Pe 25 martie 1957, la
Roma, reuniți în sala Honatii et Curiatii din Palazzo dei
Conservatori, de pe colina Caitoliului, oficiali din șase state europene au
parafat Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene (CEE). Capitala
Italiei nu a fost aleasă întâmplător ca loc de naștere a Comunității, dacă avem
în vedere simbolistica istorică a Romei, rolul jucat de Roma antică în procesul
de fondare a civilizației europene. Tratatul a fost semnat de reprezentanții
plenipotențiali ai Belgiei – Paul Henry Spaak, ministru afacerilor externe, J.
Ch. Snoy et Doppuers, secretar general al ministerului Afacerilor Economice, ai
Germaniei – Konrad Adenauer, cancelar federal, Walter Hallstein, secretar de
stat al Oficiului Federal Extern, ai Franței – Christian Pineau, ministrul
afacerilor externe, Maurice Faure, secretar de stat pentru afaceri externe, ai
Italiei – Antonio Segni, președintele Consiliului de Miniștri, Gaetano Martino,
ministrul afacerilor externe, ai Luxemburgului – Joseph Bech, președintele
Guvernului, ministru afacerilor externe, Lambert Schaus, ambasador, și ai Olandei
– Joseph Luns, ministrul afacerilor externe, Linthorst Homan, conducătorul
delegației olandeze. Totodată, semnatarii au convenit asupra înființării
Comunității Europene privind Energia Atomică (Euratom), precum și asupra adoptării
noilor reguli de funcționare a unor instituții europene. Rămase în istorie sub
numele de „Tratatele de la Roma”, documentele au marcat fundamental procesul
construcției europene, constituind practic actul de naștere al Uniunii Europene
de astăzi. Textele convenite la Roma au fost ratificate de cele șase state
semnatare în decursul lunilor iulie-decembrie 1957, astfel că pe 1 ianuarie
1958 tratatele au intrat în vigoare și, odată cu acestea, a debutat oficial
comunitatea statelor europene.
Trebuie însă spus că punerea
în practică a proiectului Europei Unite, la numai 12 ani de încheierea celui de
al doilea război mondial, care a zguduit continentul din temelii, a fost
pregătită de o serie de pași anteriori în această direcție, realizați de
politicieni vizionari ai perioadei. Practic, preambulul l-a reprezentat
fondarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), pe 18 aprilie
1951, materializare a inițiativa ministrului de externe al Franței, Robert
Schumann, prezentată prin declarația din 9 mai 1950, privind trecerea sub
controlul unei autorități comune a producției de cărbune și oțel la nivel
european, cu scopul evitării unui nou conflict militar. Patru ani mai târziu, miniștrii de externe ai
statelor CECO – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda – au
convenit lansarea procesului de
consolidare a cooperării economice, ministrului de externe al Belgiei revenindu-i
responsabilitatea coordonării planului de integrare economică. După aprobarea
raporului redactat de Henri Spaak, pe 26 iunie 1956 au debutat lucrările
conferinței interguvernamentale pentru pregătirea textelor Tratatelor de la
Roma.
Cu rolul unei
constituții sui-generis, tratatul privind instituirea CEE, în prima sa parte
(Principiile), fixa ca obiectiv înființarea unei pieței comune europene, a unei
uniuni vamale și elaborarea unor politici sectoriale comune. „Comunitatea are
ca misiune, prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a
politicilor economice a statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o
dezvoltare armonioasă a activităților economice, o creștere durabilă și
echilibrată, o stabilitate crescândă, o creștere accelerată a nivelului de trai
și relații mai strânse între statele membre”, se preciza în art. 2 al
Tratatului. Sub aspect tehnic, așa cum
prevedea art. 8, obiectivul pieței unice era prevăzut a se realiza pe
durata unei perioade de 12 ani, în trei etape, fiecare cu obiective specifice.
Totodată, articolul al treilea al Tratatului
(litera c) făcea vorbire despre cele patru libertăți ce stau la baza pieței
comune, respectiv libera circulație a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor
și a capitalurilor.
Nu în ultimul rând, Tratatul prevedea instituții
și mecanisme europene care să permită exprimarea atât a intereselor naționale,
cât și a viziunii comunitare. Astfel, conform art. 4, „realizarea misiunilor
încredințate Comunității este asigurată de următoarele instituții: un Parlament
European, un Consiliu, o Comisie, o Curte de Justiție și o Curte de Conturi”,
asistate de un Comitete economic și social, ca și de un Comitet al regiunilor,
cu rol consultativ. Arhitectura istituțională stabilită prin documentul semnat
în 1957, în primul rând cu referire la triunghiul Consiliu-Comisie- Parlament,
a rămas practic aceeași, chiar dacă în timp a devenit mai complexă, Parlamentul
căpătând legitimitate și reprezentativitate sporite ca urmare a trecerii,
începând cu 1979, la alegerea directă a membrilor săi.
Trebuie să adăugăm un alt lucru
important. Tratatul CEE a prevăzut programatic posibilitatea extinderii comunității europene
printr-un proces de negocie cu state care doresc să adere, făcând posibilă
cuprinderea de noi state-membre, atât din Vest, cât și din Est, după prăbușirea
comunismului. Reamintim că, în decurs de 35 de ani, până la transformarea sa în
Uniunea Europeană, Comunitatea Economică Europeană a cunoscut trei valuri ale
extinderii. Concret, în 1973 au aderat Danemarca, Irlanda și Marea Britanie
(care însă va părăsit comunitatea 47 de ani mai târziu), iar după prăbușirea
regimurilor autoritare din Europa de Sud, au devenit membre ale CEE, Grecia, în
1981, Spania și Portugalia, în 1986. După
1992, anul semnării Tratatului de la Maastricht, comunitatea europeană s-a
extins prin cuprinderea, în 1995, a Finlandei, Suediei și Austriei. În 2004,
opt state foste comuniste – Polonia, Slovenia, Ungaria, Letonia, Estonia,
Lituania, Republica Cehă și Slovacia – au devenit membre ale Uniunii Europene, alături
de Malta și Cipru. Au urmat Bulgaria și România, în 2007, și Croația în 2013,
astfel că, în prezent, comunitatea europeană a pieței libere, așa cum a fost ea
concepută în 1957, numără 27 de state membre.
Un
număr care prin sine dovedește viabilitatea și eficiența Tratatelor de la Roma,
validează proiectul vizionarilor din anii 50 ai secolului trecut care au creionat
instituțiile și regulile potrivite pentru a asigura nu doar dezvoltarea
armonioasă a țărilor europene, dar și pacea continentală. Un argument în plus
în aflăm în reziliența comunității europene, astăzi, după 66 de ani de la
semnarea actului său de naștere, pusă fața provocărilor noului contextul
geopolitic internațional marcat în primul rând de agresiunea militară a Rusiei
asupra Ucrainei, cu efectele critice ale războiului hibrid.
No comments:
Post a Comment