Despre reforma instituţiilor electorale

Ştim deja, conform datelor oficiale comunicate de BEC, că Traian Băsescu a câştigat un nou mandat prezidenţial. Urmează să aflăm dacă victoria sa a fost una corectă (legală). Dar indiferent de decizia Curţii Constituţionale, suspiciunile de fraudă electorală vor continua să bântuie viaţa noastră politică, probabil mai abitir decât până acum. În ultimii cinci ani cel puţin, toate scrutinele electorale – fie ele prezidenţiale, parlamentare, europarlamentare sau locale – au fost puse sub semnul întrebării, frauda electorală sau, în general, proasta organizare a alegerilor devenind în fapt principala temă a dezbaterii publice. Să fie politicienii români atât de lipsiţi de onorabilitate încât să apeleze în mod sistematic la practici incorecte electoral, să fie românii predispuşi la tot soiul de şmecherii, inlcusiv electorale? Probabil că da, ar fi tentaţi să spună mulţi dintre noi, mai ales că suntem oarecum convinşi de un fel de excepţionalism al poporului român. Şi totuşi, nu în particularităţile psihologice şi morale ale românilor trebuie căutate cauzele unui proces electoral defectuos. Mai firesc şi, oricum, mai eficient este să ne îndreptăm atenţia chiar către instituţia alegerilor.

Cei cu o anumită experienţă şi expertiză în domeniu, vor fi de acord că procesul electoral românesc are nevoie de grabnice şi profunde schimbări instituţionale. În fapt, ar fi timpul pentru o adevărată revoluţie în domeniu, care să pună capăt formulei uzate moral şi istoric după care se desfăşoară astăzi alegerile. Şi trebuie început chiar cu Biroul Electoral Central, instituţia care, conform actualei legislaţii, se ocupă cu organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor electorale, dar şi cu contenciosul electoral. În prezent, în BEC intră, mai întâi, un număr de judecători (ai Inaltei Curţi de Casaţie şi justitţie) din rândul cărora se desemnează şi preşedintele BEC. În principiu, judecătorii au rolul de garant al respectării legalităţii şi al imparţialităţii electorale. Pe de altă parte, din BEC fac parte şi reprezentanţi ai partidelor politice aflat în competiţia electorală, al căror număr este întotdeauna mai mare (dublu) decât cel al judecătorilor. Prezenţa acestora vine mai degrabă să legitimeze BEC ca un organism reprezentativ. În fine, din 2004, în BEC intră şi cei trei şefi ai Autorităţii Electorale Permanente, al căror rol este indecis, aceştia fiind, în principiu, specialişti în domeniu, dar numiţi politic. Oricum, hotărârile BEC se iau cu majoritatea voturilor, fiind, în general, definitive şi obligatorii. Una peste alta, BEC are o structură de tip struţo-cămilă care, pe lângă caracterul său de organism ad-hoc (nepermanent), contribuie mai degrabă la relativizarea autorităţii sale în materie. Ca atare, soluţia raţională o reprezintă reaşezarea structurală şi funcţională a acestei instituţii. Concret, locul BEC trebuie luat de AEP (în varianta unui consiliu al AEP, format dintr-un număr de, să zicem, 11 membri, numiţi dintre specialiştii în domeniu), cu rol tehnic, în timp ce contenciosul electoral trebuie trecut în sarcina fie a sistemului judiciar regulat (spre exemplu, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.), fie unei instanţe electorale speciale (poate Curtea Constituţională).

O repetiţie a acestei posibile revoluţii instituţionale în domeniul electoral vom avea în ianuarie 2010, cu ocazia alegerilor parţiale din colegiul uninominal nr. 1 din Bucureşti, pentru ocuparea locului lăsat liber de Bogdan Olteanu prin numirea la la BNR.