Sărbătorirea
celei de a șaizecea aniversare a tratatului de reconciliere franco-german – așa-numitul
„Tratat de la Élysée”, semnat de președintele francez Charles de Gaulle și
cancelarul vest-german Konrad Adenauer pe 22 ianuarie 1963 – a fost marcată
printr-o serie de evenimente organizate în capitala Franței, menite a readuce
în prim-plan spiritul armoniei franco-germane și, prin extensie, al armoniei
europene, acum când întreaga Europă este confruntată cu un complex de crize.
În marele
amfiteatru al universității Sorbona, care a reunit parlamentari din ambele
țări, vorbitorii au evocat anul 1963 și semnificația europeană a actului
fondator al reconcilierii dintre cele două state. Cancelarul Scholz a mulțumit
Franței, „care ne-a întins mâna în ciuda crimelor contra umanității comise în
cel de al doilea război mondial, iar președintele Macron a reamintit că
tratatul a permis „punerea fundațiilor Uniunii Europene.” Cei doi oficiali au
participat apoi la un alt moment simbolic, cel al depunerii de coroane la Panthéon,
ocazie cu care a fost omagiată Simone Veil, primul președinte al Parlamentului
european. Au urmat reuniunile oficiale ale zilei, respectiv dejunul de lucru
oferit de președintele Franței și Consiliul de miniștri comun franco-german,
evenimente găzduite de Palatul Élysée. În fine, conferința de presă comună,
susținută de președintele Macron și cancelarul Scholz, a încheiat șirul evenimentelor.
Cei doi și-au afirmat hotărârea de a acționa pentru întărirea Europei și de
a-și intensifica eforturilor, alături de partenerii lor, pentru a se asigura că
Europa este pregătită pentru ziua de mâine, obiective detaliate în comunicatul
remis presei la încheierea ședinței comune de guvern.
În general, poate
și pentru că așteptările erau majore, măsurile convenite de guvernele celor
două țări au fost apreciate de jurnaliști și analiști mai degrabă ca limitate
și neacoperind discursurile politice optimiste ale liderilor. Iată, bunăoară, teza
unui articol din Le Monde, semnat de Philippe Ricard și Thomas Wieder, preluat
de presa din România: „Discursuri lirice, imagini frumoase, o declarație comună
plină de intenții, dar nicio abordare spectaculoasă a subiectelor fierbinți ale
momentului. Ședința comună de guvern franco-germană ... a fost asemenea unui
balon de săpun. După ce a fost amânată de două ori din iulie 2022 și până acum,
întâlnirea cu mare pompă a celor două guverne ar fi trebuit să fie un prilej
pentru restabiliraea rolului tandemului Paris-Berlin în Europa, într-un moment
în care relativa reținere militară în fața Rusiei a celor două țări și
angajamentul masiv al SUA alături de Ucraina redistribuie echilibrul
continental de putere.”
Desigur, printre
rândurile articolului transpare dezamăgirea jurnaliștilor față de neconcretizarea
ideii „suveranismului”, a autonomiei strategice a Europei în raport cu politica
din domeniul militar al SUA, susținută cu putere de președintele Macron, opinie
care însă nu-și află adepții în toate statele Uniunii Europene. Dar dincolo de
aceasta, critica jurnaliștilor este justificată în bună măsură dacă avem în
vedere că, în fapt, singurele decizii concrete ale guvernelor francez și german
au vizat continuarea necondiționată a asistenței umanitare și militare pentru
Ucraina, ca și întărirea acțiunii militare a celor două țări pe flancul estic
al UE și al NATO, respectiv organizarea de exerciții comune de către o brigadă
franco-germană în Lituania și România, alături de anagajamentul de a juca un
rol activ în reconstrucția Ucrainei.
Dar oare puteau
președintele Macron și cancelarul Scholz să ia alte decizii, mai hotărâte, mai
spectaculoase, în condițiile date? Mai degrabă nu, dacă avem în vedere
diferențele ce persită (încă) între Paris și Berlin în numeroase domenii cheie
ale politicilor publice. Un bun exemplu în acest sens îl reprezintă strategiile
energetice ale celor două țări. Este binecunoscut faptul că Franța continuă să
se bazeze pe energia nucleară, în timp ce Germania și-a propus să favorieze
sursele de energie neconvenționale în detrimentul celor nucleare. Tot așa, dacă
Franța pledează pentru o soluție de securitate europeană, Germania este adepta
soluției militare de tip euro-tlantic. Dar
nu numai aspectele strategice diferențiază cele două țări, ci și chestiuni
concrete, precum opțiunea Berlinului pentru un scut antirachetă internațional,
fără implicarea Franței, sau, de partea cealaltă, acordul convenit cu Spania și
Portugalia pentru realizarea unei noi conducte de hidrogen și gaze, în
devafoarea unui alt proiect susținut de Berlin. De altfel, disputa, care a
atins punctul culminant în toamna anului trecut, a constituit și motivul
amânării ședinței de guvern comune. Pe de altă parte, trebuie să privim și către
formulele politice ce funcționează în cele două țări, respectiv către
modalitățile de exercitare a puterii (executive). Franța este un regim politic
de tip prezidențial, în care rolul executiv al președintelui este major. Mai
mult, în urma schimbărilor constituționale de acum două decenii, situațiile de
„coabitare politică” cu un premier ostil au devenit practic imposibile, președintele
având de partea sa și majoritatea parlamentară, respectiv majoritatea
guvernamentală. Mai simplu spus, actorul politic numărul 1 este președintele,
asemenea aranjamentului politic din SUA. În schimb, în Germania funcționează un
regim parlamentar, în varianta premieratului, cancelarul fiind dependent
politic de parlament, respectiv de compoziția majorității guvernamentale.
Acesta înseamnă că deciziile executive sunt rodul consultărilor, negocierilor
dintre partenerii de coaliție din Bundestag, în mod specific, dintre partidele
actualei coaliții „semafor”, compusă din social-democrați, liberal-democrați și
ecologiști. Așa se explică, în fapt, diferențele de atitudine ale cei doi
lideri, cancelarul Scholz având un discurs reformator-novator mai moderat
comparativ cu cel al președintelui Macron. Mai important, aflăm motivele
principale pentru care cele două guverne nu au putut elabora o foaie de parcurs
franco-germană în ceea ce privește domenii sensibile precum energia, economia
sau apărarea, care să se materializeze în proiecte concrete.
Cu
toate acestea, bilaterala franco-germană rămâne un exercițiu
politico-diplomatic de succes, iar „motorul” franco-german al Europei continuă
să funcționeze, după cum a dovedit-o chiar reuniunea comună a guvernelor celor
două țări din 22 ianuarie, în ciuda sărăciei măsurilor concrete adoptate. Dacă
Franța și Germania vor deveni „pionierii relansării Uniunii Europene”, așa cum
și-o dorește Emmanuel Macron, secondat de Olaf Scholz, rămâne de văzut. Deocamdată,
până la „atingerea obiectivului unei Europe mai suverane, mai democratice, mai
unite”, să salutăm reluarea tradiției ședințelor comune de guvern și, totodată,
să consemnăm pasul important făcut de cele două țări în direcția consolidării angajamentelor
de securitate prin consolidarea prezenței militate la granița estică a UE și
NATO. Alături de simbolistica Europei unite ce a marcat întreaga serie de
evenimente din ziua aniversării „Tratatului de Élysée”.
No comments:
Post a Comment