DUPĂ TREI ANI

 

        Din 31 ianuarie 2020, Marea Britanie nu mai este în mod oficial membru al Uniunii Europene, după 47 de ani de parteneriat european. Reamintim, pe scurt, că ieșirea Marii Britanii din UE – British Exit sau, pe scurt, Brexit – a fost consecința referendumului național organizat pe 23 iunie 2016 de guvernul conservator condus de David Cameron, preocupat de creșterea euroscepticismului în rândurile membrilor Partidului Conservator. Atunci, 52% dintre participanții la referendum au optat pentru British Exit. Deși Cameron a demisionat în urma rezultatelor referendumului, guvernul de la Londra, condus de noul lider conservator Theresa May, a transmis către Bruxelles cerea formală de ieșire din UE în martie 2017. Au urmat mai bine de doi ani de negocieri între UE și Marea Britanie pentru încheierea unui acord privind condițiile separării, proces finalizat de guvernul condus de conservatorul Boris Johnson.

După trei ani de la retragerea Marii Britanii din Uniune, consecințele sunt încă subiect de dezbatere, deși, în general, se creditează ideea că Brexit-ul a reprezentat un pas înapoi pentru britanici mai mult decât pentru europeni, în special sub aspectul nivelului de trai. Bunăoară, conform unui studiu realizat de London School of Economics și dat publicității la sfârșitul lui 2022, costul alimentelor importate din UE s-a majorat substanțial în anii post-Brexit, adăugând 210 lire sterline la facturile alimentare ale fiecărei gospodării, respectiv 5,84 miliarde de lire sterline pentru piața alimentară. Totodată, datele recente publicate de Biroul de Statistică Națională arată că prețurile au crescut cu 11,1% între octombrie 2021 și octombrie 2022, reprezentând cea mai înaltă rată a inflației din ultimele cinci decenii. Cât privește salariile, acestea au crescut cu 5,4%, respectiv cu 6% incluzând și bonusurile, în perioada iunie-august 2022, dar ajustate în funcție de inflație, au scăzut cu 2,9%. Pe de altă parte, somajul a înregistrat nivelul de 3,5% în perioada iunie-august 2022, cel mai scăzut nivel din 1974. Totuși, așa cum apreciază majoritatea analiștilor economici, epidemia de Coronavirus și războiul din Ucraina au mascat impactul Brexit-ului asupra evoluției economice a Marii Britanii, fiind, deci, dificil de evaluat cu exactitate.

Lucrurile stau însă diferit atunci când avem în vedere consecințele politice ale Brexit-ului. În urma alegerilor generale din 2017, primele organizate după referendumul favorabil părăsirii UE, Partidul Conservator și-a menținut poziția lider al clasamentului electoral. E drept, a pierdut 13 mandate în Camera Comunelor comparativ cu alegerile precedente, din 2015, adjudecându-și 318, insuficiente pentru a-și asigura majoritatea marlamentară. Totuși, guvernul May și-a continuat cariera ca urmare a sprijinului parlamentar acordat de un partid unionist nord-irlandez. Doi ani mai târziu, în plin proces de negociere a acordului de Brexit, conservatorii, conduși de Boris Johnson, au repurtat o nouă victorie electorală, care poate fi apreciată drept istorică, din moment ce Partidul Conservator a obținut cel mai bun scor electoral al său din 1979 (43,6%) și cel mai mare număr de locuri din 1987 (365). Alegerile locale din mai 2022 au adus unele eșecuri pentru conservatori, dar rezultatele generale au arătat că partidul premierului Johnson se bucură în continuare de un sprijin popular consistent. Boris Johnson a pierdut însă sprijinul propriului partid, deși fără legătură cu Brexit-ul, câteva luni mai târziu, conservatorii schimbând nu mai puțin de trei lideri în doar trei luni. Așadar, dincolo de acest episod, demn mai degrabă de o democrație emergentă, Partidul Conservator, artizanul politic al Brexit-ului, a rămas partidul dominant al scenei politice britanice.

Există însă în continuare o opozitie puternică față de politica Brexit-ului, așa cum o arată sondajele de opinie din acești ani. În mod particular, în societate se manifestă o presiune crescândă pentru întoarcerea rezultatelor referendumului din 2016. Astfel, conform unui sondaj de opinie publicat de cotidianul The Independent la începutul noului an, dacă în 2021 55% dintre britanici își doreau un nou referendum, la sfârșitul lui 2022 ponderea acestora a crescut la 65%. A crescut și numărul britanicilor care consideră Brexit-ul o decizie politică proastă, aceștia reprezentând în prezent 54%, față de 46% în urmă cu un an. Totodată, ponderea celor care se opun unui nou referendum a scăzut într-un an de la 32% la 24%. Cu toate acestea, nu există semne că un astfel de referendum va fi organizat de guvernul britanic, cel puțin nu de cel conservator.

Mai problematică este situația din Scoția, unde rezultatele naționale ale referendumului din 2016 și, apoi, părăsirea Uniunii au alimentat aspirațiile de independență ale scoțienilor. Trebuie spus că 64% dintre scoțieni au votat împotriva Brexit-ului, astfel că agenda independenței se suprapune acum cu agenda europeană a Scoției. De altfel, guvernul scoțian, condus de Nicola Sturgeon, lidera Partidului Național Scoțian, pro-independență și pro-european, se pregătește pentru organizarea unui nou referendum pentru independența Scoției, considerând că situația s-a schimbat radical comparativ cu 2014, când majoritatea votanților s-a pronunțat pentru rămânerea în Regat. Deocamdată însă, guvernul de la Londra se opune organizării unui nou referendum.

Una peste alta, ceea ce putem spune cu siguranță despre Marea Britanie la trei de la ieșirea din UE este că britanicii nu au resimțit atât de dramatic pe cât se anticipa consecințele separării, dar, pe de altă parte, tot mai mulți se arată dezamăgiți de schimbarea din 2020, fără însă a sancționa electoral Partidul Conservator pentru politica sa de Brexit.

CEHII AU ALES CONTINUITATEA

 

Pentru cetățenii Republicii Cehe, evenimentul politic principal al debutului noului an 2023 l-a reprezentat alegerea președintelui țării. Convocați la urne pentru a treia oară după un deceniu de la modificarea constituțională care a introdus alegerea directă și populară a președintelui republicii, cehii au fost chemați să desemneze succesorul lui Milos Zeman, deținătorul primelor două mandate.

Conform Constituției țării, Cehia este organizată în baza unui regim politic de tip republică parlamentară, astfel că președintele are puteri limitate, cele mai multe exercitate în colaborare cu parlamentul și guvernul. Totuși, practica politică a ultimului deceniu a arătat că președintele poate juca un rol important în viața politică a țării, mai ales în ceea ce privește domeniul executiv. În fapt, fostul președintele Zeman a acționat politic asemenea unui președinte dintr-o republică de tip prezidențial. În paranteză fie spus, tendința prezidențializării regimului politic – prezentă, bunăoară, și în România: în perioada 2004-2014 președintele Băsescu și-a asumat rolul de „președinte jucător” – constituie principala disfucție cu care se confruntă în prezent republicile de tip parlamentar. Aprecierea puterilor prezidențiale explică și interesul acordat de cetățeni alegerii directe a șefului statului. Acesta este ales pentru un mandat de cinci ani, care poate fi reînnoit o singură dată, în baza unui scrutin de tip majoritar. Astfel, candidatul ales președinte trebuie să întrunească majoritatea absolută a avoturilor valabil exprimate. În caz contrar, se organizează un al doilea tur de scrutin între primii doi clasați, câștigător fiind desemnat candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi.

Pentru primului tur de scrutin, organizat pe 13 și 14 ianuarie, s-au înscris opt candidați. Victoria i-a revenit lui Petr Pavel, general în retragere, politician cu vederi liberale, votat de circa 36% dintre participanții la scrutin, însuficient însă pentru a fi declarat noul președinte al republicii. Pavel a fost urmat, la foarte mică distanță, sub 1%, de Andrej Babiš, fost premier al Cehiei până în 2021, politican cu tentă populistă. A treia poziție a provenit doamnei Danuše Nerudová, economist și profesor universitar, ceilalți candidați obținând scoruri modeste, sub 7% din voturile exprimate. Conform legii, pentru turul al doilea s-au clasificat Petr Pavel și Andrej Babiš.

Rezultatul turul al doilea al alegerilor prezidențiale, organizat pe 27 și 28 ianuarie, a confirmat predicțiile sondajelor de opinie. Petr Pavel a obținut victoria în fața contracandidatului său, fiind votat de circa 60% dintre participanții la scrutin, în proporție de peste 70%. Totuși, verdictul urnelor poate părea surprinzător prin prisma diferenței mari dintre socrurile celor doi candidați, comparativ cu primul tur de scrutin când victoria lui Pavel a survenit în urma unei răsturnări de ultim moment a clasamentului. Explicația pentru această situație trebuie căutată în profilurile celor doi pretendenți la fotoliul prezidențial, respectiv în pozițiile lor politice. Creditat inițial cu prima șansă în alegeri, Andrej Babiš, personaj politic controversat, cercetat pentru infracțiuni financiare din perioada în care a fost prim-ministru și acuzat pentru rolul avut în cadrul fostei securități a Cehoslovaciei, a promovat o campanie electorală de tip populist, accentuând asupra imaginii sale de președinte preocupat cu adevărat de soarta concetățenilor săi. În context, Babis și-a acuzat adversarii politici că au recurs la mijloace de intimidare, invocând primirea unei scrisori cu un glonț. Prin contrast, câștigătorul alegerilor prezidențiale, generalul în retragere Petr Pavel, fost membru al partidului comunist din Cehoslovacia, devenit ulterior șef al Comitetului Militar NATO (2015-2018), a adoptat un discurs moderat, axându-și campania electorală pe ideea continuității politicii interne și externe a țării. Astfel, puși în fața acestei alternative, cetățenii au dat un vot de tip util. Dincolo de votanții săi tradiționali, Pavel a beneficiat și de susținerea celor care, fără fi neapărat simpatizanții fostului general, au votat, de fapt, împotriva tipului de politician reprezentat de Andrej Babiš.

Așadar, preferându-l pe Petr Pavel, alegătorii cehi au votat în favoarea unui parcurs democrat, pro-european al țării lor. De altfel, votul lor a fost apreciat ca atare de liderii politici europeni, așa cum o demonstrează mesajele de felicitare la adresa câștigătorului transmise imediat după consemnarea rezultatelor scrutinului. Bunăoară, președinta Slovaciei, Zuzana Čaputová, care s-a deplasat la Praga pentru a-l felicita personal pe Pavel, și-a exprimat mulțumirea că „în regiunea noastră și în Europa există un nou președinte care respectă valorile democratice”. Tot așa, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a salutat „atașamentul ferm la valorile noastre europene” al noului președinte ceh, apreciind totoodată că experința acestuia în domeniile securității și relațiilor internaționale „va fi prețioasă pentru a menține și întări unitatea Europei în susținerea Ucrainei”.

„PIONIERII REFONDĂRII EUROPEI”

 

 

            Sărbătorirea celei de a șaizecea aniversare a tratatului de reconciliere franco-german – așa-numitul „Tratat de la Élysée”, semnat de președintele francez Charles de Gaulle și cancelarul vest-german Konrad Adenauer pe 22 ianuarie 1963 – a fost marcată printr-o serie de evenimente organizate în capitala Franței, menite a readuce în prim-plan spiritul armoniei franco-germane și, prin extensie, al armoniei europene, acum când întreaga Europă este confruntată cu un complex de crize.

În marele amfiteatru al universității Sorbona, care a reunit parlamentari din ambele țări, vorbitorii au evocat anul 1963 și semnificația europeană a actului fondator al reconcilierii dintre cele două state. Cancelarul Scholz a mulțumit Franței, „care ne-a întins mâna în ciuda crimelor contra umanității comise în cel de al doilea război mondial, iar președintele Macron a reamintit că tratatul a permis „punerea fundațiilor Uniunii Europene.” Cei doi oficiali au participat apoi la un alt moment simbolic, cel al depunerii de coroane la Panthéon, ocazie cu care a fost omagiată Simone Veil, primul președinte al Parlamentului european. Au urmat reuniunile oficiale ale zilei, respectiv dejunul de lucru oferit de președintele Franței și Consiliul de miniștri comun franco-german, evenimente găzduite de Palatul Élysée. În fine, conferința de presă comună, susținută de președintele Macron și cancelarul Scholz, a încheiat șirul evenimentelor. Cei doi și-au afirmat hotărârea de a acționa pentru întărirea Europei și de a-și intensifica eforturilor, alături de partenerii lor, pentru a se asigura că Europa este pregătită pentru ziua de mâine, obiective detaliate în comunicatul remis presei la încheierea ședinței comune de guvern.

În general, poate și pentru că așteptările erau majore, măsurile convenite de guvernele celor două țări au fost apreciate de jurnaliști și analiști mai degrabă ca limitate și neacoperind discursurile politice optimiste ale liderilor. Iată, bunăoară, teza unui articol din Le Monde, semnat de Philippe Ricard și Thomas Wieder, preluat de presa din România: „Discursuri lirice, imagini frumoase, o declarație comună plină de intenții, dar nicio abordare spectaculoasă a subiectelor fierbinți ale momentului. Ședința comună de guvern franco-germană ... a fost asemenea unui balon de săpun. După ce a fost amânată de două ori din iulie 2022 și până acum, întâlnirea cu mare pompă a celor două guverne ar fi trebuit să fie un prilej pentru restabiliraea rolului tandemului Paris-Berlin în Europa, într-un moment în care relativa reținere militară în fața Rusiei a celor două țări și angajamentul masiv al SUA alături de Ucraina redistribuie echilibrul continental de putere.”

Desigur, printre rândurile articolului transpare dezamăgirea jurnaliștilor față de neconcretizarea ideii „suveranismului”, a autonomiei strategice a Europei în raport cu politica din domeniul militar al SUA, susținută cu putere de președintele Macron, opinie care însă nu-și află adepții în toate statele Uniunii Europene. Dar dincolo de aceasta, critica jurnaliștilor este justificată în bună măsură dacă avem în vedere că, în fapt, singurele decizii concrete ale guvernelor francez și german au vizat continuarea necondiționată a asistenței umanitare și militare pentru Ucraina, ca și întărirea acțiunii militare a celor două țări pe flancul estic al UE și al NATO, respectiv organizarea de exerciții comune de către o brigadă franco-germană în Lituania și România, alături de anagajamentul de a juca un rol activ în reconstrucția Ucrainei.

Dar oare puteau președintele Macron și cancelarul Scholz să ia alte decizii, mai hotărâte, mai spectaculoase, în condițiile date? Mai degrabă nu, dacă avem în vedere diferențele ce persită (încă) între Paris și Berlin în numeroase domenii cheie ale politicilor publice. Un bun exemplu în acest sens îl reprezintă strategiile energetice ale celor două țări. Este binecunoscut faptul că Franța continuă să se bazeze pe energia nucleară, în timp ce Germania și-a propus să favorieze sursele de energie neconvenționale în detrimentul celor nucleare. Tot așa, dacă Franța pledează pentru o soluție de securitate europeană, Germania este adepta soluției militare de tip euro-tlantic.  Dar nu numai aspectele strategice diferențiază cele două țări, ci și chestiuni concrete, precum opțiunea Berlinului pentru un scut antirachetă internațional, fără implicarea Franței, sau, de partea cealaltă, acordul convenit cu Spania și Portugalia pentru realizarea unei noi conducte de hidrogen și gaze, în devafoarea unui alt proiect susținut de Berlin. De altfel, disputa, care a atins punctul culminant în toamna anului trecut, a constituit și motivul amânării ședinței de guvern comune. Pe de altă parte, trebuie să privim și către formulele politice ce funcționează în cele două țări, respectiv către modalitățile de exercitare a puterii (executive). Franța este un regim politic de tip prezidențial, în care rolul executiv al președintelui este major. Mai mult, în urma schimbărilor constituționale de acum două decenii, situațiile de „coabitare politică” cu un premier ostil au devenit practic imposibile, președintele având de partea sa și majoritatea parlamentară, respectiv majoritatea guvernamentală. Mai simplu spus, actorul politic numărul 1 este președintele, asemenea aranjamentului politic din SUA. În schimb, în Germania funcționează un regim parlamentar, în varianta premieratului, cancelarul fiind dependent politic de parlament, respectiv de compoziția majorității guvernamentale. Acesta înseamnă că deciziile executive sunt rodul consultărilor, negocierilor dintre partenerii de coaliție din Bundestag, în mod specific, dintre partidele actualei coaliții „semafor”, compusă din social-democrați, liberal-democrați și ecologiști. Așa se explică, în fapt, diferențele de atitudine ale cei doi lideri, cancelarul Scholz având un discurs reformator-novator mai moderat comparativ cu cel al președintelui Macron. Mai important, aflăm motivele principale pentru care cele două guverne nu au putut elabora o foaie de parcurs franco-germană în ceea ce privește domenii sensibile precum energia, economia sau apărarea, care să se materializeze în proiecte concrete.

Cu toate acestea, bilaterala franco-germană rămâne un exercițiu politico-diplomatic de succes, iar „motorul” franco-german al Europei continuă să funcționeze, după cum a dovedit-o chiar reuniunea comună a guvernelor celor două țări din 22 ianuarie, în ciuda sărăciei măsurilor concrete adoptate. Dacă Franța și Germania vor deveni „pionierii relansării Uniunii Europene”, așa cum și-o dorește Emmanuel Macron, secondat de Olaf Scholz, rămâne de văzut. Deocamdată, până la „atingerea obiectivului unei Europe mai suverane, mai democratice, mai unite”, să salutăm reluarea tradiției ședințelor comune de guvern și, totodată, să consemnăm pasul important făcut de cele două țări în direcția consolidării angajamentelor de securitate prin consolidarea prezenței militate la granița estică a UE și NATO. Alături de simbolistica Europei unite ce a marcat întreaga serie de evenimente din ziua aniversării „Tratatului de Élysée”.

 

„PROBLEMA SCHENGEN” - CONTEXT FAVORABIL

 

Programată pentru 26-27 ianuarie 2023, prima reuniune informală a miniștrilor Justiției și Afacerilor interne organizată de președinția suedeză a Consiliului UE nu are pe agendă discuții privind soluționarea „crizei Schengen”, generată luna trecută de voturile date de Austria și Țările de Jos împotriva admiterii Bulgariei și României.

Totuși, pe agenda primei zile a reuniunii, regăsim două puncte – Migrație și azil-reducerea presiunii migrației ilegale către UE printr-o cooperare eficientă cu țările terțe în privința returnării și Cum să se asigure o abordare guvernamentală eficientă pentru a face față provocărilor migratorii – care au legătură cu problematica spațiului Schengen, mai ales că veto-ul Austriei a fost argumentat prin lipsa măsurilor eficiente privind combaterea migrației ilegale. În plus, putem vorbi de un context politic propice pentru ca miniștrii de Interne din Bulgaria și România să readucă în discuție problema aderării celor două țări, așa cum rezultă din o serie de declarații și acțiuni politice recente.

Avem în vedere, pe de-o parte, nuanțarea poziției guvernului de la Stocholm în această chestiune. Reamintim că au existat destul de multe voci, în special din rândul analiștilor politici, care și-au exprimat pesimismul în legătură cu soluționarea „crizei Schengen” în mandatul președinției suedeze a Consiliului. Astfel de opinii păreau a fi confimate de poziția guvernului de la Stocholm la debutul preluării președinției Consiliului. Bunăoară, pe 10 ianuarie, reprezentantul permanent al Suediei la UE, Lars Danielsson, afirma că „Suedia nu va iniția un vot pentru aderarea României și Bulgariei la Schengen până când nu se va ajunge la un acord cu statele care s-au opus aderării celor două state în spațiul european de liberă circulație”. Totodată, Therese Hyden, ambasadoarea Suediei la București, confirma, pe 12 ianuarie, într-o conferință de presă ținută la București, că „dosarul Schengen va fi pe agenda Consiliului JAI atunci când sunt îndeplinte condițiile, adică atunci când Austria își va schimba poziția față de România și practic atunci când lucrurile vor fi clare cu privire la România și Bulgaria”. Cu toate acestea, câteva zile mai târziu, ideea condiționării inițierii unui vot în Consiliul JAI asupra aderării României și Bulgariei la spațiul Schengen de acordul prealabil al Austriei și Țărilor de Jos nu a fost reiterată de premierul Suediei cu ocazia dezbaterii din plenul parlamentului european de la Strasbourg privind prioritățile președinției suedeze. Dimpotrivă, Ulf Kristersson a precizat că Suedia este pregătită să pună pe ordinea de zi a Consiliului JAI aderarea României și Bulgariei: „Suedia înțelege, la fel ca orice alt membru, că Bulgaria și România sunt dornice să adere la Schengen și suntem pregătiți să punem această chestiune pe ordinea de zi”. 

Pe de altă parte, dincolo de susținerea politică cvasi-unanimă de care se bucură, Bulgaria și România au primit un sprijin direct din partea Greciei, care, fapt fără precedent, și-a asumat inițiativa de a sprijini cerea celor două țări în vederea aderării la spațiul Schengen. Oficialii de la Atena și-au motivat inițiativa prin aceea că această extindere a zonei Schengen va avea beneficii directe nu doar pentru Grecia, ci pentru întreaga comunitate europeană, întrucât țara va fi unificată rutier de restul statelor membre, argument care, merită subliniat, vine să contrabalanseze motivația invocată de Austria în sprijinul veto-ului său din decembrie trecut. În plus, au apreciat aceștia, „extinderea spațiului Schengen va transmite un semnal de unitate și forță din partea UE într-un moment în care continentul nostru este pus la încercare de cel mai mare conflict armat de după al doilea război mondial”. Grecia a făcut deja pași concreți în direcția concretizării inițiativei sale. Astfel, pe 12 și 13 ianuarie, Notis Mitarakis, ministrul grec pentru migrație și azil s-a întâlnit, la Viena, cu ministrul de interne, Garhard Karner, dar și cu cancelarul austriac, Karl Nehamer. O săptămână mai târziu, același oficial grec a avut convorbiri la Sofia și București cu omologii săi din Bulgaria și România. Cu aceste ocazii, Notis Mitarakis a apreciat că „trebuie rezolvată rapid problema în așteptare a aderării Bulgariei și României la Schengen”, țări care „au trecut cu succea de toate evaluările necesare”, căci „absența României și Bulgariei reprezintă un handicap pentru spațiul Schengen însuși”.

Cel puțin pentru media din Bulgaria și România, declarația premierului suedez și inițiativa Greciei au readus optimismul în ceea ce privește șansele celor două țări de a intra în Schengen cât mai curând posibil. Desigur, aceasta nu înseamnă neapărat că proximul Consiliu JAI va avea pe agenda sa această temă însă, cel puțin, este posibil, așa cum a apreciat Notis Mitarakis, ca „la Consiliul informal Justiție și Afaceri Interne  de la Stockholm să se poată face un anunț privind pașii făcuți până în prezent” și, eventual, să se poate stabili un anume calendar al extinderii, în termenul președinției suedeze.

DUPĂ ZECE LUNI

 

    Pe 24 februarie 2022, Rusia șoca Europa, și nu numai, prin atacarea neprovocată și ilegitimă a Ucrainei, locuită de cei pe care, probabil cinic, chiar Vladimir Putin îi considera ca fiind un „popor frate”. Războiul de agresiune declanșat de puterea de la Kremlin împotriva unui stat independent contravine nu doar bunului-simț sau logicii păcii, ci și întregului eșafodaj juridic al dreptului internațional, Rusia punându-se în acest fel în afara lumii civilizate.

Dar războiul, odată declanșat, a avut și continuă să aibă urmări tragice. Deși este încă dificil de stabilit cu exactitate numărul exact al victimelor din rândul populației ucrainene, se estimează că războiul a provocat moartea a circa 10.000 de civilii ucraineni și peste 20.000 de militari; totodată, mai bine de un sfert din populația țării a părășit Ucraina, fugind din calea războiului, în timp ce peste un milion de civili, în mare parte copii, au fost strămutați cu forța în Rusia de către forțele invadatoare; la toate acestea se adaugă criza umanitară provocată de agresor, în special ca urmare a atacurilor deliberate împotriva localităților, a obiectivelor civile și a infrastructurii critice a țării.

În același timp, ca răspuns al lumii libere la agresiunea Rusiei, Occidentul în ansamblu s-a mobilizat în efortul consecvent de a sprijini Ucraina pentru a face față atacurilor militare ordonate de puterea de la Kremlin. Cel mai recent exemplu în acest sens îl reprezintă cel de al nouă pachet de sancțiuni la adresa Rusiei aprobat de Consiliul European în cadrul reuniunii din 15 decembrie, ca răspuns la „războiul ilegal al Rusiei impotriva Ucrainei” și „în mod special având în vedere că Rusia vizează în mod deliberat civilii și infrastructura civilă, încercând să paralizeze țara la începutul iernii”. În linii mari, acest al nouălea pachet de sancțiuni înseamnă extinderea listei entităților și persoanelor care fac obiectul înghețării activelor, ca și extinderea interdicțiilor privind tranzacțiile financiare pentru băncile ruse, introducerea de noi restricții la exportul produselor ce pot contribui la consolidarea capacității militare a Rusiei, măsuri economice împotriva sectoarelor energetic și minier din Rusia, dar și a exporturilor de materiale sensibile militar către orice țară terță, precum Iranul, atunci când există suspiciunea că pot fi utilizate miliatar de Rusia. Trebuie adăugat că  pachetul completează interdicția totală impusă de UE asupra importurilor de țiței rusesc transportat pe mare, ca și plafonarea mondială a prețului petrolului convenită cu partenerii G7, măsuri aplicate deja din 5 decembrie.    

Au trecut însă 10 luni de la declanșarea acestei agresiuni militare, iar europenii au trebuit să se obișnuiască cu această realitate, greu de imaginat până atunci. Este și concluzia unui recent studiu realizat în Franța de Istitut français d’opinion publique (IFOP). „Opinia publică și-a interiorizat amplu faptul că războiul are să dureze și că 2023 va fi un an tensionat pe toate planurile”, după cum apreciază directorul IFOR, Frédéric Dabi. Cu toate acestea, într-o proporție foarte mare, francezii se arată arată îngrijorați de războiul din Ucraina, majoritatea măsurată de sondajul IFOR atingând 83% din cei chestionați. E drept, este ușor mai redusă comparativ cu majoritatea consemnată în martie – circa 92%, însă scăderea poate fi pusă mai degrabă pe seama rutinării războiului; dar, oricum, 83% reprezintă o majoritate puternică, care sugerează că, practic, întreaga populație este preocupată de existența acestui conflict armat în Europa. Îngrijorarea este întreținută chiar de percepția că războiul este de durată, jumătate dintre cei intervievați neputând indica un termen al încetării războiului, în timp ce doar unul din cinci respondenți avansând anul 2024 ca posibil final al conflictului. Oricum, așa cum reiese din studiu, circa 70% dintre francezi se pronunță pentru o soluționare diplomatică a războiului. Cu cuvintele directorului IFOR, ideea că „țara agresată militar trebuie să sfârșească cu orice preț să învingă inamicul nu este majoritară”. Probabil că așa se și explică nuanțele din discursul public al președintelui Franței cu privire la posibile negocieri de pace dintre Rusia și Ucraina. Știm, bunăoară, că Emmanuel Macron a fost criticat de liderii ucraineni și europeni pentru recenta sa declarație, de la începutul lunii decembrie, atunci când a vorbit despre garanții de securitate ce ar trebui oferite Rusiei. Președintele Macron s-a apărat însă, reiterând: „Ziua păcii va implica negocieri. În primul rând pentru garanții pentru Ucraina, pentru integritatea sa teritorială, pentru securitatea sa pe termen lung. Dar și pentru Rusia, ca parte la un tratat de armistițiu și pace.” De altfel, așa cum ne indică datele IFOR, Emmanuel Macron este obligat electoral să susțină calea diplomatică a încetării conflictului armat din Ucraina din moment ce alegătorii principalilor lui adversari se pronunță majoritar pentru această soluție: 69% dintre votanții lui Jean-Luc Melenchon, 77% dintre cei care o preferă pe Marine Le Pen și 88% dintre susținătorii lui Eric Zemmour. Dar, preocupați de existența războiului și favorabili unei soluții negociate, francezii, în marea lor majoritate (circa 77%) nu doresc oprirea furnizării de armament către Ucraina.

În bună parte, concluziile sondajului IFOR pot fi extinse la nivelul întregii Europe, căci, după zece luni de război la granițele Uniunii, cu consecințe dramatice în ceea ce privește pierderile umane și materiale, apare firească atât îngrijorarea europenilor, cât și susținerea lor pentru ajutorul acordat statului agresat, susținere care, în fapt, sporește șansele Ucrainei de pune capăt războiului prin victoria sa militară.

MEMENTO - DECEMBRIE 1989

 

Pentru istoria contemporană, anul 1989 are semnificații majore, fiind momentul de referință al revoluțiilor anticomuniste europene care au condus, în perioada 1989-1991, la prăbușirea regimurilor comuniste din Estul Europei și URSS. Procesul tranzitoriu început în 1989 în jumătatea estică a Europei a deschis calea către democrație și economie de piață pentru țările din lagărul socialist.

În cadrul acestui proces, luna decembrie a anului 1989 a fost preponderent luna schimărilor revoluționare din Cehoslovacia, Bulgaria, România și, parțial, din Germania Răsăriteană. În celelalte țări europene comuniste exterioare spațiului sovietic, reformele politice s-au produs în lunile anterioare, în cazurile polonez și cehoslovac, respectiv în lunile următoare, în Albania și Iugoslavia, procesul global urmând logica dominoului.

În Cehoslovacia puterea comunistă s-a confruntat cu demonstrații de stradă în a doua parte a anului 1989, amplificate spre sfârșitul lunii noiembrie, când țara a fost practic paralizată de o grevă generală. În aceste condiții, o nouă rundă de negocieri, desfășurată pe 28 noiembrie, între reprezentanții puterii (ai partidului comunist și guvernului), conduși de premierul Ladislav Adamec, și cei ai opoziției (Forumului Civic), în frunte cu Václav Havel, au căzut de acord cu privire formarea unui nou guvern până pe 3 decembrie. Totodată, s-a convenit asupra unor măsuri legislative care să conducă la reformarea regimului politic, precum renunțarea la prevederea constituțională privind „rolul conducător al partidului comunist în stat și societate”. Pe 3 decembrie s-a format un nou guvern, în care 25% dintre ministere aparțineau opoziției. Pe 7 decembrie, premierul Adamec și-a dat demisia, pentru ca trei zile mai târziu să se constituie primul guvern necomunist. În fine, pe 29 decembrie, președintele comunist Gustav Husak a fost înlocuit cu Václav Havel, liderul opoziției anticomuniste, iar a doua zi, eroul „Primăverii de la Praga” din 1968, Alexander Dubček, a fost ales președinte al parlamentului (Adunarea Națională).

În contextul politic favorabil schimbărilor politice generat de îndepărtarea longevivului Todor Jivkov din fruntea partidului comunist și statului bulgar, înlocuit cu perestroikistul Peter Mladenov, la începutul lunii decembrie 1989 s-a constituit opoziția anticomunistă – Uniunea Forțelor Democrate, ce reunea 16 formațiuni politice, sub conducerea marxistului dizident Jeliu Jelev, exclus anterior din partidul comunist. Totodată, sub presiunea demonstrațiilor de stradă, conducerea partidului comunist, reunită în plenara CC al PCB din 11 și 12 decembrie, a fost nevoită să accepte o serie reforme, printre care renunțarea la prevederea constituțională privind „rolul conducător al PCB” și convocarea alegerilor libere. Acesta vor fi organizate în iunie 1990. Nu în ultimul rând, a fost decisă excluderea din partid a fostului lider comunist, Todor Jivkov.

În România, condusă din 1965 de Nicolae Ceaușescu, adversar al politicii de perestroika și glasnost promovată de Mihail Gorbaciov începând din 1985, debutul mișcării revoluționare anticomuniste a avut loc pe 16 decembrie 1989, la Timișoara. Deși revolta populară de aici a fost reprimată cu forța armelor – numărul victimelor, morți și răniți, depășind câteva sute – revoluția s-a extins în București și în alte orașe. În București, „marele miting” de condamnare a „acțiunilor huliganice” de la Timișoara, organizat pe 21 decembrie de partidul comunist în fața sediului său central, s-a transformat într-o uriașă demonstrație anticomunistă, marcând practic începutul sfârșitului regimului ceușist. A doua zi la prânz,  Nicolae Ceaușescu a fost evacut din clădirea CC al PCR cu un elicopter militar. Ulterior, va fi reținut într-o unitate militară din Târgoviște, condamnat la moarte și executat (pe 25 decembrie). Sediul central al PCR, Televiziunea și Radioul, alte obiective civile și militare au fost ocupate de demonstranți. Emisiunea televiziunii naționale, întreruptă în jurul prânzului, a fost reluată câteva ore mai târziu, cu imaginile unui grup de revoluționari, în frunte cu actorul Ion Caramitru și poetul dizident Mircea Dinescu, care au anunțat: „Fraților! Dictatorul a fugit. Am învins”. În seara zilei, Frontul Salvării Naționale, noua structură de putere, organism ad-hoc, eterogen politic, condus de Ion Iliescu, fost lider comunist, adept al politicii promovate de Gorbaciov, își anunța, prin intermediul unui comunicat radio-televizat, programul politic. Primele două puncte ale programului vizau „abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ”, ca și „ organizarea de alegeri libere”. În zilele următoare au fost reînființate partidele istorice și au apărut noi partide politice, ce se vor confrunta în primele alegeri postcomuniste, din mai 1990.

În Germania comunistă (RDG), schimbarea a fost marcată, pe de-o parte, de activismul maselor, iar pe de alta, de obiectivul unificării cu RFG.  Confruntat cu presiunea străzii, care a determinat plecarea lui Erick Honeker din fruntea partidului comunist (PSUG) și a statului german (18 octombrie), ca și demisia guvernului Stoph (7 noiembrie), PSUG și-a pierdut practic „rolul conducător” specific regimului comunist, schimbare confirmată oficial de parlamentul de la Berlin pe 1 decembrie. Câteva zile mai târziu, în cadrul unui congres extraordinar, PSUG s-a transfomat în Partidul Socialismului Democratic. Cât privește obiectivul unificării, trebuie menționată data de 9 noiembrie, când guvernul a decis să permită cetățenilor să călătorească liberi în străinătate, ceea ce a însemnat demolarea simbolică a Zidului Berlinului.

Pe scurt, istoria consemnează în luna decembrie 1989 desfășurarea „revoluției de catifea” din Cehoslovacia, extinsă în Germania Răsăriteană, dar și a „revoluției violente” din România, cu varianta loviturii de palat din Bulgaria, evenimente politice majore ale sfârșitului de secol XX.  

NIMIC DESPRE SCHENGEN

 

            La ultima reuniune a Consiliului European din acest an, desfășurată pe 15 decembrie la Buxelles, nu s-a discutat oficial despre extinderea spațiului Schengen, respectiv despre aderarea Bulgariei și României. De altfel, tema nici nu se afla pe ordinea de zi Consiliului, după cum, procedural vorbind, era cvasi-imposibilă schimbarea pe ultima sută de metri a ordinii de zi. În plus, în chestiunea specifică a admiterii Bulgariei și României în spațiul Schengen în continuare nu există consens, Austria și Țările de Jos fiind consecvente în ceea ce privește veto-ul exprimat în ședința Consiliului JAI din 8 decembrie. 

Pe agenda Consiliului European s-au aflat temele convenite anterior, conflictul ruso-ucrainian, problematica energetică și cea a securității Uniunii fiind cele dominante în discuțiile liderilor statelor Uniunii Europene.

În urma discuțiilor purtate în legătură cu prima temă, Consiliul a reiterat condamnarea fermă a războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, reafirmându-și sprijinul deplin al Uniunii Europene pentru independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. Ca atare, Uniunea își menține angajamentul de a oferi sprijin politic și militar Ucrainei, înclusiv asistență umanitară și financiară pentru a o ajuta să treacă cu bine această iarnă. Referitor la ultimele evoluții ale războiului, participanții la reuniune au apreciat că atacurile sistematice cu rachete asupra civililor reprezintă „o crimă pentru care nu poate exista impunitate” și incurajează eforturile de „asigurare a tragerii la răspundere deplină pentru crimele de război și pentru restul crimelor extrem de grave legate de războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei”. Totodată, discuțiile au vizat modalitățile de presiune colectivă asupra Rusiei pentru a pune capăt războiului, printre acestea regăsindu-se al nouălea pachet de măsuri restrictive ale UE și plafonarea prețului petrolului la nivel internațional. Nu în ultimul rând, Consiliul a condamnat suportul militar acordar de Iran Rusiei și și-a reafirmat sprijinul pentru Republica Moldovei, confruntată cu consecințele războiului.

În ce privește problematica energetică, putem reține preocuparea Consiliului privind consolidarea cooperării în vederea următoarelor sezoane de constituire de stocuri, dar și pentru intensificarea investițiilor în energia obținută din resurse regenerabile, în contextul politicii Uniunii privind pregătirea economiei pentru tranziția verde. În fine, în domeniul securității și apărării, concuziile reuniunii au pus în evidență faptul că Uniunea Europeană „își asumă  o responsabilitate mai mare pentru propria securitate și, în domeniul apărării, urmează o direcție strategică de acțiune și își mărește capacitatea de a acționa autonom”, sublinind însă importanța cooperării transatlantice în acest domeniu.

Așadar, nimic despre Bulgaria și România, despre procesul admiterii acestor țări în spațiul european al liberei circulații. Și totuși, subiectul Schengen a fost prezent în discuțiile dintre liderii țărilor Uniunii. Mai întâi, să precizăm că participanții la Consiliu au salutat extinderea spațiului Schengen prin cuprinderea Croației, aceasta fiind una dintre concluziile formale ale reuniunii. Apoi, chiar dacă statutul Bulgariei și României nu a constituit un punct al agendei formale a Consiliului, subiectul nu a lipsit din discuțiile prutate și nici din concluziile informale. Astfel, în debutul reuniunii, din poziția sa de președinte al Parlamentului European, Roberta Metsola a ținut să își exprime dezamăgirea față de votul dat împotriva Bulgariei și României în Consiliul JAI și să își exprime convingerea că „Uniunea Europeană a dovedit de-a lungul timpului că poate îndepărta orice bariere și poate aduce oamenii impreună. UE poate face asta din nou și acum dacă are curajul să ia decizii politice care să se mențină emblematice pentru generația actuală în construcția europeană”. Încă mai important, atât președinta Comisiei Europene, cât și președintele Consiliului European și-au exprimat optimismul în legătură cu posibilitatea aderării Bulgariei și României la Schengen în cursul anului 2023. În mesajul său adresat celor două țări, Ursula von der Leyen a ținut să reafirme sprijinul său și, implicit, al Comisei: „vă sprijinim deplin pentru aderarea dvs. la Schengen, vom continua să lucrăm neobosit pentru a o face posibilă cât mai curând în cursul anului viitor.” La rândul său, Charles Michel a apreciat: „am avut ocazia să avem o discuție politică despre aderarea la Schengen a Bulgariei și României și sunt optimist că o decizie în privința lor poate fi luată  în cursul anului 2023. Am simțit angajamentul politic de a lucra pentru a face progrese și sincer sper că vom putea face să se întâmple asta în cursul anului 2023.” Totodată, președintele Consiliului a anunțat că un summit extraordinar al liderilor statelor Uniunii va avea loc pe 9 și 10 februarie 2023, când se va discuta subiectul migrației ilegale, argumentul Austriei pentru blocarea accesului Bulgariei și României în spațiul Schengen.

Desigur, declarațiile politice, fie ele și favorabil-optimiste, nu țin locul unor concluzii sau rezoluții ale organismelor Uniunii Europene, dar nu putem să nu le consemnăm semnificația, cu atât mai mult cu cât ele vin din partea liderilor Uniunii, exprimând, de fapt, susținerea majoră fără precedent de care se bucură Bulgaria și România în parcursul lor european.