CE URMEAZĂ?

 

 

Mai bine de șapte luni de război inutil, cu consecințe economice, sociale și umanitare teribile, i-au trebuit regimului autocrat de la Kremlin pentru a ajunge la punerea în practică a scenariul cu anexarea Crimeii din 2014. Pe scurt, să ne reamintim că, în condițiile declanșării acțiunilor militare rusești în peninsulă la sfârșitul lunii februarie (imediat după încheierea Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci), un „referendum” privind statutul Crimeii a avut loc pe 16 martie, în baza căruia Consiliul Suprem din Crimeea (ilegitim) a adoptat a doua zi „declarația de independență”. Pe 20 și 21 martie, parlamentul bicameral de la Moscova și-a dat girul pentru anexarea Crimeii. O lună mai târziu, fuseseră deja parcurse toate procedurile juridice de extindere a teritoriului statului rus asupre peninsulei. Deloc inutil să adăugăm că această modificare prin forță a granițelor nu a primit recunoaștere internațională.

Primul pas al repetării „scenariului Crimeea” l-am văzut deja: organizarea rapidă a unor așa-zise consultări populare în teritoriile controlate (deși nu total) de armata rusă – Donețk, Lugansk, Zaporojie și Herson, imediat ce Vladimir Putin s-a pronunțat practic pentru anexarea lor de către Rusia. Motivația unei astfel de decizii, pe care oficialii de la Moscova nu au obosit să o repete, ar fi „salvarea” rușilor ce locuiesc în aceste teritorii. Salvarea de la ce și de cine? De neonaziștii rusofobi din Ucraina, despre care vorbea propaganda rusă la declanșarea războiului, dar fără a produce dovezile necesare? Sau mai degrabă de „pericolul” reprezentat de orientarea pro-europeană a Ucrainei? Și chiar dacă populația rusă din estul Ucrainei ar fi supusă unei politici consecvente de discrimare din partea Kievului, cum pretinde Moscova, Rusia nu-și poate asuma cu de la sine putere și în contra tratatelor internaționale rolul de „putere protectoare” sau „putere garantă” a destinului unei populații a altui stat. Este limpede însă, acum mai mult ca oricând, că „salvarea” nu este decât pretextul pentru ambițiile imperiale ale Moscovei. Ambiții îmbrăcate, iată, în haina democratică a procedurii referendare. Trebuie însă iterat că referendumurile din cele patru teritorii ucrainene sunt departe de a respecta pricipiile și normele specifice consultărilor populare din regimurile democratice, căci, bunăoară, nici vorbă de alegeri libere când votul se desfășoară sub amenințarea armelor. În fapt, tehnic, vorbim nu de referendumuri, ci de plebiscituri, instrumentul preferat de legitimare populară al autocraților. În context, să remarcăm și faptul că votul dat de locuitorii acestor provincii ucrainene a fost nu pentru autonomie sau independență, ci, direct, pentru alipire la Rusia.

Oricum, de voie, de nevoie, participanții la urne au confirmat, aproape în unanimitate (se putea altfel?) așteptările Moscovei. Care, deși avertizată de cancelariile lumii democratice că aceste referendumuri sunt ilegale și, deci, nu pot fi baza unor decizii politice, își pregătește pașii următori. Și pe aceștia îi știm din cazul Crimeii. Anume, confirmarea politică și, apoi, juridică a integrării în Rusia a celor patru teritorii ucrainene. Deja la Moscova se vorbește despre constituirea unui nou district federal, cel de al nouălea, în componența căruia să intre Donețk, Lugansk, Zaporojie și Herson, alături de Crimeea. Mai mult chiar, se vehiculează și numele viitorului trimis al lui Putin în acest nou district. Acesta ar putea fi Dimitri Rogozin, apropiat al lui Putin și aprig susținător al ofensivei ruse în estul Ucrainei, fost titular al unor funcții publice de primă importanță, precum cea de viceprim-ministru (2011-2018) sau șef al Roscosmos, agenția spațială rusă (2018-2022).

Am putea spune, deci, că regimul de la Kremlin este nu doar consecvent cu sine, ci și foarte sigur că își poate asuma fără niciun fel de probleme poziția de arbitru internațional, că deciziile sale unilaterale nu pot fi contracarate. Totuși, lucrurile nu stau deloc așa, și nu doar pentru că Rusia nu mai este URSS, în ciuda nostalgiei ce bântuie la Kremlin. Dovadă e chiar recentul decret prezidențial privind mobilizarea rezerviștilor, fie ea și parțială, așa cum este prezentată oficial. Justificată de Vladimir Putin (în cadrul celui de al doilea său discurs public de la declanșarea războiului) drept o acțiune necesară pentru „eliberarea de neonaziști a Donbass-ului” (sic!), decizia este, în fapt, o consecință a pierderilor însemnate înregistrate de armata rusă pe fronturile din Ucraina și, totodată, o recunoaștere tacită a eșcului „operațiunii strategice”, pe care Moscova ar dori-o transformată în „operațiunea de combatere a terorismului”. În același timp, mobilizarea, adică sporirea efectivelor militare participante la războiul din Ucraina (cu toate bâlbele și haosul ce i-au urmat) se dorește a fi expresia unei dovezi de forță. Simplu spus, Rusia încearcă să își arate mușchii, și nu doar Ucrainei, girând astfel „referendumurile” din estul țării, ci și comunității internaționale care i se opune. În același sens trebuie privite și amenințările, mai mult sau mai puțin voalate, dar tot mai frecvente în ultima perioadă, cu privire la posibilitatea, chiar dreptul Rusiei de a folosi arme nucleare.

Dar indiferent care sunt motivațiile și intențiile adevărate ale Moscovei, acțiunile Rusiei creează o serioasă problemă. Reale sau mai puțin reale, amenințările diplomatice și mai ales militare, ne plasează practic în cadrele unui nou Război Rece. Și parcă pentru a ne dovedi că istoria este întodeauna ciclică, toate acestea se întâmplă la 60 de ani de la ceea ce omenirea a cunoscut drept „criza rachetelor cubaneze”, momentul cel mai tensionat al relațiilor dintre SUA, conduse de democratul John F. Kennedy, și URSS, avându-l în frunte pe comunistul Nikita Hrusciov, ajunse în pragul declanșării unui război nuclear. Nu s-a ajuns însă la folosirea armanentul nuclear instalat în secret de sovietici pe teritoriul Cubei pentru că, ne spun acum specialiștii din domeniu, tactica liderului de la Kremlin a fost cea a unui joc de intimidare, deși foarte riscant, Rusia fiind dezavantajată din perspectivă strategic-militară. De altfel, opinia generală a istoricilor este că Hrusciov nu ar fi intenționat cu adevărat să declanșeze un război nuclear împotriva NATO, ci doar să obțină anumite avantaje geopolitice în raport cu Occidentul. Putem oare împărtăși opinia acestora, optimistă am zice, și în legătură cu acțiunile actualului lider moscovit?