În contextul crizelor economico-financiare dn
ultimele decenii, schimbările produse în structura economică a statelor europene
și noile provocări din domeniul forței de muncă, alături de fenomenul
îmbătrânirii demografice, au constrâns guvernele, îndiferent de orientările lor
ideologice, să acorde o atenție deosebită reformei pensiilor de stat. Însă revizuirea
politicii din acest domeniu, care, în general, presupune măsuri mai degrabă
nepopulare și, ca atare, cu costuri electorale importante, reprezintă un veritabil
test inclusiv pentru forțele politice aflate la putere care dispun de capacitatea
funcțională și instituțională necesară. Un bun exemplu în acest sens ni-l oferă
Franța.
În primele zile ale noului an, președintele Emmanuel
Macron a anunțat reluarea planului său privind reforma sistemului de pensii de
stat, început în 2020 prin unificarea celor 42 de scheme de pensionare, dar
întrerupt de pandemie, apreciind că reforma este vitală pentru asigurarea
viabilității sistemului de pensii. Ulterior, premierul francez, Élisabeth
Borne, a precizat care sunt pilonii planului: creștera graduală a vârstei de
pensionare de la 62 de ani, cât este în prezent, la 64 de ani până în 2030;
schimbarea modalității de calcul a pensiei, respectiv creșterea perioadei de
contribuție pentru o pensie completă de la 41,5 ani la 43 de ani, până în 2027;
eliminarea regimului special pentru angajații din unele domenii, precum
transporturi, energie sau Banca Națională, ce le permite retragerea anticipată.
Aceste măsuri ar aduce un plus de 17,7 miliarde de euro la contribuțiile anuale
la pensii, conform estimărilor guvernamentale.
Planul administrației Macron a generat reacții
critice nu doar din partea opoziției, dar și din partea sindicatelor.
Asumându-și rolul de opoziție socială, în condițiile în care, așa cum arătau
sondajele de opinie, peste două treimi dintre francezi se opuneau reformei
pensiilor, sindicatele au amenințat cu organizarea de proteste naționale care
vor bloca Franța. Ample demonstrații
antiguvernamentale au avut loc pe 19 și 31 ianuarie, la care au participat de
fiecare dată peste 1 milion de oameni, conform estimărilor guvernamentale,
respectiv peste 2 milioane, potrivit sindicatelor. Demonstrațiile de stradă au
fost însoțite de greve care au perturbat activitatea din diferite sectoare
economice. Spre exemplu, au funcționat mai puțin de o treime dintre trenurile
regionale, locale și cele de mare viteză, iar peste 40% dintre lucrătorii
companiei de utilități de stat au încetat lucrul. O nouă rundă a protestelor
antiguvernamentale a fost organizată între 6 și 11 februarie, cu participarea a
sute de mii de persoane și, din nou, unele sectoare de activitate au fost
afectate de greve.
Cu toate acestea, presiunea sindicatelor nu a
fost suficient de puternică încât să determine guvernanții să renunțe la reforma
pensiilor sau, cel puțin, să fie dispuși să facă concesii, astfel că proiectul a intrat în dezbaterea parlamentară
în forma anunțată inițial. Mai mult, niciunul din cele câteva mii de
amendamente depuse de opoziție pe parcursul celor două săptămâni de dezbatere a
proiectului în Adunarea Națională nu au fost acceptat de parlamentarii majorității
parlamentare. Ca atare, pe 17 februarie, reforma pensiilor inițiată de
președintele Macron a fost aprobată de prima cameră a parlamentului francez cu
votul deputaților formațiunii centriste Ensemble și ai aliaților
acestora, parlamentarii republicani, care, împreună au asigurat numărul de
voturi necesar adoptării. Așadar, în ciuda opoziției din interiorul
parlamentului, dar mai ales a celei din exteriorul parlamentului, guvernanții
și-au atins obiectivul.
La prima vedere, am putea vorbi despre consecința
firească a raportului dintre forțele politice reprezentate în parlamentul francez,
unde mai bine de jumătate din cei 577 de membri aparțin grupărilor politice pro-Macron,
ca o confirmare a regulii majorității după care funcționează parlamentele din
democrațiile contemporane. Totuși, în cazul Franței, explicația este mai
complexă. Să reamintim mai întâi că succesul proiectului președintelui Macron
nu este o premieră. Franța s-a aflat într-o situație socială și politică
identică în urmă cu mai bine de un deceniu, când a fost adoptată precedenta
reformă a pensiilor, care a crescut vârsta de pensionare de la 60 la 62 de ani,
inițiată de președintele Sarkozy. Și atunci, și acum, președinții au ieșit
învingări, în ciuda opoziției politice și sociale. Aceasta, în primul rând pentru
că președintele Franței are un rol
aparte în ansamblul sistemului politic. Specialiștii în drept constituțional îl
descriu cel mai adesea ca fiind specific unui regim de tip semi-prezidențial,
ca urmare a faptului că puterea executivă este împărțită între un președinte
ales direct și un guvern aflat sub controlul parlamentului. Dintr-o perspectivă
strict constituțională, tipologizarea este corectă, mai ales dacă avem ca
termen de comparație SUA, unde nu există o astfel de divizare a puterii
executive, titularul acesteia fiind președintele. Însă practica politică
franceză scoate în evidență fațeta prezidențială a regimului politic. Mai ales
după revizuirea constituțională din 2003, când mandatul prezidențial a fost redus
la 5 ani și, în acest fel, suprapus peste cel parlamentar. Astfel, puterea
președintelui ca șef al executivului a fost întărită, ca urmare a faptului că
situațiile de coabitare politică, când președintele ales nu are și sprijinul
majorității parlamentare, au devenit cvasi-imposibile. Aranjamentul
politico-electoral în care alegerile prezidențiale le precedă și determină pe
cele parlamentare favorizează această realitate. În fapt, în Franța avem cel
mai prezidențial regim politic din Europa sau, altfel spus, echivalentul
european al regimului politic american. Pe această bază constituțională și
politică, proiectele președinților francezi sunt virtual câștigătoare.
No comments:
Post a Comment