Odată ce Recep Tayyid
Erdoğan și-a anunțat în mod oficial candidatura pentru un nou mandat
prezidențial, în cadrul evenimentului organizat la Ankara pe 11 aprilie, putem
spune că Turcia a intrat, cu adevărat, în campania electorală pentru alegerile
prezidențiale și parlamentare de luna viitoare.
Pe 14 mai, peste 60 de
milioane de turci sunt convocați la urne pentru desemnarea președintelui
republici, ca și a celor 600 de membri ai parlamentului de la Ankara, Marea
Adunare Națională a Turciei. Ca de obicei atunci când se suprapun aceste două
tipuri de scrutinuri, accentul cade pe alegerile prezidențiale, și nu doar
pentru că, în mod natural, competiția prezidențială are un caracter mai
puternic personalizat. Rolul important jucat de președinte, mai ales într-o
republică de tip prezidențial, cum format este definit regimul politic din
Turcia, dă greutate acestor alegeri. În mod specific, noile alegeri
prezidențiale din Turcia capătă semnificații deosebite, dacă avem în vedere nu
numai contextul critic intern și extern în care acestea sunt organizate, dar și
miza politică expresă, respectiv soarta regimului politic Erdoğan.
După cele trei mandate de
premier, din perioada 2003-2014, ca lider al Partidului Justiției și
Dezvoltării (AKP), pe care l-a fondat în 2001 și l-a condus la trei victorii
parlamentare consecutive, Recep Erdoğan a câștigat alegerile prezidențiale din
10 august 2014. Votat de circa 53% dintre turcii prezenți la urne, fostul
premier a devenit cel de al 12 președinte al Turciei, dar primul ales prin vot
direct, popular. Trebuie precizat că victoria sa prezidențială a fost, în bună
măsură, consecința politicii sale ca premier vizând reformarea statului turc, a
succeselor economice obținute, ca și a deschiderii către valorile democratice
și seculare caracteristice Europei. Totuși, în decursul mandatului său,
îndeosebi după tentativa eșuată de puci militar din 2016, politica promovată de
președintele Erdoğan a tins tot mai mult către autoritarism și islamism
accentuat, îndepărtând astfel Turcia de modelul cultural-politic occidental de
care se apropiase în perioada anterioară. Totuși, alegerile generale din 2018
l-au reconfirmat președinte al Turciei, din nou din primul tur, cu circa 52%
din voturi, odată cu victoria parlamentară a partidului său, AKP fiind susținut
de peste 42% dintre votanți și ocupând, împreună cu aliații săi naționaliști, aproape
60% din locurile parlamentare. Reconfirmarea lui Erdoğan ca președinte, în
paralel cu victoria partidului său, în cadrul primului scrutin dublu –
prezidențial și parlamentar – din istoria țării, a marcat intrarea Turciei
într-o nouă etapă politică, cea a unui regim prezidențial în care deținătorul
poziției de șef al statului are prerogative extinse, consecință a reformei
constituționale din 2017. Acum, înscris în cursa electorală cu obiectivul
obținerii celui de al treilea mandat consecutiv, președintele Erdoğan le cere
turcilor să voteze, din nou, în favoarea politicii
prezidențialist-autoritariste pe care a promovat-o în ultimii ani. Însă
auspiciile nu îi sunt la fel de favorabile ca în trecut.
Întâi de toate,
candidatura sa este pusă sub semnul întrebării, adversării săi politici
negându-i dreptul constituțional de a candida pentru un al treilea mandat
prezidențial. Argumentul acestora își are suportul chiar în eșafodajul constituțional
pe care Erdoğan și-a bazat dominația politică. Să reamintim, în acest sens, că
în decurs de nici un deceniu legea fundamentală a Turciei a cunoscut două
revizuiri majore, în mod special în ceea ce privește instituția prezidențială.
Astfel, reforma constituțională inițiată în 2007 s-a soldat cu schimbarea
modului de alegere a președintelui republicii, respectiv cu trecerea de la
alegerea indirectă, de către parlament, la alegerea directă, prin vot popular,
pentru un mandat redus de la șapte la cinci ani, și, totodată, cu acordarea
permisiunii președintelui de a candida pentru un al doilea mandat. În 2017
modificările constituționale au fost încă mai consistente, schimbând natura
regimului constituțional, în sensul introducerii unui prezidențialism de tip
american, șeful statului devenind și șeful puterii executive. Condițiile
alegerii președintelui au rămas însă neschimbate. Pornind de aici, oponenții
săi, afirmă că președintele Erdoğan, care are deja două mandate, nu mai poate
candida, decât cu încălcarea legii. De cealaltă parte, susținătorii săi consideră că revizuirea constituțională din
2017 a resetat modul de calcul al mandatelor prezidențiale, astfel că Erdoğan
mai are dreptul la încă un mandat, cel actual fiind primul în noua ordine
constituțională.
Formal, disputa a fost
tranșată în favoarea președintelui în exercițiu, iar Consiliul Electoral Suprem
din Turcia i-a acceptat candidatura. Mai mult, instituția responsabilă cu
organizarea alegerilor a stabilit și ordinea candidaturilor pe buletinul de
vot, prima poziție revenindu-i lui Erdoğan, ceea ce poate însemna o mică
victorie a acestuia, cel puțin din punct de vedere psihologic. Cu toate
acestea, în spațiul public, oponenții săi continuă să îi conteste dreptul de a
candida pentru a treia oară, acuzându-l de încălcarea prevederilor
constituționale, a regulilor democratice.
Dar dincolo de disputa
juridică, în campania electorală pentru alegerile din 14 mai, Recep Erdoğan se
vede confruntat cu o opoziție mult mai consistentă, care își bazează strategia
pe o largă coaliție partidistă. Formată în jurul principalului partid de
opoziție, fondat de „părintele turcilor” Mustafa Kemal Atatürk, Partidul
Popular Republican, cu participarea altor cinci formațiuni politice – Partidul
Bun, partid parlamentar, Partidul Felicity, Partidul Democrat, Partidul
Democrației și Progresului și Partidul Viitorului – coaliția, numită Alianța
Națiunii, l-a înscris înscris în cursa electorală pe Kemal Kiliçdaroğlu,
politician experimentat, liderul Partidului Popular Republican și, totodată,
liderul opoziției parlamentare. De subliniat că formațiunea politică pro-kurdă Partidul
Democrat Popular, al treilea partid parlamentar al Turciei, deși nu a aderat la
Alianța Națiunii, nu a prezentat un candidat prezidențial propriu, ceea ce
înseamă practic un sprijin, fie și indirect, pentru candidatura lui Kiliçdaroğlu.
Adăugăm că partidele Alianței Națiunii au adoptat aceeași strategie și în cazul
alegerilor parlamentare ce au loc în paralele cu cele parlamentare, mizând pe
formula listelor de candidați comune pentru un scor mai bun în raport cu
partidul lui Erdoğan. Astfel, alianța celor șase partide de opoziție cu
candidat prezidențial unic se constituie într-un bloc politico-electoral cel
puțin similar celui al președintelui în exercițiul, Alianța Populară, care
reunește partidele din coaliția guvernamentală – Partidul Justiție și
Dezvoltare și Partidul Acțiunea Naționalistă – și un alt partid naționalist
minor (Partidul Marii Unități).
Nu în ultimul rând, în
ciuda rolului de putere regională tot mai importantă pe care și-l asumă și,
deci, al prestigiului internațional pe care și-l revendică, Turcia condusă de
Recep Erdoğan se confruntă cu o situația economico-socială internă tot mai precară.
În fapt, societatea turcă este afectată de cea mai gravă criză a costului
vieții din ultimele două decenii, așa cum o arată și creșterea ratei inflației anuale
la 50%. În plus, cele două cutremure din februarie , soldate cu 46 de mii de
morți și milioane de sinistrați, i-au agravat problemele și au sporit nemulțumirea
populară, administrația de la Ankara fiind criticată pentru reacția lentă de
după dezastru.
Toate acestea au
contribuit la scăderea sensibilă a popularității lui Receip Erdoğan, care își
vede amenințată poziția de lider al alegerilor. Sondajele de opinie realizate
la debutul campaniei electorale au pus în evidență această tendință, președintele
în exercițiu fiind devansat de liderul opoziției în intențiile de vot.
Bunăoară, cel mai recent sondaj îl creditează pe Kiliçdaroğlu cu 51,8% din
intențiile de vot, față de cele 42,5% din voturi adunate de Erdoğan, ceilalți
doi candidați minori având fiecare în jur de 3%. Desigur, adevăratul verdict
electoral va fi cel dat de urne, în condițiile în care procesul votării va fi
liber și corect, deziderat care, totuși, ridică semne de întrebare, având în
vedere natura autoritaristă a guvernării ce îl organizează.
No comments:
Post a Comment