Tuesday 24 February 2015

Am uitat de alegerile prezidenţiale?

      Au trecut trei luni de la alegerile prezidenţiale. Ei şi – vă veţi întreba –, ce ar fi trebuit să se întâmple după aceste trei luni încât să merite a fi consemnat? Mai nimic, doar că ar fi trebuit să aflăm care este poziţia oficială a statului român în legătură cu modul în care s-au desfăşurat aceste alegeri, o temă atunci foare mult disputată – vă mai amintiţi, nu? În opinia mea, neafectată totuşi de impactul mediatic al cazului Elenei (sic), altfel interesant, mi se pare a fi un fapt deloc lipsit de importanţă. 
      Dar pentru a afla ce şi cum cu alegerile prezidenţiale este nevoie de împlinirea a două condiţii, ambele oficiale şi legale. Mai întâi, ca necunoscuta (publicului) şi timida Autoritate Electorală Permanentă să fi prezentat Parlamentului raportul asupra alegerilor, aşa cum o obligă legea, în maxim trei luni de la consumarea acestora. Apoi, ca raportul AEP să fie luat în discuţie şi aprobat, sau nu, de Parlament, cu consecinţele politico-juridice de rigoare. 
      Mai este însă nevoie de o a treia condiţie. Ca toată această procedură formală să nu rămână şi ocultă, aşa cum, de altfel, s-a întâmplat în precedentele două cazuri. A auzit cine de verdictul AEP, însuşit sau nu de Parlament, în ce priveşte referendumul din 2012 sau alegerile prezidenţiale din 2012? Mă tem că nu! Acesta este şi motivul pentru care am ţinut să atrag atenţia – pe această cale, căci alta nu prea am – asupra importanţei acestui moment. Aştept, deci, ca atât AEP, cât şi Parlamentul să iasă din anonimat şi să ne spună oficial, pe de-o parte, care este conţinutul raportului AEP, iar pe de alta, cât din acesta este asumat de Parlament. Numai în acest fel vom putea afla, spre exemplu, dacă premierul Ponta şi miniştrii săi de externe din acea perioadă, Corlăţean şi Meleşcanu, au sau nu au responsabilitatea organizării votului în dispora, dispută care, în fond, a influenţat decisiv rezultatul alegerilor. Sau nu mai este nimeni interestat de un astfel de răspuns? 

Friday 16 January 2015

O reforma electorala contradictorie


Discuţiile formale legate de reforma electorală par să se concentreze, din nou, asupra reducerii numărului de parlamentari. În acest sens, proiectul este ca viitorul parlament să se reducă la 418 locuri, 318 în Camerei Deputaţilor şi 100 în Senat. O preocupare nu numai populară, ci şi legitimă dacă ne gândim la dimensiunea actualui parlament, ales în 2012. Cu atât mai mult cu cât, cel puţin la prima vedere, soluţia legislativă pentru pentru a se ajunge la această nouă dimensiune a parlamentului este simplă, căci vizează modificarea articolul de lege care stabileşte câţi parlamentari se aleg, respectiv creşterea normei de reprezentare, stabilită încă din 1992. În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate.
Argumentele le putem deduce din dinamica numărul de parlamentari, redată mai jos:

Camera Deputaţilor
Senat
Parlament
Norma juridică
Nr.
mandate
Min.
naţ.
Total aleşi
Nr.
mandate
Total
aleşi
Alegeri 1990
387
9
396
119
119
515
Decretul-lege nr. 92/1990
Alegeri 1992
328
13
341
143
143
484
Legea nr. 68/1992
Alegeri 1996
328
15
343
143
143
486

Alegeri 2000
327
18
345
140
140
485

Alegeri 2004
314
18
332
137
137
469
Legea nr. 373/2004
Alegeri 2008
315
18
334
137
137
471
Legea nr. 35/2008
Alegeri 2012
315
18
412
137
176
588

Urmărind cifrele din primele coloane de la Camera Deputaţilor şi Senat, care reprezintă numărul de mandate conform normei de reprezentare, vom observa că, în fapt, putem vorbi despre o dinamică descendentă a acestui număr, care, în principal ca urmare a creşterii numărului mandatelor alocate minorităţilor naţionale, nu s-a reflectat în aceeaşi măsură în evoluţia numărului total al aleşilor. Totuşi, şi acesta a tins să scadă în perioada 1990-2008, adică până la adoptarea aşa-numitului vot uninominal. Faptul că ulterior trendul s-a inversat, ne arată că, dincolo de un număr de mandate stabilit de lege, există şi alte surse ale dimensionării parlamentului. Astfel, începând cu 2008, a fost constituită circumscripţia electorală 43 (pentru românii din afara graniţelor), care a adăugat un plus de 6 mandate, 4 de deputat şi 2 de senator. Dar sursa principală a creşterii numărului total al mandatelor parlamentare, creştere vizibilă în mod special la alegerile din 2012, trebuie căutată chiar în mecanismul de distribuire a mandatelor.
Pe scurt, introducerea „votului uninominal”, adică a exprimării votului în circumscripţii uninominale, pastrându-se însă regula proporţionalităţii, a făcut ca un număr de mandate să fie alocate peste norma de reprezentare, în condiţiile în care câştigătorii alegerilor au obţinut peste 50% din voturi. Referindu-ne la 2012, acest surplus a fost de 118 mandate, 79 în Cameră şi 39 în Senat, reprezentând o creştere de circa 25%. Altfel spus, supradimensionarea parlamentului nu şi-a avut cauza în prevederea legală care stabileşte numărul de mandate, ci chiar în formula electorală practicată.

Aşadar, dacă obiectivul reformei electorale este, într-adevăr, reducerea numărului total de parlamentari aleşi, atunci atenţia trebuie concentrată asupra mecanismelor de distribuire a mandatelor, în sensul utilizării unui mecanism care să nu genereze multiplicarea mandatelor peste norma de reprezentare legală. Or, din acest punct de vedere, preopunerea privind utilizarea unui mod de scrutin mixt (de tip german) este contradictorie. Pe lângă faptul că ar intra în contradicţie cu actualele prevederile constituţionale din domeniu, utilizarea unui astfel de scrutin va favoriza, în continuare, un efect de supradimensionare a parlamentului (cum o arată chiar experienţa electorală Germaniei postbelice),  chiar dacă nu în aceeaşi proporţie cu cel generat de „votul uninominal”, la care, în mod categoric, trebuie renunţat.