O reforma electorala contradictorie

Discuţiile formale legate de reforma electorală par să se concentreze, din nou, asupra reducerii numărului de parlamentari. În acest sens, proiectul este ca viitorul parlament să se reducă la 418 locuri, 318 în Camerei Deputaţilor şi 100 în Senat. O preocupare nu numai populară, ci şi legitimă dacă ne gândim la dimensiunea actualui parlament, ales în 2012. Cu atât mai mult cu cât, cel puţin la prima vedere, soluţia legislativă pentru pentru a se ajunge la această nouă dimensiune a parlamentului este simplă, căci vizează modificarea articolul de lege care stabileşte câţi parlamentari se aleg, respectiv creşterea normei de reprezentare, stabilită încă din 1992. În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate.

Argumentele le putem deduce din dinamica numărul de parlamentari, redată mai jos:

	Camera Deputaţilor			Senat		Parlament	Norma juridică
	Nr. mandate	Min. naţ.	Total aleşi	Nr. mandate	Total aleşi
Alegeri 1990	387	9	396	119	119	515	Decretul-lege nr. 92/1990
Alegeri 1992	328	13	341	143	143	484	Legea nr. 68/1992
Alegeri 1996	328	15	343	143	143	486
Alegeri 2000	327	18	345	140	140	485
Alegeri 2004	314	18	332	137	137	469	Legea nr. 373/2004
Alegeri 2008	315	18	334	137	137	471	Legea nr. 35/2008
Alegeri 2012	315	18	412	137	176	588

Urmărind cifrele din primele coloane de la Camera Deputaţilor şi Senat, care reprezintă numărul de mandate conform normei de reprezentare, vom observa că, în fapt, putem vorbi despre o dinamică descendentă a acestui număr, care, în principal ca urmare a creşterii numărului mandatelor alocate minorităţilor naţionale, nu s-a reflectat în aceeaşi măsură în evoluţia numărului total al aleşilor. Totuşi, şi acesta a tins să scadă în perioada 1990-2008, adică până la adoptarea aşa-numitului vot uninominal. Faptul că ulterior trendul s-a inversat, ne arată că, dincolo de un număr de mandate stabilit de lege, există şi alte surse ale dimensionării parlamentului. Astfel, începând cu 2008, a fost constituită circumscripţia electorală 43 (pentru românii din afara graniţelor), care a adăugat un plus de 6 mandate, 4 de deputat şi 2 de senator. Dar sursa principală a creşterii numărului total al mandatelor parlamentare, creştere vizibilă în mod special la alegerile din 2012, trebuie căutată chiar în mecanismul de distribuire a mandatelor.

Pe scurt, introducerea „votului uninominal”, adică a exprimării votului în circumscripţii uninominale, pastrându-se însă regula proporţionalităţii, a făcut ca un număr de mandate să fie alocate peste norma de reprezentare, în condiţiile în care câştigătorii alegerilor au obţinut peste 50% din voturi. Referindu-ne la 2012, acest surplus a fost de 118 mandate, 79 în Cameră şi 39 în Senat, reprezentând o creştere de circa 25%. Altfel spus, supradimensionarea parlamentului nu şi-a avut cauza în prevederea legală care stabileşte numărul de mandate, ci chiar în formula electorală practicată.

Aşadar, dacă obiectivul reformei electorale este, într-adevăr, reducerea numărului total de parlamentari aleşi, atunci atenţia trebuie concentrată asupra mecanismelor de distribuire a mandatelor, în sensul utilizării unui mecanism care să nu genereze multiplicarea mandatelor peste norma de reprezentare legală. Or, din acest punct de vedere, preopunerea privind utilizarea unui mod de scrutin mixt (de tip german) este contradictorie. Pe lângă faptul că ar intra în contradicţie cu actualele prevederile constituţionale din domeniu, utilizarea unui astfel de scrutin va favoriza, în continuare, un efect de supradimensionare a parlamentului (cum o arată chiar experienţa electorală Germaniei postbelice),  chiar dacă nu în aceeaşi proporţie cu cel generat de „votul uninominal”, la care, în mod categoric, trebuie renunţat.