În debutul
acestui an, scrutinele prezidențiale din două state membre ale Uniunii Europene
au dat câștig de cauză unor candidați fără apartenență partidistă. Mai întâi,
în competiția electorală pentru președinția Republicii Cehe, desfășurată în
ianuarie, victoria i-a revenit independentului Petr Pavel, general în
retragere, politician cu vederi liberale. Pavel l-a învins pe Andrej Babiš,
fost premier al Cehiei până în 2021, fondator al ANO 2011, cel mai mare partid
din parlamentul țării. În februarie, a venit rândul electorilor ciprioți să
desemneze noul președinte al republicii, acești având de ales în turul al
doilea între doi candidați independenți: Nikos Christodoulides, fost membru al
partidului Adunarea Democratică, și Andreas Mavroyiannis. Rezultatele
scutinului au fost favorabile primului.
Cele două
republici având în frunte președinți independenți politic nu reprezintă însă
cazuri singulare în ansamblul Uniunii Europene. În fapt, acestea măresc numărul
deja ridicat al statelor conduse de președinți fără apartenență partidistă. În
ordine istorică, acestea sunt următoarele. Italia este condusă de independentul
Sergio Mattarella, de formație jurist, încă din 2015. El a fost ales președinte
al republicii pentru un nou mandat de șapte ani în 2022 cu votul majorității
parlamentarilor italieni. Pe fondul puternicelor disensiuni dintre partidele
parlamentare, Mattarella a fost reconfirmt președinte după nu mai puțin de opt
tururi de vot. În 2019, circa 66% dintre
lituanieii participanții la scrutinul prezidențial l-au preferat pe
independentul Gitanas Nauseda, nou-venit în politică din domeniul bancar. De
menționat că mandatul prezidențial precedent a fost deținut de independenta
Dalia Grybauskaite. Un an mai târziu a venit rândul Greciei să fie condusă de
un independent, jurista Katerina Sakellaropoulou aleasă prin votul majoritar al
membrilor parlamentul de la Atena. La fel s-au întâmplat lucrurile în Estonia
în vara anului 20121, când Parlamentul de la Tallinn l-a desemnat președinte al
republicii pe independentul Alar Karis, director al Muzeului Național. Nu în
ultimul rând, alegerile prezidențiale slovene din 2022 au fost câștigate de
independenta Nataša Pirc Musar, avocată, o premieră politică pentru Estonia.
Totuși, mai putem adăuga pe această listă alte două state: Austria – unde funcția
prezidențială este deținută din 2017 de Alexander Van der Bellen, membru al SPO
și, ulterior al Verzilor, partid din care a demisionat în 2016 pentru a candida
ca independent – și Slovacia – aici din 2019 președinte este Zuzana Čaputová, care,
ca reprezentantă a partidului extraparlamentar Slovacia Progresistă și,deci,
lipsită de sprijinul politic al partidelor reprezentate în parlament,
funcționează practic ca un președinte independent.
Așadar, din
totalul celor 21 de republici din cadrul Uniunii Europene, șapte sunt conduse
de președinți fără apartenență partidistă, cărora li se pot adugă celelalte
două în frunte cu președinți cvasi-independenți, reprezentând peste 42% din
total. Dar chiar dacă le dăm la o parte pe ultimele două, tot rămâne o pondere
însemnată, de 33%, a acestor republici, semnificativă din perspectiva
implementării unui nou model politic.
Desigur, practica
politică a celor nouă republici cu președinți independenți politic poate fi
considerată (încă) insuficient extinsă pentru a putea pune în evidență o nouă
tendință politică în funcționarea regimurilor democratice europene. Totodată,
în special adversarii analizelor cantitativiste, pot contra-argumenta că, în
fapt, vorbim despre realitatea politică specifică unor țări, de regulă mici, în
care arhitectura constituțională nu acordă puteri importante președintelui și
în care scena politică este afectată de instabilitate cronică. Cu toate
acestea, dincolo de faptul că astfel de contra-argumente sunt, de fapt,
argumente în favoarea soluției independentului politic, schimbarea regăsită în
una din trei republici ale Uniunii Europene nu poate fi trecută cu vederea.
Ca atare, se
naște o întrebare firească: care sunt resorturile acestei noi practici
politice? Putem vorbi, probabil, de o criză a democrației reprezentative, așa
cum o știm de circa 200 de ani, adică un regim politic bazat pe principiul
reprezentării, în care partidele joacă rolul de verigă între guvernați și
guvernanți, reprezentarea fiind, deci, atributul partidelor. Totuși, nu
fundamentele democrației sunt puse în discuție, ci, mai degrabă, modalitățile
de funcționare a partidelor politice tradiționale, a sistemului partidist
clasic. De cel puțin un deceniu, în multe din țările Uniunii Europene, deopotrivă
din Vest și din Est, partidele tradiționale se confruntă nu doar cu scăderea
popularității lor, fenomen firesc probabil în condițiile critice din ultima
perioadă, ci și cu concurența noilor partide, apărute ca răspunsuri politice
diferite, specifice la noile probleme cu care se confruntă societatea
contemporană. Practic, scena politică a acestor țări este marcată de clivajul
dintre partidele politice tradiționale, ale sistemului, și partidele politice
anti-sistem. În multe din aceste țări, partidele anti-sistem au ajuns să joace
un rol politic important, fără însă a putea lua locul partidelor tradiționale,
după cum nici acestea nu au reușit restaurarea puterii lor. Din competiția
dintre cele două categorii de partide politice, câștigătoare iese o a treia
cale politică – cea reprezentată de independenți, de politicienii fără
apartenență partidistă. Aceștia, spre deosebire de politicienii de partid, par
să se bucure tot mai mult de încrederea electorilor atunci când vorbim, iată,
despre alegeri prezidențiale, fie și numai în cele nouă din cele 21 de
republici din cadrul Uniunii Europene. Pe scurt, practica politică a acestor
țări ne arată că formula candidatului independent este soluția actualei crize a
sistemului partidist.
No comments:
Post a Comment