Partidul Naţional
Liberal, primul şi cel mai vechi partid din România modernă, constituit în
1875, al cărui nume este indiscutabil legat de marile momente ale istoriei antecomuniste,
şi-a făcut reapariţia în viaţa politică la începutul lui 1990, după 43 de ani
de la interzicerea sa de către regimul comunist. Pe 15 ianurie 1990, Tribunalul
Muncipiului Bucureşti a oficializat existenţa noului PNL, al patrulea partid
constituit legal în România postcomunistă.
De atunci, în fruntea
partidului s-au succedat nouă președinți. Când și cum au fost aleși aceștia.
Care au fost principalele lor realizări, dar și nerealizări politice? Cum a
evoluat partidul liberalilor sub conducerea acestora? Sunt întrebările la care îmi
propun să răspund într-un serial istoric ale cărui episoade sunt dedicate
fiecăruia din cele nouă mandate.
Valeriu Stoica – un președinte
pragmatic (2001-2002)
Amânat două săptamâmi
din cauza decesului fruntaşului liberal Horia Rusu[1], Congresul PNL din 17-18 februrie 2001 n-a pus probleme deosebite. Şi nici nu putea
fi altfel, din moment ce congresul venea totuşi după un succes electoral, iar
în condiţiile retragerii lui Mircea Ionescu Quintus, Valeriu Stoica nu avea un
contracandidat pe măsură pentru şefia partidului. În fapt, fără a fi o decizie
oficială, preşedintele Quintus îşi nominalizase deja succesorul în persoana
prim-vicepreşedintelui PNL. Deşi în faţa celor aproape 1000 de delegaţi la
congres s-au prezentat patru pretendenţi la funcţia supremă în partid, alături
de cel amintit concurând Crin Antonescu, Călin Popescu-Tăriceanu, candidatul
aripii Patriciu, ce îl înlocuia pe Horia Rusu, şi cvasi-necunoscutul Florin
Pandele, alegerea nu a fost dificilă. Aşa cum era de aşteptat, balanţa a
înclinat în favoarea lui Valeriu Stoica, votat de 509 delegaţi. Trebuie
spus că la victoria acestuia a contribuit şi prestaţia competitorilor, net în
favoarea primului. Sigur pe sine, liderul liberal a renunţat la discursul de
prezentare a candidaturii sale spunând doar ceea ce delegaţii voiau să audă:
„Nu am să vă ţin discurs, pentru că ştiu că doriţi să scăpaţi mai repede şi să
trecem la vot. Vreau doar să vă gândiţi bine înainte să-mi puneţi această
povară pe umeri. Şi vreau să ştiţi că mă voi sprijini pe dumneavoastră”[2].
De altfel, prim-vicepreşedintele liberal îşi prezentase programul într-o
scrisoare adresată Congresului, formulă utilizată cu succes şi alte momente
cheie ale evoluţiei partidului.
sursa foto: cotidianul.ro
Conform noului statut,
a doua funcţie ca importanţă în partid devenea cea de preşedinte al Consiliului
Naţional PNL, poziţie câştigată fără probleme de Theodor Stolojan, de altfel
unicul candidat. Fostul prezidenţiabil al liberalilor a fost ales aproape în
unanimitate, primind votul a 935 de delegaţi[3]. Totodată,
Congresul a validat, în a doua zi a reuniunii, restul conducerii liberale,
Biroul Permanent, restrâns acum la 17 posturi, din care 5 de vicepreşedinte (în
loc de 8 anterior), aleşi după sistemul listei. În ordinea voturilor primite,
au devenit vicepreşedinţi PNL: Crin Antonescu, Dinu Patriciu, Călin Popescu
Tăriceanu, Dan Radu Ruşeanu şi Andrei Chilman. Deşi printre aceştia se regăseau
şi adversari ai preşedintelui PNL, Valeriu Stoica deţinea controlul asupra
Biroului Permanent, având de partea sa cel puţin 10 din cei 17 membri. Cât îl priveşte
pe ex-preşedintele Quintus, acesta a devenit membru de onoare al partidului,
alăturându-se seniorilor din Senatul liberal.
Singura temă care a
polarizat atenţia delegaţilor a fost soarta protocolului politic semnat cu
PDSR, conform căruia PNL se angaja să nu forţeze căderea guvernului Năstase
printr-o moţiune de cenzură. Dar şi aceasta a fost tranşată practic prin votul
pentru şefia partidului. Alegerea lui Valeriu Stoica, a însemnat şi opţiunea
Congresului pentru rezoluţia propusă de noul preşedinte liberal, conform căreia
soarta protocolului să fie hotărâtă după o perioadă de monitorizare de două
luni.
În „epoca Stoica”, PNL
s-a arătat a fi un partid dinamic, asemenea noului său preşedinte, experimentând
diverse formule politice pentru atingerea scopului propus. Am amintit deja de
acordul politic încheiat cu PDSR, intrat, după congresul din februarie, într-o
etapă de monitorizare din partea liberalilor a modului în care partidul de
guvernământ îşi respectă partea sa de obligaţii. Dezbaterea finală asupra legii
bugetului de stat pe 2001 a anticipat decizia pe care conducerea liberală urma
să o ia, conform rezoluţiei congresului, la sfârşitul lunii aprilie. În
discursul său parlamentar, Valeriu Stoica a denunţat protocolul ca urmare a
modului inamical în care a procedat PDSR, respingând, cu ajutorul voturilor
parlamentarilor UDMR şi PRM, majoritatea amendamentelor propuse de liberali.
Poziţia sa a fost confirmată, în unanimitate, de Biroul Permanent din 18
aprilie şi, apoi, pe 11 mai, de Delegaţia Reprezentanţilor Naţionali ai PNL,
întrunită special pentru a hotărî soarta înţelegerii politice cu PDSR. Aşadar,
PNL punea capăt colaborării cu partidul de guvernământ, decizia fiind întărită
prin gestul teatral al lui Valeriu Stoica de a rupe la propriu hârtiile
protocolului.
În schimb, amintind de
momentul 1992, al separării de Convenţie, liberalii au dat o tuşă naţionalistă
discursului lor politic, pronunţându-se împotriva pan-maghiarismului reflectat
de proiectul legislativ adoptat de Budapesta, prin care etnicilor maghiari din
statele vecine li se acordau drepturi similare cetăţenilor Ungariei. O lună mai
târziu, Consiliul Naţional al PNL a adoptat o rezoluţie prin se definea poziţia
naţională a partidului, centrată pe ideea de „naţiune civică”, în antiteză cu
cea de naţiune etnică ce ar inspira politica Budapestei în raport cu maghiarii
din ţările vecine. Forma elaborată a concepţiei naţionale a liberalilor a
reprezentat-o Declaraţia de la Cluj. Afirmarea interesului naţional in
viziunea liberală, un document replică atât la mai vechea Declaraţie de
la Cluj a UDMR, cât şi la mai noile proiecte lansate tot la Cluj de PDSR,
pe de-o parte, şi de militanţii pentru regionalizarea României, pe de altă
parte.
Dar cel mai important
proiect liberal, în care preşedintele Stoica a investit multă energie, dar care
a stârnit şi tensiuni pe măsură, l-a
constituit fuziunea cu ApR, în fapt, o
reluare a negocierilor PNL-ApR din 2000. La un an după alegeri, condiţiile erau
mult mai favorabile liberalilor. Dacă în urmă cu un an ApR putea emite anumite
pretenţii, având o cotă electorală similară cu cea a liberalilor, acum, după
eşecul ei electoral, formaţiunea lui Teodor Meleşcanu era în pericolul de a se
autodizolva, după cum nici oponenţi ApR-işti ai fuziunii nu prea mai existau.
Exista, în schimb, o opoziţie destul de puternică în interiorul PNL. Aceasta
acuza, ca şi în urmă cu un an, pericolul diluării mesajului liberal al
partidului şi alunecarea spre stânga prin înghiţirea unui partid desprins, în
1997, din PDSR. Argumentul ideologic, în bună măsură invalid, servea însă drept
platformă pentru adversarii lui Valeriu Stoica. Altfel, fuziunea cu ApR aducea
avantaje certe liberalilor. PNL se îmbogăţea cu un număr important de aleşi
locali, după cum, poate chiar mai important era efectul mediatic al
proiectului, PNL construindu-şi imaginea unui partid în ascensiune. Acestea
erau, de fapt, şi argumentele artizanului fuziunii.
Aprobată de conducerea
liberală încă din toamna anului 2000, cu ocazia Delegaţiei Permanente din 5
octombrie, fuziunea cu ApR s-a produs în cadrul Congresului Extraordinar din 19 ianuarie 2002, doar şapte delegaţi
liberali, printre care şi vicepreşedintele Crin Antonescu, votând împotrivă.
Cuprinderea aperiştilor în partidul liberal însemnat şi lărgirea conducerii:
liderul ApR, Teodor Meleşcanu, a devenit prim-vicepreşedintele liberalilor, alţi
opt aperişti, din care patru supleanţi, fiind cooptaţi în Biroul Permanent
Central. Adăugăm şi faptul că Viorel Cataramă, „fiul risipitor” al liberalilor,
s-a reîntors în partid tot pe o funcţie de vicepreşedinte. Trebuie precizat că
fuziunea, o victorie certă pentru Valeriu Stoica, a fost receptată favorabil de
opinia publică, evenimentul fiind perceput ca cel mai important din viaţa opoziţiei.
Aprecierea nu era deloc exagerată dacă avem în vedere condiţiile politice ale
momentului, în mod deosebit tendinţa hegemonică a PSD. Întărit cu ApR, PNL
dădea semnale că poate constituit pivotul unei viitoare structuri politice cu
un anume potenţial de reechilibrare a sistemului partidist.
Fuziunea nu a pus
probleme deosebite în teritoriu. De altfel, trebuie remarcat că în „epoca
Stoica” partidul a fost lipsit de conflicte locale majore, care să-i afecteze
forţa şi unitatea. În general, tensiunile din teritoriu, acolo unde au existat,
au căpătat o anume notorietate în preajma alegerilor pentru conducerea
filialelor partidului[4],
dar ele nu s-au soldat cu schisme locale şi nici nu au generat migraţii masive.
Dimpotrivă, pe lângă ApR-işti, organizaţiile liberale au atras şi alţi
politicieni, dintre cei din prima linie distingându-se foştii PD-işti George
Stancov sau Aristotel Căncescu[5].
În schimb, fuziunea a
generat probleme la centru, chiar dacă prin ricoşeu, grupul venit din ApR, bine
reprezentat în conducerea partidului, contribuind la reaşezarea raporturilor de
putere din PNL. La nici patru luni de la fuziune, conflictul dintre
susţinătorii preşedintelui liberal şi adversarii săi a izbucnit public, sub
forma competiţiei dintre preşedintele Valeriu Stoica şi vicepreşedintele Dinu
Patriciu pentru restructurarea partidului prin promovarea unei noi generaţii de
lideri. Dar dacă primul avea în vedere un proces de întinerire treptată a partidului
şi susţinerea unui prezidenţiabil de circa 40 de ani, cel de al doilea ţintea
direct schimbarea lui Stoica, „revoluţie” ce s-ar produce la un congres
extraordinar convocat în următoarele 12 luni. Reacţia celui vizat de
„revoluţionari” a fost una energică, Stoica cerând sancţionarea acestora. O
primă victimă a fost Ludovic Orban, demis din postul de şef al departamentului
de imagine al PNL. Chiar Dinu Patriciu a fost la un pas de a pierde locul din
conducerea partidului. Delegaţia Reprezentanţilor Naţionali a respins cu 45 de
voturi contra 42 propunerea preşedintelui Stoica de suspendare a lui Dinu
Patriciu din Biroul Permanent Central. Decizia avea o importanţă deosebită, ea
marcând o primă înfrângere strategică suferită de Valeriu Stoica. A urmat refuzul
conducerii liberale de a gira alianţa cu PD, o altă formulă politică prin care
preşedintele liberal viza maximizarea rolului PNL, e drept fără prea mult
succes. Totodată, vocile care-i cereau demisia s-au înmulţit, Dinu Patriciu,
Crin Antonescu sau Ludovic Orban devenind exponenţii unui curent tot mai larg.
În aceste condiţii,
preşedintele PNL, fidel stilului său politic, a recurs la o lovitură de teatru
ca soluţie pentru stingerea conflictului care măcina partidul de două luni. El
a evocat public, pe 12 iunie 2002, posibilitatea retragerii sale din funcţie,
în condiţiile în care Theodor Stolojan va accepta să preia şefia partidului.
Deşi este dificil de dat un verdict, faptul că Stolojan era, la acel moment, pe
picior de plecare din PNL, arată mai degrabă un Stoica pragmatic care şi-a
calculat cu minuţiozitate lovitura ştiind că riscul de a pierde era minim.
Oricum, „sforărie” sau nu, soluţia Stolojan va fi, în final, cea care va scoate
partidul din impas, iar Valeriu Stoica, cu sau fără voia lui, va părăsi
fotoliul de lider PNL cu fruntea sus.
[1] Deputat de Sibiu şi vicepreşedinte PNL, Horia
Rusu şi-a pierdut viaţa în urma unui accident rutier produs pe 29 ianuarie
2001, în localitatea Tălmaciu din judeţul Sibiu, la scurtă vreme după ce şi-a
anunţat intenţia de a candida pentru şefia partidului. În parlament, locul său
a fost ocupat de Cornel Ştirbeţ. Horia Rusu a făcut parte din grupul „tinerilor
liberali”, cel care a pus bazele PNL-AT şi apoi PL 93. Fruntaşul liberal a fost
al doilea deputat de Sibiu care a murit într-un accident rutier, după deputatul
PDSR Ovidiu Şincai, al cărui deces s-a produs în 1998, pe autostrada
Bucureşti-Piteşti.
[2] Cf. ziarului Adevărul, 19 februarie 2001.
[3] Ales deputat de Bucureşti, Theodor Stolojan s-a
retras din Parlament, aşa cum declarase anterior scrutinului, locul său revenind, conform listei de supleanţi,
lui Napoleon Pop.
[4] Un exemplu este cel al organizaţiei municipale Braşov, unde tensiunile dintre
adversarii şi susţinătorii primarului Ioan Ghişe, ultimii proveniţi din PAC şi
PL`93, au făcut ca alegerea conducerii locale să fie
amânată de câteva ori. În cele din urmă, la sfârşitul lunii iunie 2001, Aurel
Ionel a fost ales preşedinte municipal, Ioan Ghişe trebuind să se mulţumească
cu unul dintre cele patru posturi de vicepreşedinte.
[5] Se poate aprecia că înscrierea în PNL a lui
Aristotel Căncescu, preşedintele Consiliului judeţean Braşov, compensa pierderea suferită de liberali prin
demisia unui alt fost pedist convertit la liberalism, deputatul de Braşov
Victor Babiuc, survenită pe 9 ianuarie 2002.
No comments:
Post a Comment