SPRE ERA „RăZBOIULUI CALD”

 

În urmă cu mai bine de trei decenii, istoria Europei și a lumii în general a cunoscut prefaceri fundamentale. Revoluțiile anticomuniste din 1989 au avut ca rezultat prăbușirea regimurilor dictatoriale din Estul Europei. Țările din această regiune, inclusiv Rusia, au pășit pe calea democratizării, procesul având, desigur, note particulare locale. Totodată, anul 1989 a adus și încheierea „războiului rece”, care a guvernat raporturile geopolitice de după al doilea război mondial. Cu cuvintele lui Francis Fukuyama, prăbușirea zidului Berlinului a însemnat „sfârșitul istoriei”. Adică sfârșitul istoriei bipolare pe care o știam până atunci.

Dar încheierea epocii „războiului rece” nu a anulat conflictele militare sau „războaiele calde” din diferitele zone ale planetei. În multe regiuni au continuat conflicte militare locale de mai mică sau mai mare amploare, cele mai multe cu obiective teritoriale. Totuși, niciunul dintre acestea – nici chiar războiul din Siria – nu a avut urmări la nivelul întreg mapamondului, nu a generat crize globale. Pănă acum. Prefigurat de invazia din Crimeea, războiul de cucerire declanșat de Rusia împotriva Ucrainei pe 24 februarie 2022 a schimbat lucrurile în mod radical. De atunci, Europa și întreaga lume se confruntă direct cu riscul escaladării mondiale a unui război clasic. Un război – trebuie din nou subliniat – absurd și de neințeles în secolul al XXI-lea, justificat de ideologii Kremlinului printr-o logică răsturnată. Astfel, dacă inițial scopul războiului era denazificarea Ucrainei, acum propaganda rusească vorbește tot mai apăsat despre prin misiunea Rusiei lui Putin de a pune capăt hegemonismului modelului cultural occidental, pus în antiteză cu cel pe care-l reprezintă Rusia. O misiune mesianică, demnă de un dictator!

Dar dincolo de retorica Moscovei, este o ralitate că războiul din Ucraina a deschis calea reactivării conflitelor militare înghețate din diferitele regiuni ale lumii, a readus în actualitatea soluția militară a rezolvării diferendelor dintre state, a creditat militarismul în dauna diplomației, potențând astfel pericolul unui război regional sau chiar mondial, cu consecințe dramatice.  

Nu întâmplător, asistăm astăzi la escaladarea declarațiilor și acțiunilor agresive ale unor state precum Turcia sau Corea de Nord, pentru a aminti doar două dintre multele exemple de acest fel ce pot fi invocate. Astfel, în contextul reuniunii G20 din Indonezia, președintele Turciei a amenințat Grecia practic cu cucerirea militară. Recep Tayyip Erdogan a declarat ziaristilor că țara sa „poate că dintr-o dată, într-o noapte” să invadeze Grecia, care ar trebui „să-și vadă locul său” și „să-și amintească istoria”. Știm că între cele două state există un conflict diplomatic mai vechi, uneori chiar cu accente militare, cu privire la zona economică exclusivă din Marea Egee. Știm și că sunt două state NATO, membre ale alianței din 1952, fapt de natură a tempera o escaladare militară a tensiunile. Cu toate acestea, și tocmai pentru că ne aflăm într-un un nou context militarist, declarațiile președintelui Turciei sunt fără precedent și periculoase.

Dar dacă în acest caz avem, deocamdată cel puțin, doar declarații, într-o altă regiune afectată de un conflict rece cronic lucrurile sunt încă mai grave. În urmă cu circa o lună, Coreea de Nord, a cărei retorică militaristă este binecunoscută, a lansat o rachetă balistică, cu rază medie de acțiune, deasupra teritoriului Japoniei, survolând insula Hokkaido. Aceasta, în ciuda reglementărilor internaționale care interzic efectuarea zborurile rachetelor către sau pe deasupra altor țări fără o consultare sau avertizare prealabile. Premierul Japoniei, Fumio Kishida, a condamnat ferm acțiunea, calificând-o drept un „comportament violent”, iar guvernul a convocat de urgență o reuniune a Consiliului de Securitate Națională.  Tot în octombrie, puterea de la Phenian a adoptat o lege prin care Corea de Nord se autodeclară „stat cu arme nucleare”, efectuarea unui test nuclear devenind iminentă. Iar recent, pe 3 și 4 noiembrie, alte raiduri cu rachete balistice au fost efectuate de Coreea de Nord deasupra Mării Japoniei, una dintre rachete căzând foarte aproape de apele teritoariale sud-coreene, fapt fără precedent de la încheierea războiului dintre cele două țări, în 1953. „Bombardarea continuă cu rachete, zi de zi, este un afront și nu poate fi tolerat”, a reacționat imediat premierul Kishida, iar președintele sud-coreean Yoon Suk-Yeol a calificat acțiunea militară a Phenianului drept „o invazie teritorială de facto”.

Fie și numai aceste evoluții recente sunt suficiente pentru a pune în evidență tendința amplificării politicilor militariste în relațiile dintre state, tendință potențată de războiul de agresiune declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. Dacă adăugăm și amenințările, mai voalate sau mai directe, ale Kremlinului cu privire la posibilitatea utilizării armamentului nuclear, putem spune că ne îndreptăm către o situație similară cu cea pe care istoria o consemnează drept „criza rachetelor din Cuba”, de la începutul anilor 60 ai secolului trecut, când omenirea s-a aflat în pragul declanșării unui nou război mondial, de astă dată de factură nucleară.