureşti a oficializat existenţa noului PNL, al patrulea partid
constituit legal în România postcomunistă.
De atunci, în fruntea
partidului s-au succedat nouă președinți. Când și cum au fost aleși aceștia.
Care au fost principalele lor realizări, dar și nerealizări politice? Cum a
evoluat partidul liberalilor sub conducerea acestora? Sunt întrebările la care îmi
propun să răspund într-un serial istoric ale cărui episoade sunt dedicate
fiecăruia din cele nouă mandate.
Mircea Ionescu-Quintus
– președintele refondator (1993-2001)
Eşecul electoral din
toamna lui 1992 a tensionat la limită raporturile din interiorul PNL. Imediat
după alegeri, pe 31 octombrie, o şedinţă a Delegaţiei Permanente consacrată
analizei prestaţiei liberalilor în alegeri i-a găsit responsabili pe I. V.
Săndulescu şi Mircea Ionescu-Quintus. Aceştia, considerându-l vinovat pe Radu
Câmpeanu, s-au alăturat ex-vicepreşedintelui liberal Cristian Zărnescu în
proiectul politic numit „PNL fără Câmpeanu”. În lunile următoarea, conflictul
dintre gruparea pro-Câmpeanu şi cea a oponenţilor acesteia, constituiţi în
autointitulatul „Grup pentru Reforma Morală şi Politică a PNL (GRMP)”, a atins
nivelul critic, luând forma unui război deschis, cu acuzaţii, contestări şi
excluderi reciproce, chiar cu acţiuni de forţă. Spre exemplu, în urma cererii
GRMP de a convoca o Conferinţă Naţională Extraordinară pentru demiterea
conducerii liberale, Biroul Executiv PNL din 2 decembrie a pus în discuţie activitatea
Grupului, sub acuzaţia de subminare şi scindare a partidului. Doi dintre cei 20
de membri ai grupului – Radu Stroe şi Valeriu Stoica – au fost excluşi din PNL.
Excluşii, cărora li s-au alăturat Ioana Brătianu şi Constantin
Bălăceanu-Stolnici, au contraatacat prin convocarea unei şedinţe extraordinare
a Biroului Executiv în care au cerut demisia lui Radu Câmpeanu. Aceasta era,
aşadar, atmosfera în care urma să se desfăşoare cel de al doilea congres al
liberalilor.
Organizat la Braşov în
zilele de 26 şi 27 februarie 1993, Congresul PNL a debutat, oarecum surprinzător,
cu un moment al consensului, participanţii, două treimi din partea PNL şi o
treime din partea NPL, au aprobat unificarea prin absorţie a PNL cu NPL,
fuziune a cărui artizan fusese Radu Câmpeanu. Şi totuşi, consensul liberal avea
să fie dinamitat a doua zi, când fondatorul partidului, care tocmai împlinea 70
de ani, a eşuat în încercarea sa de a fi reconfirmat preşedinte al partidului. Majoritatea
participanţilor la congres l-a preferat pe Mircea Ionescu-Qiuntus[1],
oferindu-i totuşi lui Radu Câmpeanu un post de vicepreşedinte, alături de Călin
Popescu-Tăriceanu, Dan A. Lăzărescu şi Radu Boroianu.
Sursa foto: gandul.ro
Mircea Ionescu-Quintus (1917-2017)
Fără a părăsi imediat
partidul, dar neîmpăcat cu retrogradarea sa, Radu Câmpeanu a reuşit, în timp,
să-şi atragă susţinerea unor filiale teritoriale pentru convocarea unui Congres
Extraordinar, pe 5 februarie 1994, la Bucureşti, care, prin votul unanim al celor
475 de delegaţi, l-a repus în funcţia de preşedinte PNL. În replică, Mircea
Ionescu-Quintus a organizat, la Braşov, o reuniune a reprezentanţilor
organizaţiilor teritoriale rămase fidele, care a declarat nestatutar congresul
de la Bucureşti. După alte câteva luni bune de confruntări în instanţă,
gruparea Quintus a fost declarată, pe 21 octombrie 1994, reprezentanta legală a
PNL. Lui Radu Câmpeanu nu-i mai rămânea decât soluţia înregistrării unui alt
partid liberal, pas făcut pe 7 martie 1995, prin noul PNL-C. Astfel, PNL repeta
practic modelul schismei FSN din 1992, cu deosebirea că procesul separării
celor două grupări liberale, care a durat mai bine de doi ani, s-a soldat cu
victoria partidului, şi nu a dizidenţei.
În paralel, PNL a
reînnodat legăturile cu CDR, cu PNŢCD în special, favorizat şi de disensiunile
intervenite între timp între ţărănişti şi facţiunile liberale aflate în
componenţa CDR. Devenit partid parlamentar prin dizidenţii acestor facţiuni,
PNL şi-a asumat obiectivul unificării mişcării liberale în interiorul
Convenţiei.
Pentru partidul condus
de Mircea Ionescu-Quintus, anul electoral 1996 a însemnat confirmarea noii sale
strategii, de revenire în prim-planul politicii prin intermediul CDR. Astfel,
PNL va obţine confirmarea urnelor ca cel mai puternic dintre partidele
liberale, în ciuda implicării partidului, prin prim-vicepreşedintele Viorel
Cataramă, în crahul Fondului Mutual al Oamenilor de Afaceri[2].
După reuşita în
alegerile locale din 2-16 iunie 1996, când CDR, beneficind şi de forţa PNL, a
echilibrat competiţia cu PDSR – spre exemplu, CDR a primit 2.437.070 voturi
pentru alegerea consiliilor judeţene, adjudecându-şi 293 de mandate, depăşind
astfel PDSR, dar acesta a dominat cele două tururi ale scrutinului pentru
alegerea primarilor – , a urmat victoria istorică în alegerile generale din
octombrie 1996.
În noul parlament,
ales pe 3 noiembrie 1996, PNL a ocupat 42 de mandate din cele 175 câștigate de
CDR, repartizate după cum urmează: 25 în prima Cameră (20,50% din totalul
mandatelor CDR) şi 17 în cea de a doua (32,10%). PNL şi-a adjudecat o
poziţie de vicepreşedinte al Senatului, prin Mircea Ionescu-Quintus, și una de vicepreședinte al
Camerei Deputaţilor, prin Andrei Chiliman, ca şi şefia a trei comisii
parlamentare. Totodată, în guvernul Ciorbea constituit după alegeri, PNL a
primit trei portofolii, prin Călin Popescu-Tăriceanu, ministrul Industriei şi
Comerţului, ministru de stat; Valeriu Stoica, ministrul Justiţiei; Radu
Boroianu, ministru delegat pe lângă prim-ministru, însărcinat cu informaţiile
publice. În fine, 17 prefecţi au fost nominalizaţi de PNL.
În raport cu
partenerii de guvernare, în mod deosebit cu PNŢCD, PNL s-a situat pe o poziţie
moderată, fără excesele critice ale PD, dar departe de conformismul specific
PNL-CD. Spre exemplu, deşi nu a declanşat criza guvernului Ciorbea, PNL a
susţinut demersul PD de schimbare a premierului Victor Ciorbea, soldat cu
demisa acestuia[3].
Totuşi, criticile la adresa PNŢCD, în mod deosebit în legătură cu strategia
electorală a CDR, se vor accentua pe măsură ce suportul popular al acesteia se
va reduce simţitor. În cele din urmă, PNL va părăsi Convenţia, pentru a candida
independent în alegerile din 2000.
Până atunci, să reamintim
că evenimentul reprezentat de Congresul
Extraordinar PNL din 28 martie 1998, care a oficializat fuziunea prin
absorţie a PNL cu PAC, un partid cu orientare liberală, deşi neprovenit din
bazinul iniţial al PNL, a marcat debutul procesului de reunificare a mişcării
liberale, în care PNL căpăta rolul polarizator. În perioada următoare, părţi
din PNL-CD şi PL ’93 (fostul PNL-AT) se vor reintegra în partidul pe care îl
părăsiseră cu ani în urmă. Aniversarea a 10 ani de la reînfiinţarea PNL, pe 15
ianuarie 2000, îi va găsi pe liberali reuniţi, practic, într-o singură
formaţiune. Mai rămânea, e drept, facţiunea lui Radu Câmpeanu, dar şi aceasta
se va reîntoarce la matcă câţiva ani mai târziu.
Rezultatele alegerilor
locale din 2000 au validat opţiunea liberalilor pentru participarea la alegeri
ca partid de sine stătător. Ca număr de voturi obţinute, PNL s-a situat
înaintea CDR (PNȚCD) la categoria consilierilor locali – 7,80% faţă de 7,24%,
diferenţa fiind încă şi mai mare calculată în mandate – 10,02% faţă de 6,97%.
În ce priveşte alegerea primarilor şi a consilierilor judeţeni, deşi a obţinut
un procentaj de voturi inferior Convenţiei, PNL a câştigat mai multe mandate
decât cele care au revenit acesteia. Astfel, liberalii şi-au adjudecat 251 de primării (8,50%) şi 160 de
consilieri judeţeni (9,31%), comparativ cu cei 147 de primari (4,98) şi cei 156
de consilieri judeţeni (9,08%) ai Convenţiei. Aşadar, liberalii au putut
demonstra că au o forţă electorală cel puţin egală cu a foştilor lor parteneri.
În consecinţă, ei au decis să nu mai confirme cel de al doilea protocol al
Convenţiei, semnat în februarie, pronunţându-se, în schimb, pentru construcţia
unui pol liberal. Între timp, negocierile iniţiate de Valeriu Stoica, prim-vicepreședintele
partidului, cu ApR, dar şi cu alte partide, printre care chiar ANCD a lui
Victor Ciorbea, dizidență a PNȚCD, avansaseră promiţător în direcţia unei
Alianţe Liberal-Democrate, al cărui candidat prezidenţial fusese deja
nominalizat în persoana lui Theodor Stolojan.
Dar dacă retragerea
definitivă din CDR era susţinută sau măcar acceptată practic de toţi liderii
liberali, mulți dintre aceştia aveau serioase îndoieli în ceea ce priveşte
posibilii aliaţi, în mod deosebit ApR, formaţiune desprinsă din PDSR în 1997.
Disputa generată de strategia electorală propusă de Valeriu Stoica s-a detensionat
însă de la sine, proiectul alianței PNL-ApR intrând în impas ca urmare a
refuzului ApR de a renunţa la candidatura prezidenţială a liderului formațiunii,
Teodor Meleșcanu.
Cu un rezultat similar
celui înregistrat în vară, la alegerile locale, liberalii au reuşit calificarea
în noul parlament rezultat în urma scrutinului din 26 noiembrie 2000, ocupând
poziţia a patra (ultima, dacă nu luăm în calcul UDMR şi grupul minorităţilor
naţionale de la Camera Deputaţilor). Cele circa 7 procente câştigate au plasat
PNL la foarte mică distanţă de PD, locul trei, dar mult în urma PDSR şi PRM.
PNL a primit votul a 814.381 de electori (7,48%) pentru Senat, respectiv
747.263 (6,89%) pentru Camera Deputaţilor. Raportată la numărul mandatelor adjudecate,
performanţa electorală a PNL a egalat-o practic pe cea a PD: grupul liberal din
Senat avea 13 membri, ca şi cel al PD, la Camera Deputaţilor liberalilor
lipsindu-le un mandat pentru a fi la egalitate deplină cu PD, ce deţinea 31 de
parlamentari. Cât priveşte competiţia prezidenţială, candidatul liberal a
obţinut, în turul întâi, un procent superior celui al partidului. Theodor
Stolojan a fost votat de 11,78% dintre participanţii la scrutin, ocupând
poziţia a treia, după Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor, fără a se califica
în turul secund.
Judecând după datele
de mai sus, este dificil de apreciat dacă participarea PNL la alegerile
parlamentare din noiembrie 2000 ca partid de sine stătător a fost sau nu un
succes. În fapt, cele circa 7 procente adjudecate de liberali în 2000 îi situau
pe o poziţie similară cu cea deţinută în urma alegerilor din 1990, scrutin
parlamentar la care PNL a participat prima oară ca partid independent. Pe de
altă parte, alegerile au consemnat revenirea în prim-planul scenei politice a partidului liberal recompus
din fragmentele sparte în deceniul anterior. În plus, PNL era singurul exponent
parlamentar al formaţiunilor politice de dreapta, din fosta CDR. De altfel, liberalii înşişi erau într-o
anumită stare de confuzie, fiind mai degrabă reţinuţi atunci când vorbeau
despre victorie.
Oricum, victorioși sau
mai puțin victorioși, liberalii se pregăteau pentru alegerea unui nou
președinte al partidului, Mircea Ionescu-Quintus anunțându-și intenția de a se
retrage la viitorul congres liberal, din 2001[4].
[1] „Acest nume (Quintus -n.n.) a aparținut tatălui meu ca un pseudonim. Tatăl
meu se numea Ion Gh. Ionescu. Când și-a publicat prima carte, în 1896,
părându-i-se lui că un Ionescu nu înseamnă mare lucru – era și foarte tânăr
atunci – și fiind al cincilea născut, și-a zis Quintus, adică al cincilea în
latină. (...) Cum tata era un om cunoscut atunci, grefierul a trecut în actul
meu de naștere acest nume”. (Jurnalul Național, 13.04.1994, „Dacă aș fi
fost președinte, nu știu dacă n-aș fi semnat și eu niște grațieri”, interviu de
Anne Jugănaru)
[2] FMOA, intrat în criză la început în luna mai 1996, era administrat de SAFI
Invest în a cărei conducere se regăsea liberalul Viorel Cataramă, acuzat că ar
fi folosit banii fondului în interesul financiar al firmelor sale. Pentru că
scandalul SAFI ar fi putut afecta imaginea CDR, PNŢCD a cerut conducerii liberale să aibă în vedere chiar
eventualitatea retragerii sprijinului politic lui Viorel Cataramă. Alături de
Cataramă, în scandal au mai fost implicat şi alţi liberali, precum George
Danielescu.
[3] Pe 28 martie 1998, liberalii au decis să retragă spijinul politic
premierului Victor Ciorbea, punând astfel capăt crizei guvernamentale declanşată
de PD la sfârşitul anului 1997
[4] Numele său apăruse pe lista informatorilor fostei
Securităţi, publicată de CNSAS în timpul campaniei electorale.
No comments:
Post a Comment