Motorul termic, greu de pensionat

 

Pentru materializarea planului European Green Deal, respectiv pentru ca Europa să devină primul continent neutru din punct de vedere climatic, până în anul 2050, Comisia Europeană a prezentat, pe 14 iulie 2021, noile propuneri legislative din cadrul pachetului „Pregătiți pentru 55%”, care vizează revizuirea standardelor privind emisiile de CO₂, în vederea reducerii emisiilor nete de gaze cu efect de seră cu cel puțin 55% până în 2030, comparativ cu 1990.

Instrumentele legislative elaborate prevăd aplicarea sistemului de comercializare a certificatelor de emisii în noi sectoare și înăsprirea sistemului existent de comercializare a certificatelor de emisii, utilizarea sporită a surselor regenerabile de energie, asigurarea unei mai mari eficiențe energetice, alinierea politicilor fiscale la obiectivele Pactului verde european, măsuri menite să împiedice relocarea emisiilor de carbon, instrumente pentru conservarea și consolidarea absorbanților naturali de carbon, ca și implementarea mai rapidă a modurilor de transport cu emisii scăzute și a infrastructurii și combustibililor de care depind aceste moduri de transport. Prin acest din urmă pachet legislativ se urmărește impunea obligativității ca nivelul mediu al emisiilor autoturismelor noi să scadă cu 55% în 2030 și cu 100% în 2035, prin comparație cu 2021, astfel încât să se accelereze tranziția către mobilitatea cu emisii de CO₂ zero. Ca atare, toate autoturismele noi care vor fi înmatriculate începând cu 2035 vor avea emisii zero, altfel spus, nu vor mai putea fi produse autoturisme cu motoare termice, ci doar cele care vor avea propulsie pe bază de electricitate sau hidrogen. În paralel, va trebui asigurată rețeaua de alimentare a autoturismelor cu emisii zero, respectiv  instalarea de stații de alimentare la intervale regulate pe principalele autostrăzi europene, la fiecare 60 de kilometrii pentru încărcarea cu energie electrică și la fiecare 150 de kilomentrii pentru alimentarea cu hidrogen.

După ce, la sfârșitul lunii iunie 2022, Consiliul a adoptat abordarea sa generală cu privire la măsurile legate de mediu din pachetul „Pregătiți pentru 55”, primul pas concret în implementarea propunerilor legislative ale Comisiei a fost făcut în octombrie 2022, odată cu realizarea acordului politic provizoriu dintre Consiliul și Parlamentul European privind unele măsuri legislative importante din pachetul „Pregătiți pentru 55”. Acordul a fost apreciat drept „o victorie pentru „politica europeană privind clima”, după cum a declarat Marian Jurečka, ministrul mediului din Republica Cehă, țara care deținea președinția Consiliului UE la acea dată.

A urmat acordul Parlamentului pentru adoptarea măsurilor din pachetul „Pregătiți pentru 55”. În cadrul acestui proces, pe 14 februarie 2023, europarlamentarii au adoptat, cu 340 voturi pentru, 279 împotrivă și 21 de abțineri, acordul încheiat cu Consiliul privind revizuirea standardelor de performanță aplicabile emisiilor de CO₂ pentru autoturismele și camionetele noi, respectiv pentru interzicerea producerii de automobile cu motoare termice începând cu anul 2035. În urma votului, raportorul Jan Huitema, membru al grupului politic Renew din Țările de Jos, a apreciat că „regulamentul încurajează producția de vehicule cu emisii scăzute sau zero. El cuprinde o revizuire ambițioasă a obiectivelor pentru 2030 și un obiectiv de emisii zero pentru 2035, care este esențial pentru a putea realiza neutralitatea climatică până în 2050”.

Însă reacțiile critice nu au întârziat să apară. Mai întâi, astfel de critici au venit, cum probabil era de așteptat, din partea exponenților industriei auto. Bunăoară, președinta Asociației Germane a Industriei Auto, Hildegard Müller, a atras atenția că este prea devreme pentru o astfel de decizie, care, în lipsa unei infrastructuri adecvate în multe zone ale Europei, va genera creșteri mari ale costurilor pentru autoturismele noi. Tot așa, reprezentanți ai Asociației Europene a Furnizorilor de Autoturisme au considerat că dezideratul UE pentru anului 2035 limitează opțiunile tehnoclogice ale producătorilor și pune în pericol locurile de muncă din domeniu. Nu în ultimul rând, pentru Automobil-Clubul German decizia oficialilor de la Bruxelles  a reprezentat „un angajament cu minte îngustă față de mobilitatea electrică”. Să menționăm, totuși, că există și producători auto, precum Volvo sau Mercedes, care au salutat decizia Uniunii și au anunțat că se vor comforma acesteia.

Opiniile critice venite dinspre industria auto au căpătat susținere politică, o serie de state ale Uniunii constituindu-se într-o grupare contestatară. Tonul a fost dat de Germania, prin vocea ministrului transporturilor, Volker Wissing, reprezentant al Partidului Liber Democrat în guvernul de la Berlin, care a cerut Comisiei revizuirea regulamentului adoptat pe 14 februarie, în sensul ca producerea autoturismelor cu motoare termice care să utilizare combustibili sintetici (așa numiții e-combustibili) să rămână posibilă și după termenul limită din 2035. Să reamintim că eurodeputații reprezentând CDU/CSU, formațiunea politică a cancelarului Olof Scholz, au votat împotriva măsurilor cuprinse în planul „Pregătiți pentru 55”, ca urmare a faptului că amendamentul lor privind menținerea combustibililor sintetici nu a fost acceptat. Germaniei i s-a alăturat Italia și, apoi, un număr de state din Europa de Est, precum Bulgaria, Cehia, România și Polonia, constituite într-un grup suficient de puternic pentru a determinarea amânarea deciziei finale cu privire la aplicarea planului „Pregătiți pentru 55”. Astfel, la începutul lunii martie, președinția suedeză a Consiliului UE a anunțat că votul pe tema planului de interzicere a fabricării motoarelor termice începând din 2035, programat pentru 7 martie, a fost amânat pentru o dată ulterioară, fără ca aceasta să fie precizată, ca urmare a disensiunilor puternice dintre statele membre pe această temă. Ulterior, miniștrii transporturilor din statele grupului contestatar s-au reunit la Strasbourg, pe 13 martie, la inițiativa omologului ceh, Martin Kupka,  pentru a conveni o poziție comună privind opoziția față de introducerea normelor Euro 7, pe fondul disputelor cu privire la strategia Uniunii privind tranziția la vehiculele non-termice.

Așadar, adoptarea de către Parlamentul European a pachetului de măsuri legislative privind tranziția la vehiculele non-termice, cu interdicția producerii acestora din 2035, a împărțit blocul comunitar în două tabere: de-o parte, regăsim țările care susțin tranziția, precum Belgia, Danemarca, Irlanda, Spania, Suedia sau Țările de Jos, grupate în jurul Franței, principalul sponsor politic al proiectului; pe de alta, avem gruparea contestatarilor, compusă de Germania și Italia, alături de Portugalia și de țările estice amintite mai sus. Acestui clivaj, cu rădăcini și motivații economice și istorice, dar al cărui hotar nu se suprapune peste linia de demarcație dintre Vestul și Estul Uniunii, i se adaugă unul de natură strict politică, care opune Franța Germaniei, cele mai puternice țări ale blocului comunitar (prima fiind și cea sub a cărei președinție s-au încheiat negocierile privind planul „Pregătiți pentru 55”), respectiv gruparea politică Renew celei a popularilor europeni reprezentanți, în primul rând, de partidul cancelarului Scholz.

Așa cum a recunoscut chiar președinția suedeză, disensiunile dintre cele două Europe sunt puternice, astfel că diversele inițiative privind ajungerea la un compromis nu au avut sorți de izbândă deocamdată, Germania insistând asupra modificării legislației în sensul admiterii motoarelor termice cu e-combustibili, soluție neacceptată însă de Parlamentul European. Dintr-o perspectivă strict tehnică, consecința disputei o reprezintă amânarea deciziei privind pensionarea motorului cu ardere internă până în momentul în care se va putea realiza consensul în interiorul Consiliului UE.

Dar prelungirea disputei dincolo de limitele firești ale negocierilor purtate pentru rezolvarea unui asemenea impas riscă, pe de-o parte, să se tranforme într-o confruntare privind raporturile de putere din interiorul Uniunii, cum deja o semnalează „dialogul” franco-german, iar pe de alta, să pună sub semnul întrebării atingerea obiectivului Europei de a fi pionierul noii politici climatice globale.

Dreapta elenă în dificultate la o lună de la tragedia feroviară

 

Pentru Grecia, alegerile generale din urmă cu patru ani au avut o semnificație politică deosebită, marcând ceea ce politologii numesc „răsturnarea politică”, respectiv rocada dintre guvernarea de stânga și cea de dreapta.

Schimbarea politică a fost anunțată de scrutinul europarlamentar din mai 2019, când SYRIZA, partidul premierului Tsipras, a trebuit să cedeze prima poziție partidului de centru-dreapta Noua Democrație, revigorat după o lungă perioadă de opoziție. Comparativ cu precedentele alegeri pentru Parlamentul European, SYRIZA a coborât de la 26,57% la 23,75% în preferințele votanților, în timp ce a Noua Democrație a cunoscut o apreciere puternică a suportului său electoral, de la 22,72% la 33,12%. Alegerile parlamentare naționale din luna iulie a aceluiași an, alegeri anticipate, au confirmat noua ierarhie electorală a Greciei. Noua Democrație și-a asigurat victoria cu 39,9% din voturi, reprezentând cea mai bună performanță a electorală a partidului din ultimele decenii, ceea ce i-a permis adjudecarea majorității absolute a mandatelor parlamentare, respectiv 158 din cele 300 locuri ale legislativului de la Atena. Totalizând 31,5% voturi, cu circa cinci procente mai puțin față de precedentul scrutin parlamentar, SYRIZA nu a pierdut doar prima poziție electorală, ci și guvernarea. Oarecum paradoxal, înfrângerea formațiunii condusă de Alexis Tsipras a venit pe fondul redresării economice a Greciei, consecință a planului guvernamental de austeritate convenit cu Uniunea Europeană și Fondul Monetar Internațional. Oricum, grecii au votat pentru schimbare, mandatând Noua Democrație să preia frâiele guvernării, astfel că pe 8 iulie 2019 noul cabinet elen, condus de liderul ND Kyriakos Mitsotakis a depus jurământul.

Schimbarea guvernamentală s-a dovedit de bun augur, în cei aproape patru ani de la preluarea mandatului premierul Mitsotakis reușind nu numai refacerea bunelor relații cu statele europene, dar și ieșirea din așa-numitul cadrul de supraveghere extinsă împus de UE ca urmarea crizei economice prin care a trecut țara după 2008. Un argument care probează mersul ascendent al economiei elene îl constituie faptul că în 2022 Grecia a rambursat înainte de termen 2,7 miliarde de euro din împrumuturi datorate țărilor din zona euro în cadrul ajutorului primit în anii anteriori. După cum, trebuie menționat și faptul că guvernul Mitsotakis a putut crește nivelul salariul minim, ajuns la 713 euro la mijlocul anului trecut, urmând ca de la 1 aprilie 2023 să urce la 780 euro. Nu în ultimul rând, Uniunea Europeană a lăudat politica premierului grec în ceea ce privește gestionarea provocărilor reprezentate de pandemia de COVID-19 sau de problema migrației. Pe de altă parte, imaginea guvernului Mitsotakis a avut de suferit de pe urma a ceea ce presa elenă a numit „abateri de la democrație”, precum scandalul interceptărilor telefonice (sau Kyriakosgate) din 2022, când au ieșit la iveală dovezi ale faptului că serviciile secrete au spionat convorbiri telefonice ale unor ziariști, dar și ale unor politicieni din opoziție, inclusiv liderul PASOK. Totuși, guvernul a supraviețuit moțiunii de cenzură depusă de opoziție pe fondul scandalului interceptărilor telefonice ilegale la sfârșitul lunii ianuarie 2023.

Este însă dificil de spus dacă guvernul Mitsotakis și Noua Democrație vor reuși să depășească actuala criză politică, consecință a tragicului accident feroviar din 28 februarie 2023 petrecut lângă Larissa, soldat cu 57 de morți și alte zeci de persoane rănite și care a pus în vedere deficințele serioase ale căilor ferate elene. Ca mereu în astfel de momente, grecii s-au mobilizat și au protestat cu zecile de mii în diferite orașe ale Greciei, dar mai ales la Atena, acuzând corupția și incapacitatea managerială a guvernului. Totodată, personalul feroviar a intrat în grevă generală, pe 16 martie, iar opoziția a cerut constant demisia întregului cabinetului elen, și nu doar a ministrului transporturilor. În acest context, premierul a anunțat, pe 22 martie, că alegerile parlamentare, programate pentru aprilie, vor avea loc în cursul lunii mai, în ceea ce pare a fi o încercare de a limita efectele tragediei feroviare asupra suportului popular al partidului său. Totodată, Kyriakos Mitsotakis a admis oportunitatea ca un al doilea scrutin să fie organizat, luând în calcul posibilitatea ca primul scrutin să nu aibă ca rezultat constituirea unei majorități parlamentare. Aceasta, pentru că sondajele de opinie realizate după accident au arătat că diferența dintre Noua Democrație și SYRIZA s-a înjumătățit coparativ cu 2019, ajungând la circa 3,5-4% din intențiile de vot. Ceea ce ar însemna fie o victorie fără majoritate parlamentară a formațiunii premierului, fie chiar o înfrângere în fața opoziției de stânga. Altfel spus, există perspectiva ca Noua Democrație să nu își poată asigura continuitatea mandatului guvernamental în următoarea legislatură, performanță realizată doar la debutul celei de a treia republici elene, între 1974 și 1985.

Așadar, noile alegeri parlamentare, anticipate sau amânate, vor reprezenta cel mai serios examen electoral pentru Noua Democrație, iar premierul Kyriakos Mitsotakis pare să fie conștient de acest lucru.

Motorul termic, greu de pensionat

 

Pentru materializarea planului European Green Deal, respectiv pentru ca Europa să devină primul continent neutru din punct de vedere climatic, până în anul 2050, Comisia Europeană a prezentat, pe 14 iulie 2021, noile propuneri legislative din cadrul pachetului „Pregătiți pentru 55%”, care vizează revizuirea standardelor privind emisiile de CO₂, în vederea reducerii emisiilor nete de gaze cu efect de seră cu cel puțin 55% până în 2030, comparativ cu 1990.

Instrumentele legislative elaborate prevăd aplicarea sistemului de comercializare a certificatelor de emisii în noi sectoare și înăsprirea sistemului existent de comercializare a certificatelor de emisii, utilizarea sporită a surselor regenerabile de energie, asigurarea unei mai mari eficiențe energetice, alinierea politicilor fiscale la obiectivele Pactului verde european, măsuri menite să împiedice relocarea emisiilor de carbon, instrumente pentru conservarea și consolidarea absorbanților naturali de carbon, ca și implementarea mai rapidă a modurilor de transport cu emisii scăzute și a infrastructurii și combustibililor de care depind aceste moduri de transport. Prin acest din urmă pachet legislativ se urmărește impunea obligativității ca nivelul mediu al emisiilor autoturismelor noi să scadă cu 55% în 2030 și cu 100% în 2035, prin comparație cu 2021, astfel încât să se accelereze tranziția către mobilitatea cu emisii de CO₂ zero. Ca atare, toate autoturismele noi care vor fi înmatriculate începând cu 2035 vor avea emisii zero, altfel spus, nu vor mai putea fi produse autoturisme cu motoare termice, ci doar cele care vor avea propulsie pe bază de electricitate sau hidrogen. În paralel, va trebui asigurată rețeaua de alimentare a autoturismelor cu emisii zero, respectiv  instalarea de stații de alimentare la intervale regulate pe principalele autostrăzi europene, la fiecare 60 de kilometrii pentru încărcarea cu energie electrică și la fiecare 150 de kilomentrii pentru alimentarea cu hidrogen.

După ce, la sfârșitul lunii iunie 2022, Consiliul a adoptat abordarea sa generală cu privire la măsurile legate de mediu din pachetul „Pregătiți pentru 55”, primul pas concret în implementarea propunerilor legislative ale Comisiei a fost făcut în octombrie 2022, odată cu realizarea acordului politic provizoriu dintre Consiliul și Parlamentul European privind unele măsuri legislative importante din pachetul „Pregătiți pentru 55”. Acordul a fost apreciat drept „o victorie pentru „politica europeană privind clima”, după cum a declarat Marian Jurečka, ministrul mediului din Republica Cehă, țara care deținea președinția Consiliului UE la acea dată.

A urmat acordul Parlamentului pentru adoptarea măsurilor din pachetul „Pregătiți pentru 55”. În cadrul acestui proces, pe 14 februarie 2023, europarlamentarii au adoptat, cu 340 voturi pentru, 279 împotrivă și 21 de abțineri, acordul încheiat cu Consiliul privind revizuirea standardelor de performanță aplicabile emisiilor de CO₂ pentru autoturismele și camionetele noi, respectiv pentru interzicerea producerii de automobile cu motoare termice începând cu anul 2035. În urma votului, raportorul Jan Huitema, membru al grupului politic Renew din Țările de Jos, a apreciat că „regulamentul încurajează producția de vehicule cu emisii scăzute sau zero. El cuprinde o revizuire ambițioasă a obiectivelor pentru 2030 și un obiectiv de emisii zero pentru 2035, care este esențial pentru a putea realiza neutralitatea climatică până în 2050”.

Însă reacțiile critice nu au întârziat să apară. Mai întâi, astfel de critici au venit, cum probabil era de așteptat, din partea exponenților industriei auto. Bunăoară, președinta Asociației Germane a Industriei Auto, Hildegard Müller, a atras atenția că este prea devreme pentru o astfel de decizie, care, în lipsa unei infrastructuri adecvate în multe zone ale Europei, va genera creșteri mari ale costurilor pentru autoturismele noi. Tot așa, reprezentanți ai Asociației Europene a Furnizorilor de Autoturisme au considerat că dezideratul UE pentru anului 2035 limitează opțiunile tehnoclogice ale producătorilor și pune în pericol locurile de muncă din domeniu. Nu în ultimul rând, pentru Automobil-Clubul German decizia oficialilor de la Bruxelles  a reprezentat „un angajament cu minte îngustă față de mobilitatea electrică”. Să menționăm, totuși, că există și producători auto, precum Volvo sau Mercedes, care au salutat decizia Uniunii și au anunțat că se vor comforma acesteia.

Opiniile critice venite dinspre industria auto au căpătat susținere politică, o serie de state ale Uniunii constituindu-se într-o grupare contestatară. Tonul a fost dat de Germania, prin vocea ministrului transporturilor, Volker Wissing, reprezentant al Partidului Liber Democrat în guvernul de la Berlin, care a cerut Comisiei revizuirea regulamentului adoptat pe 14 februarie, în sensul ca producerea autoturismelor cu motoare termice care să utilizare combustibili sintetici (așa numiții e-combustibili) să rămână posibilă și după termenul limită din 2035. Să reamintim că eurodeputații reprezentând CDU/CSU, formațiunea politică a cancelarului Olof Scholz, au votat împotriva măsurilor cuprinse în planul „Pregătiți pentru 55”, ca urmare a faptului că amendamentul lor privind menținerea combustibililor sintetici nu a fost acceptat. Germaniei i s-a alăturat Italia și, apoi, un număr de state din Europa de Est, precum Bulgaria, Cehia, România și Polonia, constituite într-un grup suficient de puternic pentru a determinarea amânarea deciziei finale cu privire la aplicarea planului „Pregătiți pentru 55”. Astfel, la începutul lunii martie, președinția suedeză a Consiliului UE a anunțat că votul pe tema planului de interzicere a fabricării motoarelor termice începând din 2035, programat pentru 7 martie, a fost amânat pentru o dată ulterioară, fără ca aceasta să fie precizată, ca urmare a disensiunilor puternice dintre statele membre pe această temă. Ulterior, miniștrii transporturilor din statele grupului contestatar s-au reunit la Strasbourg, pe 13 martie, la inițiativa omologului ceh, Martin Kupka,  pentru a conveni o poziție comună privind opoziția față de introducerea normelor Euro 7, pe fondul disputelor cu privire la strategia Uniunii privind tranziția la vehiculele non-termice.

Așadar, adoptarea de către Parlamentul European a pachetului de măsuri legislative privind tranziția la vehiculele non-termice, cu interdicția producerii acestora din 2035, a împărțit blocul comunitar în două tabere: de-o parte, regăsim țările care susțin tranziția, precum Belgia, Danemarca, Irlanda, Spania, Suedia sau Țările de Jos, grupate în jurul Franței, principalul sponsor politic al proiectului; pe de alta, avem gruparea contestatarilor, compusă de Germania și Italia, alături de Portugalia și de țările estice amintite mai sus. Acestui clivaj, cu rădăcini și motivații economice și istorice, dar al cărui hotar nu se suprapune peste linia de demarcație dintre Vestul și Estul Uniunii, i se adaugă unul de natură strict politică, care opune Franța Germaniei, cele mai puternice țări ale blocului comunitar (prima fiind și cea sub a cărei președinție s-au încheiat negocierile privind planul „Pregătiți pentru 55”), respectiv gruparea politică Renew celei a popularilor europeni reprezentanți, în primul rând, de partidul cancelarului Scholz.

Așa cum a recunoscut chiar președinția suedeză, disensiunile dintre cele două Europe sunt puternice, astfel că diversele inițiative privind ajungerea la un compromis nu au avut sorți de izbândă deocamdată, Germania insistând asupra modificării legislației în sensul admiterii motoarelor termice cu e-combustibili, soluție neacceptată însă de Parlamentul European. Dintr-o perspectivă strict tehnică, consecința disputei o reprezintă amânarea deciziei privind pensionarea motorului cu ardere internă până în momentul în care se va putea realiza consensul în interiorul Consiliului UE.

Dar prelungirea disputei dincolo de limitele firești ale negocierilor purtate pentru rezolvarea unui asemenea impas riscă, pe de-o parte, să se tranforme într-o confruntare privind raporturile de putere din interiorul Uniunii, cum deja o semnalează „dialogul” franco-german, iar pe de alta, să pună sub semnul întrebării atingerea obiectivului Europei de a fi pionierul noii politici climatice globale.

Debutul „alegerilor primare” din Austria și Germania

 

Pentru Austria și Germania, cele două republici federale membre ale Uniunii Europene, anul electoral 2023 a debutat cu alegerile regionale din landul austriac Niederösterreich (Austria Inferioară), pe 29 ianuarie, urmate de cele din landul german Berlin, din 12 februarie. Ambele procese electorale au fost considerate ca fiind veritabile teste pentru formațiunile politice aflate la conducerea federațiilor – Partidul Popular (ÖVP) în Austria, Partidul Social Democrat (SPD) în Germania – miza lor locală fiind menținerea dominației politice în aceste landuri. Alegerile din Austria Inferioară au avut și o semnificație aparte, fiind conexate cu politica guvernului Karl Nehammer în ceea ce privește extinderea spațiului Schengen. Concret, opiniile analiștilor politici au convers către explicația conform căreia votul împotriva admiterii Bulgariei și României dat de reprezentantul guvernului austriac în cadrul reuniunii Consiliului JAI din 8-9 decembrie 2022 a făcut parte din strategia electorală a partidului lui Nehammer pentru a-și asigura succesul electoral în landul Austria Inferioară, unde numărul imigranților este cel mai mare după cel din Viena. Important poate fi și amănuntul că românii reprezintă în acest land ponderea cea mai insemnată din totalul migranților.

În landul Austria Inferioară, tradiția politică este cea a dominației partidului cancelarului Nehammer, susținut electoral în general de unu din doi votanți. Bunăoară, la precedentele alegerile regionale, ÖVP a fost votat de 49,8% dintre electorii landului, rezultat care i-a permis să dețină majoritatea absolută în Landtag (parlamentul local) și, ca atare, în guvernul regional. În urma alegerilor din 29 ianuarie, clasamentul a rămas practic neschimbat. Astfel, ÖVP s-a menținut pe primul loc, totalizând 39,9% din voturi, fiind urmat de Partidul Libertății, considerat un partid cu tentă extremistă – 24,2%, și social-democrații, celălalt partid major al Austriei, cu 20,7% din voturi. Alte două partide au ocupat locuri în Landtag, dar cu ponderi minore: Verzii – 7,6% și NEOS – 6,7%. Tehnic, ÖVP a câștigat alegerile din Austria Inferioară, însă, prin raportare la rezultatele electorale din urmă cu cinci ani, partidul condus de Karl Nehammer a cunoscut un recul important: a pierdut nu mai puțin de 10% din electorat (reprezentând cel mai slab scor din 1945) și, deci, majoritatea absolută în instituțiile politice locale. Mai important, reducerea suportului său electoral în Austria Inferioară, landul care dă cei mai mulți parlamentari în camera superioară, Consiliul Federației, a reprezenta un semnal de alarmă pentru viitorul politic al ÖVP din perspectiva alegerilor naționale de peste un an. Precizăm că, în prezent, din cei 12 parlamentari federali ai landului din Consiliul Federației, șapte sunt reprezentanți ai ÖVP, ce deține la limită majoritatea parlamentară. Totuși, scorul obținut în alegeri i-a permis asigurarea continuității la conducerea landului, prin reconfirmarea guvernatoarei Johanna Mikl-Leitner, astfel că, în practică, ÖVP nu poate fi considerat un partid înfrânt.

Cât privește rezultatele alegerilor locale din landul-oraș Berlin, lucrurile au stat invers decât în Austria Inferioară. Astfel, scrutinul a fost pierdut de social-democrații germani, după o dominație locală de peste două decenii, înfrângere a cărei explicație principală poate fi  sancționarea partidului condus de Olaf Scholz pentru scenele de haos şi violenţă care au avut loc în noaptea de Anul Nou în Berlin, provocate în mare parte de persoane cu „background legat de migraţie'', după cum a apreciat chiar ministrul federal de Interne, social-democrata Nancy Faeser. Concret, lipsi de 3 procente dintre votanții săi comparativ cu precedentele alegeri, SPD s-a plasat pe poziția a doua – cu 18,4% dintre voturile participanților la scrutin, la egalitate cu Verzii (Die Grünen), parteneri în coaliția guvernamentală federală. Victoria le-a revenit creștin-democraților, care au reușit o apreciere importantă a suportului electoral, cu circa 10 procente, până la 28,2%. Socialiștii (Die Linke) și euroscepticii Alternativei pentru Germania (AfD) au completat clasamentul electoral, cu 12,2%, respectiv, 9,1% din voturi. În acord cu scorurile electorale înregistrate, din cele 159 de mandate ale parlamentului local, cele mai multe, în număr de 52, au revenit CDU, câte 34 au fost alocate SPD și Die Grünen, 22 au fost adjudecate de Die Linke, iar restul de 17 au mers la AfD. Cu toate acestea, nu CDU a preluat guvernarea locală, ci coaliția formată din social-democrați, ecologiști și socialiști, cu o majoritate parlamentară de 56,6%, iar social-democrata Franziska Giffey și-a conservat poziția de primar-guvernator al Berlinului. Am putea spune, așadar, că alegerile s-au încheiat cu înfrângerea victoriasă a partidului cancelarului federal Olaf Scholz.

Una peste alta, cele două runde de alegeri regionale din Austria și Germania, deși s-au soldat cu rezultate diferite comparativ cu edițiile lor precedente, nu au adus  modificări semnificative în ceea ce privește situația guvernărilor locale. Privite însă din perspectiva viitoarelor alegeri parlamentare federale, ele au semnalat conturarea unei tendinței de reducere a suportului electoral pentru partidele dominante din cele două țări. Dacă ÖVP și SPD vor urma o astfel de dinamică descendetă, vom vedea odată cu consumarea celorlalte alegeri regionale ce vor avea loc acest an în Austria – în landurile Carinthia (în martie) și Salzburg (în aprilie) –, respectiv în Germania – în landurile Bremen (în mai), Bayern și Hesse (în octombrie).

Reforma pensiilor - experiența politică franceză

 

În contextul crizelor economico-financiare dn ultimele decenii, schimbările produse în structura economică a statelor europene și noile provocări din domeniul forței de muncă, alături de fenomenul îmbătrânirii demografice, au constrâns guvernele, îndiferent de orientările lor ideologice, să acorde o atenție deosebită reformei pensiilor de stat. Însă revizuirea politicii din acest domeniu, care, în general, presupune măsuri mai degrabă nepopulare și, ca atare, cu costuri electorale importante, reprezintă un veritabil test inclusiv pentru forțele politice aflate la putere care dispun de capacitatea funcțională și instituțională necesară. Un bun exemplu în acest sens ni-l oferă Franța.

În primele zile ale noului an, președintele Emmanuel Macron a anunțat reluarea planului său privind reforma sistemului de pensii de stat, început în 2020 prin unificarea celor 42 de scheme de pensionare, dar întrerupt de pandemie, apreciind că reforma este vitală pentru asigurarea viabilității sistemului de pensii. Ulterior, premierul francez, Élisabeth Borne, a precizat care sunt pilonii planului: creștera graduală a vârstei de pensionare de la 62 de ani, cât este în prezent, la 64 de ani până în 2030; schimbarea modalității de calcul a pensiei, respectiv creșterea perioadei de contribuție pentru o pensie completă de la 41,5 ani la 43 de ani, până în 2027; eliminarea regimului special pentru angajații din unele domenii, precum transporturi, energie sau Banca Națională, ce le permite retragerea anticipată. Aceste măsuri ar aduce un plus de 17,7 miliarde de euro la contribuțiile anuale la pensii, conform estimărilor guvernamentale.

Planul administrației Macron a generat reacții critice nu doar din partea opoziției, dar și din partea sindicatelor. Asumându-și rolul de opoziție socială, în condițiile în care, așa cum arătau sondajele de opinie, peste două treimi dintre francezi se opuneau reformei pensiilor, sindicatele au amenințat cu organizarea de proteste naționale care vor bloca Franța.  Ample demonstrații antiguvernamentale au avut loc pe 19 și 31 ianuarie, la care au participat de fiecare dată peste 1 milion de oameni, conform estimărilor guvernamentale, respectiv peste 2 milioane, potrivit sindicatelor. Demonstrațiile de stradă au fost însoțite de greve care au perturbat activitatea din diferite sectoare economice. Spre exemplu, au funcționat mai puțin de o treime dintre trenurile regionale, locale și cele de mare viteză, iar peste 40% dintre lucrătorii companiei de utilități de stat au încetat lucrul. O nouă rundă a protestelor antiguvernamentale a fost organizată între 6 și 11 februarie, cu participarea a sute de mii de persoane și, din nou, unele sectoare de activitate au fost afectate de greve.

Cu toate acestea, presiunea sindicatelor nu a fost suficient de puternică încât să determine guvernanții să renunțe la reforma pensiilor sau, cel puțin, să fie dispuși să facă concesii, astfel că  proiectul a intrat în dezbaterea parlamentară în forma anunțată inițial. Mai mult, niciunul din cele câteva mii de amendamente depuse de opoziție pe parcursul celor două săptămâni de dezbatere a proiectului în Adunarea Națională nu au fost acceptat de parlamentarii majorității parlamentare. Ca atare, pe 17 februarie, reforma pensiilor inițiată de președintele Macron a fost aprobată de prima cameră a parlamentului francez cu votul deputaților formațiunii centriste Ensemble și ai aliaților acestora, parlamentarii republicani, care, împreună au asigurat numărul de voturi necesar adoptării. Așadar, în ciuda opoziției din interiorul parlamentului, dar mai ales a celei din exteriorul parlamentului, guvernanții și-au atins obiectivul.

La prima vedere, am putea vorbi despre consecința firească a raportului dintre forțele politice reprezentate în parlamentul francez, unde mai bine de jumătate din cei 577 de membri aparțin grupărilor politice pro-Macron, ca o confirmare a regulii majorității după care funcționează parlamentele din democrațiile contemporane. Totuși, în cazul Franței, explicația este mai complexă. Să reamintim mai întâi că succesul proiectului președintelui Macron nu este o premieră. Franța s-a aflat într-o situație socială și politică identică în urmă cu mai bine de un deceniu, când a fost adoptată precedenta reformă a pensiilor, care a crescut vârsta de pensionare de la 60 la 62 de ani, inițiată de președintele Sarkozy. Și atunci, și acum, președinții au ieșit învingări, în ciuda opoziției politice și sociale. Aceasta, în primul rând pentru că  președintele Franței are un rol aparte în ansamblul sistemului politic. Specialiștii în drept constituțional îl descriu cel mai adesea ca fiind specific unui regim de tip semi-prezidențial, ca urmare a faptului că puterea executivă este împărțită între un președinte ales direct și un guvern aflat sub controlul parlamentului. Dintr-o perspectivă strict constituțională, tipologizarea este corectă, mai ales dacă avem ca termen de comparație SUA, unde nu există o astfel de divizare a puterii executive, titularul acesteia fiind președintele. Însă practica politică franceză scoate în evidență fațeta prezidențială a regimului politic. Mai ales după revizuirea constituțională din 2003, când mandatul prezidențial a fost redus la 5 ani și, în acest fel, suprapus peste cel parlamentar. Astfel, puterea președintelui ca șef al executivului a fost întărită, ca urmare a faptului că situațiile de coabitare politică, când președintele ales nu are și sprijinul majorității parlamentare, au devenit cvasi-imposibile. Aranjamentul politico-electoral în care alegerile prezidențiale le precedă și determină pe cele parlamentare favorizează această realitate. În fapt, în Franța avem cel mai prezidențial regim politic din Europa sau, altfel spus, echivalentul european al regimului politic american. Pe această bază constituțională și politică, proiectele președinților francezi sunt virtual câștigătoare. 

O NOUĂ TENDINȚĂ POLITICĂ ÎN UE?

 

În debutul acestui an, scrutinele prezidențiale din două state membre ale Uniunii Europene au dat câștig de cauză unor candidați fără apartenență partidistă. Mai întâi, în competiția electorală pentru președinția Republicii Cehe, desfășurată în ianuarie, victoria i-a revenit independentului Petr Pavel, general în retragere, politician cu vederi liberale. Pavel l-a învins pe Andrej Babiš, fost premier al Cehiei până în 2021, fondator al ANO 2011, cel mai mare partid din parlamentul țării. În februarie, a venit rândul electorilor ciprioți să desemneze noul președinte al republicii, acești având de ales în turul al doilea între doi candidați independenți: Nikos Christodoulides, fost membru al partidului Adunarea Democratică, și Andreas Mavroyiannis. Rezultatele scutinului au fost favorabile primului.

Cele două republici având în frunte președinți independenți politic nu reprezintă însă cazuri singulare în ansamblul Uniunii Europene. În fapt, acestea măresc numărul deja ridicat al statelor conduse de președinți fără apartenență partidistă. În ordine istorică, acestea sunt următoarele. Italia este condusă de independentul Sergio Mattarella, de formație jurist, încă din 2015. El a fost ales președinte al republicii pentru un nou mandat de șapte ani în 2022 cu votul majorității parlamentarilor italieni. Pe fondul puternicelor disensiuni dintre partidele parlamentare, Mattarella a fost reconfirmt președinte după nu mai puțin de opt tururi de vot.  În 2019, circa 66% dintre lituanieii participanții la scrutinul prezidențial l-au preferat pe independentul Gitanas Nauseda, nou-venit în politică din domeniul bancar. De menționat că mandatul prezidențial precedent a fost deținut de independenta Dalia Grybauskaite. Un an mai târziu a venit rândul Greciei să fie condusă de un independent, jurista Katerina Sakellaropoulou aleasă prin votul majoritar al membrilor parlamentul de la Atena. La fel s-au întâmplat lucrurile în Estonia în vara anului 20121, când Parlamentul de la Tallinn l-a desemnat președinte al republicii pe independentul Alar Karis, director al Muzeului Național. Nu în ultimul rând, alegerile prezidențiale slovene din 2022 au fost câștigate de independenta Nataša Pirc Musar, avocată, o premieră politică pentru Estonia. Totuși, mai putem adăuga pe această listă alte două state: Austria – unde funcția prezidențială este deținută din 2017 de Alexander Van der Bellen, membru al SPO și, ulterior al Verzilor, partid din care a demisionat în 2016 pentru a candida ca independent – și Slovacia – aici din 2019 președinte este Zuzana Čaputová, care, ca reprezentantă a partidului extraparlamentar Slovacia Progresistă și,deci, lipsită de sprijinul politic al partidelor reprezentate în parlament, funcționează practic ca un președinte independent.

Așadar, din totalul celor 21 de republici din cadrul Uniunii Europene, șapte sunt conduse de președinți fără apartenență partidistă, cărora li se pot adugă celelalte două în frunte cu președinți cvasi-independenți, reprezentând peste 42% din total. Dar chiar dacă le dăm la o parte pe ultimele două, tot rămâne o pondere însemnată, de 33%, a acestor republici, semnificativă din perspectiva implementării unui nou model politic.

Desigur, practica politică a celor nouă republici cu președinți independenți politic poate fi considerată (încă) insuficient extinsă pentru a putea pune în evidență o nouă tendință politică în funcționarea regimurilor democratice europene. Totodată, în special adversarii analizelor cantitativiste, pot contra-argumenta că, în fapt, vorbim despre realitatea politică specifică unor țări, de regulă mici, în care arhitectura constituțională nu acordă puteri importante președintelui și în care scena politică este afectată de instabilitate cronică. Cu toate acestea, dincolo de faptul că astfel de contra-argumente sunt, de fapt, argumente în favoarea soluției independentului politic, schimbarea regăsită în una din trei republici ale Uniunii Europene nu poate fi trecută cu vederea.

Ca atare, se naște o întrebare firească: care sunt resorturile acestei noi practici politice? Putem vorbi, probabil, de o criză a democrației reprezentative, așa cum o știm de circa 200 de ani, adică un regim politic bazat pe principiul reprezentării, în care partidele joacă rolul de verigă între guvernați și guvernanți, reprezentarea fiind, deci, atributul partidelor. Totuși, nu fundamentele democrației sunt puse în discuție, ci, mai degrabă, modalitățile de funcționare a partidelor politice tradiționale, a sistemului partidist clasic. De cel puțin un deceniu, în multe din țările Uniunii Europene, deopotrivă din Vest și din Est, partidele tradiționale se confruntă nu doar cu scăderea popularității lor, fenomen firesc probabil în condițiile critice din ultima perioadă, ci și cu concurența noilor partide, apărute ca răspunsuri politice diferite, specifice la noile probleme cu care se confruntă societatea contemporană. Practic, scena politică a acestor țări este marcată de clivajul dintre partidele politice tradiționale, ale sistemului, și partidele politice anti-sistem. În multe din aceste țări, partidele anti-sistem au ajuns să joace un rol politic important, fără însă a putea lua locul partidelor tradiționale, după cum nici acestea nu au reușit restaurarea puterii lor. Din competiția dintre cele două categorii de partide politice, câștigătoare iese o a treia cale politică – cea reprezentată de independenți, de politicienii fără apartenență partidistă. Aceștia, spre deosebire de politicienii de partid, par să se bucure tot mai mult de încrederea electorilor atunci când vorbim, iată, despre alegeri prezidențiale, fie și numai în cele nouă din cele 21 de republici din cadrul Uniunii Europene. Pe scurt, practica politică a acestor țări ne arată că formula candidatului independent este soluția actualei crize a sistemului partidist.

Cipru – un nou președinte, aceeași problemă

 

În ansamblul Uniunii Europene, Republica Cipru reprezintă un caz aparte, unic chiar, dacă privim lucrurile din perspectiva statalității. Independent din 1960, statulul cipriot a trecut printr-un moment de cotitură 14 ani mai târziu. În 1974, în urma loviturii de stat orchestrate de ciprioții greci naționaliști, susținuți de regimul militar de la Atena, având ca obiectiv unirea cu Grecia, armata turcă a invadat nordul insulei, locuit preponderent de etnici turci, unde, în 1983, a fost instituită Republica Turcă a Ciprului de Nord. Deși teritoriul ocupat de armata turcă nu este recunoscut ca stat decât de Ankara, realitatea geopolitică a insulei este cea a unui stat – Republica Cipru – care nu controlează de facto decât circa 60% din teritoriu, restul țării fiind aflat sub ocupație străină, așa cum, pe drept, consideră comunitatea internațională. Așadar, un teritoriu statal divizat fortuit în două părți, separate de un „cordon sanitar”, de o zonă tampon administrată de Națiunile Unite. Aceasta era situația și în 2004, anul aderării republicii Cipru la Uniunea Europeană, aceasta este situația și în prezent. Ca atare, nu e deloc surprinzător că alegerile din Cipru sunt marcate de problematica statului divizat. Aceasta a fost și tema dominantă a ultimei campanii electorale prezidențiale.

Să reamintim, mai întâi, că în aproape două decenii de când Cipru este membră a Uniunii Europene, la conducerea țării s-au succedat trei președinți. Între 2003 și 2008, țara a fost condusă de naționalistul Efstáthios (Tássos) Papadópoulos, șef al Partidului Democrat, care s-a opus referendumului din 2004 privind unificarea insulei sub forma unui stat federal (Republica Cipriotă Unită), organizat la inițiativa secretarului general al ONU, Kofi Annan. Papadópoulos a pierdut următoarele alegerile prezidențiale în fața liderului Partidului Muncitorilor Progresiști, Dimitris Kristófias, devenit primul președinte comunist al republicii. Susținător al planului Annan, Kristófias s-a pronunțat pentru reluarea negocierilor privind reunificarea insulei și chiar a reușit să facă o serie de progrese în acest sens. Efectele crizei economice cu care s-a confruntat Grecia la începutul deceniului trecut au afectat serios Cipru, ca și popularitatea președintelui Kristófias, care nu a mai candidat pentru un nou mandat. La conducerea republicii a urmat Nikos Anastasiádis, liderul partidului Adunarea Democratică, a cărui principală țintă a fost soluționarea crizei economice și depășirea perioadei de austeritate socială. Preocuparea pentru o soluție privind unificarea Ciprului a revenit în actualitate odată cu declanșarea campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale din debutul anului 2023.

Rezultatele primului tur al alegerilor, desfășurat pe 5 ianuarie, au infirmat sondajele de opinie anterioare, candidatul susținut de Partidul Muncitorilor Progresiști reușind să obțină calificarea în turul secund. Astfel, diplomatul Andreas Mavroyiannis, considerat inițial un outsider, s-a clasat pe poziția a doua cu 29,6% din voturi, la mică distanță de favoritul alegerilor, Nikos Christodoulides, reprezentant al dreptei politice, care a adunat 32% din preferințele electorilor. Mavroyiannis nu a reușit însă să se impună în turul al doilea al alegerilor prezidențiale desfășurat o săptămână mai târziu, participanții la vot preferându-l pe Christodoulides, care a totalizat 51,9% din sufragii.

Diferența mică dintre cei doi candidați, se explică, în primul rând, prin faptul că ambii s-au pronunțat împotriva soluției „un teritoriu, două state”, susținută de Turcia și de reprezentanții ciprioților-turci din nordul insulei. De altfel, în primele declarații de presă de după alegerea sa, Nikos Chistodoulides a ținut să-și reafirme determinarea privind reluarea negocierilor diplomatice pentru reunificarea statului cipriot, sublinind că „mesajul pentru compatrioții noștri turco-ciprioți este să lucrăm împreună pentru a înlătura blocajul actual”. Totodată, noul președinte și-a exprimat convingerea că divizarea Ciprului „nu poate fi soluția” la problema cipriotă, ci redobândirea controlului asupra teritoriului de nord și întărirea cooperării cu Grecia: „reîntregirea patriei noastre este o prioritate pentru mine. Prima mea vizită va fi la Atena”. Să adăugăm că președintele Christodoulides are susținerea Uniunii Europene în ceea ce privește calea de urmat pentru reunificarea statului cipriot. Bunăoară, în cadrul unei recente întâlniri cu omologul său cipriot, ministrul de externe german, Annalena Baerbock,  a reafirmat că „soluția cu două state nu este o opțiune”.

Dar depășirea blocajului actual privind negocierile cu ciprioții turci asupra reunificării statului și, cu atât mai mult, conturarea planului necesar pentru atingerea acestui obiectiv necesită timp, noul președinte cipriot fiind confruntat cu probleme stringente, precum consecințele sociale ale politicii de austeritate sau numărul în creștere al migranților ilegali care debarcă în Cipru. Ca atare, Nikos Chistodoulides va trebui să se concentreze, cel puțin pe termen scurt, asupra rezolvării acestor probleme, iar primul pas îl reprezintă alcătuirea echipei executive și a programului guvernamental. Probabil că în această întreprindere, calitatea de independent politic a președintelui Chistodoulides este un atu, așa cum, practic, s-au exprimat votanții ciprioți.