Alegeri parlamentare în România postcomunistă

Debutul celei de a opta campanii electorale parlamentare ne oferă prilejul unei succinte analize comparate vizând principalii parametrii ai alegerilor parlamentare din România postcomunistă, utilă nu doar amatorilor de statistici.

Mai întâi, să urmărim dinamica corpului electoral, redată în tabelul de mai jos.

Scrutin	Alegători înregistraţi	Alegători prezenţi la urne	Rata participării	Voturi valabile Senat	Voturi valabile Camera Deputaţillor
1990	17.200.722	14.825.764	86,19%	13.956.180	13.707.159
1992	16.380.663	12.496.430	76,29%	10.964.430	10.880.252
1996	17.218.654	13.088.388	76,01%	12.287.671	12.238.746
2000	17.699.727	11.559.458	65,31%	10.891.910	10. 839.424
2004	18.449.344	10.794.653	58,51%	10.231.476	10.188.106
2008	18.464.274	7.238.871	39,20%	6.888.055	6.886.794
2012	18.423.066	7.694.180	41,76%	7.416.628	7.409.626

Remarcăm deîndată că, în contextul tendinţei generale de creştere a absenteismului, ultimele două alegeri parlamentare au fost tranşate de mai puţin de jumătate din cetăţenii cu drept de vot, ceea ce, desigur, ridică o problemă privind legitimitatea aleşilor. Dincolo de cauze care ţin de calitatea vieţii politice, descreşterea accentuată a participării din anii 2004 - 2012 trebuie corelată şi cu creşterea numărului votanţilor înregistraţi.

Pentru 11 decembrie 2016, acest număr a ajuns la aproape 19 milioane, mai exact 18.935.857 (din care, 609.962 au domiciliul sau reşedinţa în afara ţării). Există însă dubii rezonabile cu privire la realismul cifrelor oficiale. Oricum, acesta este numărul la care se raportează toate operaţiunile electorale, de la stabilirea numărului minim al semnăturilor pentru susţinerea candidaturilor până la calcularea pragului electoral.

În ce priveşte participarea politică, aceasta a fost maximă în 1992, când  79 de formaţiuni politice (inclusiv organizaţiile minorităţilor naţionale oficial recunoscute) au depus candidaturi parlamentare. Anterior, la primele alegeri parlamentare postcomuniste, numărul formaţiunilor politice participante a fost de 71, pentru ca la următoarele trei ediţii să varieze între 64 (în 1996 şi 2004) şi 68 (2000). Urmând o tendinţă similară participării populare, participarea politică s-a redus puternic începând cu alegerile parlamentare din 2008, primele separate de alegerile prezidenţiale. Concret, în 2008 au participat 29 de formaţiuni politice, iar în 2012, 31. Reducerea apare încă mai evidentă dacă dăm la o parte organizaţiile minorităţilor naţionale, al căror număr e constant, rămânând astfel 11 partide sau alianţe de partide în 2008, respectiv 13 în 2012. În esenţă, restrângerea concurenţei electorale este consecinţa procesului de stabilizare şi consolidare a spectrului politic-partidist, inclusiv pe cale legislativă, proces care poate fi mai bine vizualizat urmărind dinamica numărului formaţiunilor cu reprezentare parlamentară (cu precizarea că am numărat actorii electorali care au obţinut locuri în legislativ).

Scrutin	Senat Partide/alianţe	Camera Deputaţilor			Prag electoral legal
		Partide/alianţe	Minorităţi	Total
1990	7	18	9	27	0%
1992	8	7	13	20	3%
1996	6	6	15	21	3%
2000	5	5	18	23	5%
2004	4	4	18	22	5%
2008	4	4	18	22	5%
2012	4	4	18	22	5%

Adaug că la toate alegerile parlamentare au participat şi independenţi, însă sistemul electoral românesc nu favorizează succesul acestora. De altfel, cu excepţia alegerilor din 1990, când un independent a ocupat un loc în Senat, locurile parlamentare au fost ocupate exclusiv de reprezentanţi ai formaţiunilor politice.

La alegerile din acest an participă 27 de formaţiuni politice, din care 11 partide politice, numărul redus al acestora înscriindu-se în tendinţa manifestată începând cu 2008. Totuşi, lipsa alianţelor politice, dar mai ales criza traversată de partidele politice „tradiţionale”, cu consecinţa multiplicării spectrului politic prin apariţia unor actori electorali noi, constituie premisele sporirii numărului formaţiunilor politice cu reprezentare parlamentară.

Cele 11 partide politice participante la alegerile din 11 decembrie 2016 concurează pentru 312 locuri în Camera Deputaţilor (calculate conform normei de reprezentare de 1 deputat la 73.000 de locuitori) şi 136 în Senat (1 senator la 168.000 de locuitori). Acestora li se adaugă cele 18 locuri rezervate minorităţilor naţionale, acum în număr de 16. În ansamblul perioadei postcomuniste, variaţia numărul parlamentarilor aleşi, calculat conform normei de reprezentare, este redată mai jos.

Scrutin	Senat		Camera Deputaţilor			Total
	Nr.	Norma	Nr.	Norma	Minorităţi
1990	119	-	387	-	9	515
1992	143	1 senator la 160.000 locuitori	328	1 deputat la  70.000 locuitori	13	484
1996	143		328		15	486
2000	140		327		18	485
2004	137		314		18	469
2008	137		315		18	470
2012	137		315		18	470

Precizez că, în decursul timpului, numărul circumscripţiilor electorale a crescut de la 41, în 1990, la 42, în 1992, prin adăugarea circumscripţiei Ilfov, şi la 43, în 2008, prin constituirea circumscripţiei Străinătatea (cu 2 senatori şi 4 deputaţi).

În fine, deşi sistemul electoral practicat pentru alegerea parlamentarilor nu a fost schimbat, rămânând de tip RP (reprezentare proporţională), legislaţia electorală a cunoscut numeroase variaţii. Pe scurt, până în 2015, au funcţionat patru legi electorale: Decretul-lege nr. 92/1990, Legea nr. 68/1992, care a introdus pragul electoral legal de 3%, Legea 373/2004, care a consfiinţit valoarea de 5% a pragului electoral legal, Legea 35/2008, cunoscută sub numele de legea votului uninominal. Consecinţa introducerii alegerii deputaţilor şi senatorilor în circumscripţii uninominale, ca o condiţie a „reforme politice”, a fost în fapt creşterea numărului de parlamentari, creştere modestă în 2008, dar masivă în 2012, când parlamentul a cunoscut o extindere cu 25%, fiind aleşi în plus 118 deputaţi şi senatori (peste numărul rezultat din aplicarea normei de reprezentare). În anul 2015, acest sistem a fost abandonat, noua lege electorală, nr. 2008/2015, restaurând votul pe liste de partid închise. 

Alegeri parlamentare 2016. Câţi alegători suntem?

Tuturor celor interesaţi, le aduc la cunoştinţă următoarele date statistice:

1.       

-          Pentru precedentele alegeri parlamentare, din 2012, numărul total al alegători (inclusiv alegătorii înscrişi, la momentul votului, în listele electorale suplimentare) a fost de 18.423.066.

-          Pentru alegerile parlamentare din decembrie 2016, numărul total al alegătorilor (inscrişi în registrul electoral, gestionat de AEP) este de 18.935.857.

Aşadar, din datele oficiale rezultă că, în 2016, suntem mai mulţi alegători decât în 2012, creştere (e drept, nu foarte mare) greu de înţeles în condiţiile în care tendinţa generală este cea a reducerii populaţiei şi, deci, a corpului electoral.

Consecinţa directă (pentru partide şi candidaţi) se reflectă în numărul minim al susţinătorilor unei liste de candidaturi, cerut de lege. Astfel, la nivel naţional, acesta este de 189.358, iar pentru circumscripţia Bucureşti, de 17.797.

2.       

-          Vechea lege electorală, Legea 35/2008, care a reglementat alegerile din 2012, a fixat numărul parlamentarilor la 137 de senatori şi 315 deputaţi, în conformitate cu norma de reprezentare de 1 senator la 160.000 de locuitori, respectiv 1 deputat la 70.000 de locuitori.

-          Actuala lege pentru alegerea parlamentarilor, Legea 208/2015, a fixat numărul senatorilor la 136, iar pe cel al deputaţilor la 315, în condiţiile în care norma de reprezentare a fost modificată în sensul următor: 1 senator la 168.000 de locuitori şi 1 deputat la 73.000 de locuitori.

În teorie, creşterea normei de reprezentare conduce la scăderea numărului deputaţilor şi senatorilor (acestea fiind, de altfel, un obiectiv al reformei electorale). În practică, reducerea s-a limitat la un singur mandat (un senator), explicaţia raţională fiind că populaţia României a crescut!?

Situaţia din circumscripţia electorală Bucureşti exemplifică cel mai bine această „realitate”. În 2012, au fost aleşi, conform normei de reprezentare stabilit de Legea 35/2008, 12 senatori şi 28 deputaţi. În decembrie 2016, vom alege 13 senatori şi 29 de deputaţi! 

Rezultate electorale cu erori

Ca unul preocupat de analiza rezultatelor alegerilor locale, m-am apucat că consult datele oficiale publicate de Biroul Electoral Central. Nu mică mi-a fost mirarea cand am constatat erori (vezi fişierul Voturi obtinute de competitori la CJ pe partide si localitati, http://www.2016bec.ro/rezultate-finale-10-06-2016/). Mă grăbesc să spun că nu este vorba de erori care să trimită către ideea de fraudă electorală. Sunt insă erori de calcul inadmisibile, cel puţin în opinia mea, mai ales atunci când vorbim despre datele oficiale, asumate de BEC. Nu ştiu dacă publicarea oficială a unor date eronate încalcă vreo prevedere legală (poate e abuz în serviciu!?), dar cu siguranţă afectează „legea” profesionalismului şi, până la urmă, dinamitează încrederea publicului în corectitudinea procesului electoral.

Dar, haideţi să dau un exemplu concret. Pentru consiliul judeţean Argeş, compus din 35 de consilieri, rezultatele publicate sunt următoarele:

PSD a obţinut 51,49% din voturile valabil exprimate şi 20 de mandate, respectiv 60,60% din totalul celor 35; PNL a obţinut 21,96% din voturi şi 8 mandate, respectiv 24,24%; ALDE a obţinut 8,31% din voturi şi 3 mandate, respectiv 9,09%; PMP a obţinut 6,04% din voturi şi 2 mandate, respectiv 6,06%; Partidul pentru Argeş şi Muscel a obţinut 5,57% din voturi şi 2 mandate, respectiv 6,06%.

La prima vedere, toate bune şi frumoase, numai că procentele mandatelor obţinute sunt eronate. Dacă facem un calcul simplu, vom constata, bunăoară, că cele 20 de mandate adjudecate de PSD reprezintă 57,14% din totalul celor 35, iar cele 2 revenite PAM reprezintă 5,71%. De altfel, însumând procentele oficiale, rezultă un total de 106,05%, ceea ce este imposibil.

Un alt exemplu, la consiliul judeţean Călăraşi (31 mandate):

PNL a obţinut 47,12% din voturi şi 17 mandate, respectiv 51,51%, PSD – 32,43% voturi şi 12 mandate, respectiv 36,36%, iar ALDE – 6,72% voturi şi 2 mandate, respectiv 6,06%.

Totalul mandatelor, în procente, este 93,93%!!! În realitate, PNL are 54,84% din mandate, PSD – 38,71% şi ALDE – 6,45%.

Intrigat, am verificat toate rezultatele şi am constat că, deşi consiliile judeţene sunt diferite ca număr de mandate, calculele au fost făcute pentru un consiliu judeţean cu 33 de madate. Astfel, revenind la primul exemplu, cele 20 de mandate câştigate de PSD la Argeş reprezintă 60,60% dintr-un total de 33 de mandate. Avem de a face, aşadar, cu o eroare sistemică.

Veţi spune, poate, că a greşi e omeneşte şi că, în fond, nu afectează distribuţia mandatelor. Mie însă, repet, mi se pare indamisibil ca astfel de erori de calcul să apară în rezultatele alegerilor publicate oficial de BEC. Şi chiar dacă nu schimbă rezultatul propriu-zis al alegerilor, afectează grav credibilitatea şi imaginea instituţiilor care asigură managementul electoral.

Ca atare, solicit Autorităţii Electorale Permanente să corecteze erorile.  

Salvaţi hotelul Concordia!

Există tradiţia, deşi greşită din perspectivă istorică, ca politicienii noştri să se adune la Iaşi pe 24 ianuarie pentru a sărbătorii Unirea din 1859. E drept, cea de a doua alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care semnifică unirea Munteniei cu Moldova şi, deci, naşterea statului român modern, a avut loc pe 24 ianuarie 1859, dar evenimentul nu s-a pretrecut la Iaşi, ci la Bucureşti.  Cuza fusese ales domn al Moldovei pe 5 ianuarie 1859, la Iaşi, pentru a fi ales şi domn al Munteniei, pe 24 ianuarie 1859, la Bucureşti. Dubla sa alegere s-a produs în localul hotelului Concordia.

Dar nu reproşez politicienilor, în frunte cu Preşedintele şi Premierul, că se strâng la Iaşi pentru a-l omagia pe Cuza şi a juca hora Unirii. Până la urmă, e bine că o fac! Ceea ce le reproşez eu, ca şi semnatarii petiţiei „Salvaţi hotelul Concordia”, este că au uitat cu desăvârşire de existenţa (încă) a clădirii hotelului Concordia, astăzi o ruină, dar care mai poate fi salvată.

Desigur că mi-aş fi dorit ca domniile lor să se adune în faţa acestei clădiri din Bucureşti de pe strada Smârdan nr. 39 pentru a sărbătorii Unirea. Dar îmi doresc şi mai mult ca, dansând hora Unirii la Iaşi, să-şi amintească de existenţa acestei clădiri simbol pentru istoria noastră şi, odată reîntorşi în Bucureşti, să decidă restaurarea şi reintroducerea hotelului Concordia în circuitul public. 

Am uitat de alegerile prezidenţiale?

      Au trecut trei luni de la alegerile prezidenţiale. Ei şi – vă veţi întreba –, ce ar fi trebuit să se întâmple după aceste trei luni încât să merite a fi consemnat? Mai nimic, doar că ar fi trebuit să aflăm care este poziţia oficială a statului român în legătură cu modul în care s-au desfăşurat aceste alegeri, o temă atunci foare mult disputată – vă mai amintiţi, nu? În opinia mea, neafectată totuşi de impactul mediatic al cazului Elenei (sic), altfel interesant, mi se pare a fi un fapt deloc lipsit de importanţă. 

      Dar pentru a afla ce şi cum cu alegerile prezidenţiale este nevoie de împlinirea a două condiţii, ambele oficiale şi legale. Mai întâi, ca necunoscuta (publicului) şi timida Autoritate Electorală Permanentă să fi prezentat Parlamentului raportul asupra alegerilor, aşa cum o obligă legea, în maxim trei luni de la consumarea acestora. Apoi, ca raportul AEP să fie luat în discuţie şi aprobat, sau nu, de Parlament, cu consecinţele politico-juridice de rigoare. 

      Mai este însă nevoie de o a treia condiţie. Ca toată această procedură formală să nu rămână şi ocultă, aşa cum, de altfel, s-a întâmplat în precedentele două cazuri. A auzit cine de verdictul AEP, însuşit sau nu de Parlament, în ce priveşte referendumul din 2012 sau alegerile prezidenţiale din 2012? Mă tem că nu! Acesta este şi motivul pentru care am ţinut să atrag atenţia – pe această cale, căci alta nu prea am – asupra importanţei acestui moment. Aştept, deci, ca atât AEP, cât şi Parlamentul să iasă din anonimat şi să ne spună oficial, pe de-o parte, care este conţinutul raportului AEP, iar pe de alta, cât din acesta este asumat de Parlament. Numai în acest fel vom putea afla, spre exemplu, dacă premierul Ponta şi miniştrii săi de externe din acea perioadă, Corlăţean şi Meleşcanu, au sau nu au responsabilitatea organizării votului în dispora, dispută care, în fond, a influenţat decisiv rezultatul alegerilor. Sau nu mai este nimeni interestat de un astfel de răspuns? 

O reforma electorala contradictorie

Discuţiile formale legate de reforma electorală par să se concentreze, din nou, asupra reducerii numărului de parlamentari. În acest sens, proiectul este ca viitorul parlament să se reducă la 418 locuri, 318 în Camerei Deputaţilor şi 100 în Senat. O preocupare nu numai populară, ci şi legitimă dacă ne gândim la dimensiunea actualui parlament, ales în 2012. Cu atât mai mult cu cât, cel puţin la prima vedere, soluţia legislativă pentru pentru a se ajunge la această nouă dimensiune a parlamentului este simplă, căci vizează modificarea articolul de lege care stabileşte câţi parlamentari se aleg, respectiv creşterea normei de reprezentare, stabilită încă din 1992. În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate.

Argumentele le putem deduce din dinamica numărul de parlamentari, redată mai jos:

	Camera Deputaţilor			Senat		Parlament	Norma juridică
	Nr. mandate	Min. naţ.	Total aleşi	Nr. mandate	Total aleşi
Alegeri 1990	387	9	396	119	119	515	Decretul-lege nr. 92/1990
Alegeri 1992	328	13	341	143	143	484	Legea nr. 68/1992
Alegeri 1996	328	15	343	143	143	486
Alegeri 2000	327	18	345	140	140	485
Alegeri 2004	314	18	332	137	137	469	Legea nr. 373/2004
Alegeri 2008	315	18	334	137	137	471	Legea nr. 35/2008
Alegeri 2012	315	18	412	137	176	588

Urmărind cifrele din primele coloane de la Camera Deputaţilor şi Senat, care reprezintă numărul de mandate conform normei de reprezentare, vom observa că, în fapt, putem vorbi despre o dinamică descendentă a acestui număr, care, în principal ca urmare a creşterii numărului mandatelor alocate minorităţilor naţionale, nu s-a reflectat în aceeaşi măsură în evoluţia numărului total al aleşilor. Totuşi, şi acesta a tins să scadă în perioada 1990-2008, adică până la adoptarea aşa-numitului vot uninominal. Faptul că ulterior trendul s-a inversat, ne arată că, dincolo de un număr de mandate stabilit de lege, există şi alte surse ale dimensionării parlamentului. Astfel, începând cu 2008, a fost constituită circumscripţia electorală 43 (pentru românii din afara graniţelor), care a adăugat un plus de 6 mandate, 4 de deputat şi 2 de senator. Dar sursa principală a creşterii numărului total al mandatelor parlamentare, creştere vizibilă în mod special la alegerile din 2012, trebuie căutată chiar în mecanismul de distribuire a mandatelor.

Pe scurt, introducerea „votului uninominal”, adică a exprimării votului în circumscripţii uninominale, pastrându-se însă regula proporţionalităţii, a făcut ca un număr de mandate să fie alocate peste norma de reprezentare, în condiţiile în care câştigătorii alegerilor au obţinut peste 50% din voturi. Referindu-ne la 2012, acest surplus a fost de 118 mandate, 79 în Cameră şi 39 în Senat, reprezentând o creştere de circa 25%. Altfel spus, supradimensionarea parlamentului nu şi-a avut cauza în prevederea legală care stabileşte numărul de mandate, ci chiar în formula electorală practicată.

Aşadar, dacă obiectivul reformei electorale este, într-adevăr, reducerea numărului total de parlamentari aleşi, atunci atenţia trebuie concentrată asupra mecanismelor de distribuire a mandatelor, în sensul utilizării unui mecanism care să nu genereze multiplicarea mandatelor peste norma de reprezentare legală. Or, din acest punct de vedere, preopunerea privind utilizarea unui mod de scrutin mixt (de tip german) este contradictorie. Pe lângă faptul că ar intra în contradicţie cu actualele prevederile constituţionale din domeniu, utilizarea unui astfel de scrutin va favoriza, în continuare, un efect de supradimensionare a parlamentului (cum o arată chiar experienţa electorală Germaniei postbelice),  chiar dacă nu în aceeaşi proporţie cu cel generat de „votul uninominal”, la care, în mod categoric, trebuie renunţat.