Sfârșitul grupului de la Visegrad?

 

Cu 32 de ani în urmă, trei dintre țările est-europene proaspăt ieșite din lagărul comunist au decis să-și unească eforturile de dezvoltare în cadrul unei structuri regionale de cooperare. Pe 15 februarie 1991, reuniți în cetatea medievală de la Visegrád, nu departe de Budapesta, președinții Cehoslovaciei, Václav Havel, și Poloniei, Lech Vałęsa, alături de prim-ministrul Ungariei, József Antall au pus bazele Grupului de la Visegrád. Conform declarației comune semnate de cei trei lideri politici, țările grupului se angajau să-și asigure sprijin reciproc în vederea integrării politice și economice în Uniunea Europeană. Totodată, grupul își propunea să contribuie la consolidarea stabilității economice și politice în regiunea Europei Centrale.

            Grupul de la Visegrád nu a fost conceput să funcționeze într-o formulă instituționalizată, precum, bunăoară, Uniunea Europeană. Cooperarea din cadrul grupului se realizează în baza întâlnirilor periodice ale reprezentanților țărilor membre la diferite niveluri, de la cel înalt, al premierilor și șefilor de stat, până la cel al experților. Cât privește conducerea grupului, aceasta se realizează prin roție, fiecare țară membră exercitând președinția grupului pentru o perioadă de 12 luni în baza unui plan anual de acțiune.

            Proiectat ca o structură de cooperare a Europei Centrale, deschisă colaborării în special cu statele vecine, grupul de la Visegrád nu a suferit modificări ale componenței în decursul existenței sale. În mod forturit însă, ca urmare a serarării dintre Cehia și Slovacia, oficializată la 1 ianuarie 1993, numărul statelor membre a crescut la patru. Altfel, de-a lungul timpului, grupul de la Visegrád sau, pe scurt, V4 a organizat reuniuni la diferite niveluri de reprezentare cu participarea și a altor state, în formatul de tip V4+.

Încă de la momentul înființării grupului de la Visegrád, România și-a exprimat dorința de a deveni parte a grupului, dar a fost refuzată din motive politice, fiind invocate manifestațiile nedemocratice din 1990, respectiv mineriadele și conflictul etnic de la Tg. Mureș. După ce a devenit membră a Uniunii Europene, România a fost invitată să participe, alături de alte state europen, la diferitele reuniuni ale grupului în format V4+. În 2015, la inițiativa premierului român Victor Ponta, a fost constituită o alianță a trei state europene – România, Bulgaria și Serbia – după modelul grupului de la Visegrád și, propabil, ca o replică la acesta, numită Grupul de la Craiova, după numele localității din România unde s-au reunit pentru prima oară prim-miniștrii țărilor fondatoare. Ulterior, în 2017, la grup a aderat Grecia.

 Dincolo de apartenența lor la regiunea Europei Centrale, țările grupului de la Visegrád au fost unite de experiența tranziției nonviolente de la comunism la democrație, dar și de progresele mai rapide înregistrate în procesul de reformare economico-socială. În 2004, în contextul primului val de extindere a Uniunii Europene către Est, toate cele patru țări din V4 au devenit membre ale comunității europene.

Grupul și-a menținut unitatea și după integrarea europeană, țările componente coordonându-și politicile în cadrul instituțional al Uniunii și individualizându-se ca atare în concertul european. În timp, în mod deosebit odată cu criza refugiaților din 2015, țările V4 și-au atras reputația unui „grup rebel” al Uniunii, a unui „bloc estic anti-Bruxelles”. Promotori ai ideologiei suveraniste, liderii acestor patru țări s-au pronunțat împotriva proiectului comunitar al „Europei federale”, susținând, în schimb, o „Europă a națiunilor”, bazată pe un rol mai redus al instituțiilor europene.

Cu toate acestea, diferențele de viziuni politice dintre cele patru țări ale grupului V4 au căpătat consistență în ultimii ani, prefigurând, mai întâi, o divizare a grupului V4 în V2+V2, accentele mai violente ale discursului suveranist proprii Varsoviei și, în mod deosebit, Budapestei ridicând o barieră în cooperarea cu celelalte două state. Învazia militară în Ucraina a produs o nouă fisură în interiorul grupului, de data aceasta între Ungaria, pe de-o parte, și Polonia, Cehia și Slovacia, de cealaltă parte, motivul fiind susținerea, fie și indirectă, acordată de Budapesta Moscovei. Fisura a fost atât de mare încât întâlnirea miniștrilor apărării ai celor patru țări programată la sfârșitul lunii martie 2022, la o lună de la invadarea Ucrainei, nu a mai avut loc.

Astăzi, V4 este departe de modelul de cooperare care a stat la baza înființării sale în urmă cu mai bine de trei decenii. În fapt, dacă avem în vedere falia creată de poziția pro-Moscova a Ungariei lui Viktor Orbán, putem spune că, practic, grupul de la Visegrád s-a restrâns la țara de la Visegrád.

Nu este, deci, surprinzător că noul președinte ceh, Petr Pavel, victorios în alegerile prezidențiale de la începutul acestui an, vorbea despre necesitatea reformării grupului - în sensul lărgii compoziției lui la 9 membri, în contextul războiului din Ucraina –, în caz contrar riscând să devină o formă fără fond. De altfel, în opinia președintelui Pavel, exprimată cu ocaziei vizitei sale în Slovacia de la începutul lunii martie, V4 „a devenit mai mult un for consultativ, fără ambiția unei coordonări detaliate a politicii externe sau de secutitate (a țărilor membre -n.n.), ceea ce nu este scopul pentru care a fost destinat grupul.” Opinie împărtășită și de omoloaga sa de Bratislava, Zuzana Čaputová.  

În același sens trebuie înțeleasă și o recentă declarație a premierului polonez. Cu ocazia turneului său în SUA, aflat în vizită la think-tank-ul american Atlantic Council, Mateusz Morawiecki a explicat la ce stadiu a ajuns cooperarea în interiorul V4. „Relația noastră cu Ungaria s-a schimbat mult din cauza poziției Ungariei față de Rusia, acesta este un fapt. Am avut odată o cooperare foarte puternică la nivelul Grupului de la Visegrád, acum este mult diminuată.” În plus, a apreciat premeierul Morawiecki, „cooperăm foarte bine cu România și cu statele baltice”.

Așa stând lucrurile, viitorul așa-numitului grup de la Visegrád apare tot mai incert. Este însă certă alternativa pe care o are în față: reformare sau dispariție.

Turcia se pregătește pentru alegeri decisive

 

Odată ce Recep Tayyid Erdoğan și-a anunțat în mod oficial candidatura pentru un nou mandat prezidențial, în cadrul evenimentului organizat la Ankara pe 11 aprilie, putem spune că Turcia a intrat, cu adevărat, în campania electorală pentru alegerile prezidențiale și parlamentare de luna viitoare.

Pe 14 mai, peste 60 de milioane de turci sunt convocați la urne pentru desemnarea președintelui republici, ca și a celor 600 de membri ai parlamentului de la Ankara, Marea Adunare Națională a Turciei. Ca de obicei atunci când se suprapun aceste două tipuri de scrutinuri, accentul cade pe alegerile prezidențiale, și nu doar pentru că, în mod natural, competiția prezidențială are un caracter mai puternic personalizat. Rolul important jucat de președinte, mai ales într-o republică de tip prezidențial, cum format este definit regimul politic din Turcia, dă greutate acestor alegeri. În mod specific, noile alegeri prezidențiale din Turcia capătă semnificații deosebite, dacă avem în vedere nu numai contextul critic intern și extern în care acestea sunt organizate, dar și miza politică expresă, respectiv soarta regimului politic Erdoğan.

După cele trei mandate de premier, din perioada 2003-2014, ca lider al Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP), pe care l-a fondat în 2001 și l-a condus la trei victorii parlamentare consecutive, Recep Erdoğan a câștigat alegerile prezidențiale din 10 august 2014. Votat de circa 53% dintre turcii prezenți la urne, fostul premier a devenit cel de al 12 președinte al Turciei, dar primul ales prin vot direct, popular. Trebuie precizat că victoria sa prezidențială a fost, în bună măsură, consecința politicii sale ca premier vizând reformarea statului turc, a succeselor economice obținute, ca și a deschiderii către valorile democratice și seculare caracteristice Europei. Totuși, în decursul mandatului său, îndeosebi după tentativa eșuată de puci militar din 2016, politica promovată de președintele Erdoğan a tins tot mai mult către autoritarism și islamism accentuat, îndepărtând astfel Turcia de modelul cultural-politic occidental de care se apropiase în perioada anterioară. Totuși, alegerile generale din 2018 l-au reconfirmat președinte al Turciei, din nou din primul tur, cu circa 52% din voturi, odată cu victoria parlamentară a partidului său, AKP fiind susținut de peste 42% dintre votanți și ocupând, împreună cu aliații săi naționaliști, aproape 60% din locurile parlamentare. Reconfirmarea lui Erdoğan ca președinte, în paralel cu victoria partidului său, în cadrul primului scrutin dublu – prezidențial și parlamentar – din istoria țării, a marcat intrarea Turciei într-o nouă etapă politică, cea a unui regim prezidențial în care deținătorul poziției de șef al statului are prerogative extinse, consecință a reformei constituționale din 2017. Acum, înscris în cursa electorală cu obiectivul obținerii celui de al treilea mandat consecutiv, președintele Erdoğan le cere turcilor să voteze, din nou, în favoarea politicii prezidențialist-autoritariste pe care a promovat-o în ultimii ani. Însă auspiciile nu îi sunt la fel de favorabile ca în trecut.

Întâi de toate, candidatura sa este pusă sub semnul întrebării, adversării săi politici negându-i dreptul constituțional de a candida pentru un al treilea mandat prezidențial. Argumentul acestora își are suportul chiar în eșafodajul constituțional pe care Erdoğan și-a bazat dominația politică. Să reamintim, în acest sens, că în decurs de nici un deceniu legea fundamentală a Turciei a cunoscut două revizuiri majore, în mod special în ceea ce privește instituția prezidențială. Astfel, reforma constituțională inițiată în 2007 s-a soldat cu schimbarea modului de alegere a președintelui republicii, respectiv cu trecerea de la alegerea indirectă, de către parlament, la alegerea directă, prin vot popular, pentru un mandat redus de la șapte la cinci ani, și, totodată, cu acordarea permisiunii președintelui de a candida pentru un al doilea mandat. În 2017 modificările constituționale au fost încă mai consistente, schimbând natura regimului constituțional, în sensul introducerii unui prezidențialism de tip american, șeful statului devenind și șeful puterii executive. Condițiile alegerii președintelui au rămas însă neschimbate. Pornind de aici, oponenții săi, afirmă că președintele Erdoğan, care are deja două mandate, nu mai poate candida, decât cu încălcarea legii. De cealaltă parte, susținătorii săi  consideră că revizuirea constituțională din 2017 a resetat modul de calcul al mandatelor prezidențiale, astfel că Erdoğan mai are dreptul la încă un mandat, cel actual fiind primul în noua ordine constituțională.

Formal, disputa a fost tranșată în favoarea președintelui în exercițiu, iar Consiliul Electoral Suprem din Turcia i-a acceptat candidatura. Mai mult, instituția responsabilă cu organizarea alegerilor a stabilit și ordinea candidaturilor pe buletinul de vot, prima poziție revenindu-i lui Erdoğan, ceea ce poate însemna o mică victorie a acestuia, cel puțin din punct de vedere psihologic. Cu toate acestea, în spațiul public, oponenții săi continuă să îi conteste dreptul de a candida pentru a treia oară, acuzându-l de încălcarea prevederilor constituționale, a regulilor democratice.

Dar dincolo de disputa juridică, în campania electorală pentru alegerile din 14 mai, Recep Erdoğan se vede confruntat cu o opoziție mult mai consistentă, care își bazează strategia pe o largă coaliție partidistă. Formată în jurul principalului partid de opoziție, fondat de „părintele turcilor” Mustafa Kemal Atatürk, Partidul Popular Republican, cu participarea altor cinci formațiuni politice – Partidul Bun, partid parlamentar, Partidul Felicity, Partidul Democrat, Partidul Democrației și Progresului și Partidul Viitorului – coaliția, numită Alianța Națiunii, l-a înscris înscris în cursa electorală pe Kemal Kiliçdaroğlu, politician experimentat, liderul Partidului Popular Republican și, totodată, liderul opoziției parlamentare. De subliniat că formațiunea politică pro-kurdă Partidul Democrat Popular, al treilea partid parlamentar al Turciei, deși nu a aderat la Alianța Națiunii, nu a prezentat un candidat prezidențial propriu, ceea ce înseamă practic un sprijin, fie și indirect, pentru candidatura lui Kiliçdaroğlu. Adăugăm că partidele Alianței Națiunii au adoptat aceeași strategie și în cazul alegerilor parlamentare ce au loc în paralele cu cele parlamentare, mizând pe formula listelor de candidați comune pentru un scor mai bun în raport cu partidul lui Erdoğan. Astfel, alianța celor șase partide de opoziție cu candidat prezidențial unic se constituie într-un bloc politico-electoral cel puțin similar celui al președintelui în exercițiul, Alianța Populară, care reunește partidele din coaliția guvernamentală – Partidul Justiție și Dezvoltare și Partidul Acțiunea Naționalistă – și un alt partid naționalist minor (Partidul Marii Unități).

Nu în ultimul rând, în ciuda rolului de putere regională tot mai importantă pe care și-l asumă și, deci, al prestigiului internațional pe care și-l revendică, Turcia condusă de Recep Erdoğan se confruntă cu o situația economico-socială internă tot mai precară. În fapt, societatea turcă este afectată de cea mai gravă criză a costului vieții din ultimele două decenii, așa cum o arată și creșterea ratei inflației anuale la 50%. În plus, cele două cutremure din februarie , soldate cu 46 de mii de morți și milioane de sinistrați, i-au agravat problemele și au sporit nemulțumirea populară, administrația de la Ankara fiind criticată pentru reacția lentă de după dezastru.

Toate acestea au contribuit la scăderea sensibilă a popularității lui Receip Erdoğan, care își vede amenințată poziția de lider al alegerilor. Sondajele de opinie realizate la debutul campaniei electorale au pus în evidență această tendință, președintele în exercițiu fiind devansat de liderul opoziției în intențiile de vot. Bunăoară, cel mai recent sondaj îl creditează pe Kiliçdaroğlu cu 51,8% din intențiile de vot, față de cele 42,5% din voturi adunate de Erdoğan, ceilalți doi candidați minori având fiecare în jur de 3%. Desigur, adevăratul verdict electoral va fi cel dat de urne, în condițiile în care procesul votării va fi liber și corect, deziderat care, totuși, ridică semne de întrebare, având în vedere natura autoritaristă a guvernării ce îl organizează.

Alegeri parlamentare cu mize diferite în Bulgaria și Finlanda

 

Pentru cetățenii bulgari și finlandezi, prima duminică a lunii aprilie a avut aceeași semnificație electorală, reunindu-i la urne cu misiunea de a alege noile parlamente naționale. Contextele politice ale cele două procese electorale au fos însă diferite.

În Bulgaria, alegerile s-au desfășurat pe fondul instabilității politice care afectează țara în ultimii ani. În iunie trecut, guvernul de coaliție condus de Kiril Petkov, liderul noii formațiuni politice Continuăm Schimbarea (PP), guvern constituit după alegerile parlamentare anticipate de la sfârșitul anului 2021, a fost demis în urma succesului moțiunii de cenzură prezentate de principalul partid de opoziție, Cetățenii pentru Dezvoltarea Europeană a Bulgariei (GERB).  Moțiunea de cenzură a fost votată de 123 de deputați din cei 240 ai parlamentului de la Sofia (respectiv 51,25%), incluzându-i și pe cei 20 de parlamentari ai partidului anti-sistem Există un Astfel de Popor, până atunci aliați ai premierului Petkov. Din 2 octombrie 2022, țara are un guvern interimar, condus de independentul Galb Donev, bazat pe suportul parlamentar al formațiunilor Continuăm Schimbarea, Partidul Socialist Bulgar și Bulgaria Democratică. Guvernul Donev a fost reconfirmat la începutul lunii februarie, după ce alegerile parlamentare anticipate din octombrie 2022 s-au soldat cu un nou rezultat indecis. Mandatul guvernului Donev a fost acela de a pregătii noul scrutin parlamentar anticipat, din 2 aprilie 2023 – cel de al cincilea în ultimii doi ani – de la care se aștepta, în sfârșit, formarea unei majorități parlamentare solide și, deci, constituirea unui guvern stabil. A fost atins acest obiectiv?

Să spunem, mai întâi, că la noile alegeri parlamentare s-au prezentat practic aceleași formațiuni politice ca și la precedentele momente electorale, fără apariția unui concurent surpriză, așa cum s-a întâmplat la scrutinul de la sfârșitul anului 2011, odată cu debutul politic al formațiunii Continuăm Schimbarea. Așa se explică, în bună măsură, și participarea redusă a cetățenilor, prezenți la urne într-o proporție de numai 40,63%, conform datelor oficiale. Pe axa centrală a confruntării electorale s-au aflat, din nou, cele două grupări politice pro-europene, despărțite însă de viziuni diferite asupra actului guvernării: Cetățenii pentru Dezvoltarea Europeană a Bulgariei, alături de Uniunea Forțelor Democratice (SDS), respectiv Continuăm Schimbarea, cotate cu scoruri electorale apropiate. Reamintim că alianța GERB-SDS a câștigat alegerile de la sfârșitul lui 2022 cu 24,5% din voturi, la o diferență de 5 puncte procentuale față de PP, formațiunea victorioasă în ultimele alegeri din 2021, când a adunat 25,4% din voturi, cu 3 procente în fața GERB-SDS. 

Sondajele de opinie care au precedat noile alegeri parlamentare au anticipat aceeași competiție strânsă dintre cele două grupări politice, fără conturarea unui câștigător detașat, realitate confirmată de rezultatele scrutinului. Anunțată inițial, conform sondajelor de tip exit-poll, drept câștigătoarea alegerilor, cu un avans de circa un punct procentual în fața GERB-SDS, alianța dintre Continuăm Schimbarea și Bulgaria Democratică s-a clasat în final pe poziția a doua, fiind votată de 24,5% dintre participanții la scrutin și obținând 64 de mandate parlamentare (26,7%), așa cum a arătat numărătoarea completă a voturilor. În paranteză fie spus, dincolo de faptul să sondajele de opinie sunt totuși un instrument relativ de măsurare a opțiunilor electorale, cotarea mai bună a formațiunii Continuăm Schimbarea poate avea și o explicație de tip ideologic, respectiv orientarea reformatoare a acestei formațiuni. Prima poziție a ierarhiei electorale a revenit, așadar, alianței GERB-SDS, a fostului premier Boiko Borisov din perioada 2009-20013, arestat în 2022 sub acuzația de abuz de fonduri europene, susținută de 26,4% dintre votanți, reprezântând 69 de parlamentari (28,8%). În legislativul de la Sofia s-au calificat alte patru formațiuni politice, scoruri mai bune obținând formațiunea pro-rusă Renașterea – 14,2% din voturi, cu circa 5 procente în plus comparativ cu suportului său electoral din 2022 – și partidul minorității turce, Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți – o prezență parlamentară constantă, cu 13,7% din voturi. Tehnic, GERB și SDS au câștigat alegerile, însă, în ansamblu, rezultatele nu au produs schimbarea preconizată, respectiv detașarea unui câștigător majoritar pentru a pune capăt instabilității politice prelungite din Bulgaria.

La prima vedere, situația din Bulgaria a fost reprodusă în urma alegerilor parlamentare din Finlanda. Într-adevăr, niciunul dintre principalii competitorii electorali nu s-a detașat ca un câștigător majoritar al scrutinului, în condițiile în care participarea la scrutin la situat la peste 68% din corpul electoral. Totodată, rezultatele au arătat că diferențele dintre ocupanții primelor trei poziții ale ierarhiei electorale sunt minore, sub 1% dintre voturile exprimate Concret, prima poziție a revenit Partidului Coaliției Naționale (KOK), cu 20,8% din voturi, urmat de formațiunea Adevărații Finlandezi (PS), votată de 20,1% dintre participanții la scrutin, și de Partidul Social Democrat Finlandez (SDP), ocupantul locului al treilea cu 19,9% dintre voturile exprimate. Ca atare, din totalul celor 200 de mandate ale parlamentului de la Helsinki, KOK și-a adjudecat 48 (24%), PS a obținut 46 (23%), iar SDP o ocupat 43 (21,5%). Completând tabloul alegerilor finlandeze, să spunem că alte șase formațiuni politice minore au ocupat mandate în legislativul finlandez, cea mai importantă dintre acestea, Centrul Finlandei (KESK), parte a coaliției de guvernare până în 2019, obținând puțin peste 11% din voturi, respectiv 23 de mandate (11,5%). În termenii științei politice, rezultatele alegerilor au confirmat că în Finlanda, la fel ca în Bulgaria, funcționează un sistem de partidul de tip multipartidist perfect (fără partid dominant), cu corolarul formatului guvernamental de tip coaliție multipartistă.

Cu toate acestea, practica politică finlandeză este diferită de cea bulgară, instabilitatea acută nefiind proprie țării nordice. Dimpotrivă, dacă avem în vedere contextul minoritar partidist și electoral, aici putem vorbi despre o stabilitate politică notabilă. Dovadă stă faptul că alegerile au fost convocate la termen, în legislatura 2019-2023 funcționând, practic, aceeași coaliție guvernamentală – compusă din cinci partide, în frunte cu SDP –, poziția de premier fiind deținută, din decembrie 2019, de Sanna Marin, înlocuitoarea lui Antti Rinne la conducerea social-democraților. În plus, creșterea relativă a suportului electoral al naționaliștilor din PS nu poate fi considerată drept o amenințare la adresa status-quo-ul politic finlandez, dacă avem în vedere dinamica acestei formațiuni din ultimul deceniu, respectiv clasarea ei constantă pe poziția a doua ierarhiei electorale, dar fără participarea la guvernare. E drept, partidul Sannei Marin a pierdut noile alegerile – și aceasta în ciuda  bunei administrări a pandemiei de COVID-19 și a aducerii țării în poziția de membru NATO (confirmată oficial la două zile după consumarea scrutinului) – însă înfrângerea stângii social-democrate în fața dreptei liberale nu este semnul instabilității politice, ci al răsturnării politice, formă specifică de materializare a alternanței la putere.

Desigur, și Finlanda, asemeni Bulgariei, are de trecut testul postelectoral al constituirii majorității parlamentare, care, având în vedere arhitectura minoritară a parlamentului, se anunță a fi unul dificil și cronofag. Cu diferența că Finlanda, așa cum ne-o dovedește experiența ei politică, deține know-how-ul unui astfel de proces, spre deosebire de Bulgaria, unde, în plus, miza specifică a acestui ultim scrutin o constituie înlăturarea instabilității guvernamentale.

Noul acord politic privind soarta motorului termic – un exemplu al consensului comunitar

 

Procesul de luare a deciziilor în cadrul unui sistem democratic, așa cum este Uniunea Europeană, presupune existența și funcționarea unui mecanism de tip consensualist, presupune negocieri între factorii decizionali împlicați pentru găsirea celui mai bun compromis posibil. Așa stau lucrurile și cazul deciziei privind adoptarea pachetului legislativ „Pregătiți pentru 55%”, respectiv revizuirea standardelor privind emisiile de CO₂ în vederea reducerii emisiilor nete de gaze cu efect de seră generate de autoturisme sau, cum în mod popular este tradusă finalitatea acestui pachet legislativ, pentru renunțarea la motoarele cu ardere internă începând cu anul 2035.

Mai întâi, să reamintim, pe scurt, principalele două etape parcurse până acum în direcția implementării acestor propuneri legislative. ale Comisiei. Primul pas concret a fost făcut în octombrie 2022, odată cu realizarea acordului politic provizoriu dintre Consiliul și Parlamentul European  privind pachetul „Pregătiți pentru 55”. Un al doilea pas important l-a reprezentat acordul Parlamentului pentru adoptarea măsurilor din acest pachetul legislativ. În cadrul acestui proces, pe 14 februarie 2023, europarlamentarii au adoptat, cu 340 voturi pentru, 279 împotrivă și 21 de abțineri, acordul încheiat cu Consiliul privind revizuirea standardelor de performanță aplicabile emisiilor de CO₂ pentru autoturismele și camionetele noi, respectiv pentru interzicerea producerii de automobile cu motoare termice începând cu anul 2035.

Pasul decisiv, respectiv votul din Consiliu, trebuia făcut pe 7 martie, dar mecanismul decizional s-a gripat. Dincolo de opiniile critice ale unora dintre reprezentanții industriei auto europeană, susținătorii pachetului „Pregătiți pentru 55%” s-au văzut confruntat cu opoziția puternică a Germaniei. Prin vocea ministrului transporturilor, Volker Wissing, reprezentant al Partidului Liber Democrat în guvernul de la Berlin, Germania a cerut Comisiei revizuirea regulamentului adoptat pe 14 februarie, în sensul ca producerea autoturismelor cu motoare termice să rămână posibilă și după termenul limită din 2035 în condițiile utilizării combustibililor sintetici (așa numiții e-combustibili). Deși nu contesta direct planul Green Deal, Berlinul cerea instituirea unei expecții de la regula adoptată de Parlament. Germaniei i s-au alăturat Italia și un număr de state din Europa de Est, precum Bulgaria, Cehia, România și Polonia, solicitând exceptarea și a motoarelor cu biocombustibili. Toate aceste state s-au constituit într-un grup suficient de puternic pentru a determinarea amânarea pasului final cu privire la aplicarea pachetului „Pregătiți pentru 55”.

Așadar, procesul decizional privind tranziția la vehiculele non-termice, cu interdicția producerii acestora din 2035, a ajuns într-un impas, probat de divizarea blocului comunitar în două tabere: de-o parte, țările care susțin tranziția, precum Belgia, Danemarca, Irlanda, Spania, Suedia sau Țările de Jos, grupate în jurul Franței, principalul sponsor politic al proiectului; pe de alta, gruparea contestatarilor, compusă de Germania și Italia, alături de Portugalia și de țările estice amintite mai sus. În plus, miniștrii transporturilor din statele grupului contestatar s-au reunit la Strasbourg, pe 13 martie, la inițiativa omologului ceh, Martin Kupka, pentru a conveni o opoziție comună față de introducerea normelor Euro 7, pe fondul disputelor cu privire la strategia Uniunii privind tranziția la vehiculele non-termice.

Și totuși, așa cum au arătat săptămânile scurse de atunci, a fost vorba nu despre griparea procesului decizional, decât poate în aparență, ci, în fapt, despre continuarea negocierilor în vederea realizării consensului necesar pentru ca Europa să atingă obiectivul de a fi pionierul noii politici climatice globale. Un proces în care a intervenit și Asociația Producătorilor Europeni de Automobile, care, prin vocea președintelui, Luca de Meo, a avertizat europarlamentarii că „producătorii auto europeni se confruntă cu o provocare asimetrică”, făcând referire la pierderea competitivătății în fața concurenților din SUA și China, în condițiile în care subvențiile în UE pentru autoturismele EV sunt în declin.

În cele din urmă, după discuții formale și informale în cadrul Comisiei și la diferite niveluri instituționale europene, s-a ajuns la un compromis, anunțat inițial de vicepreședintele Comisiei, Frans Timmermans. Concret, acordul menține obiectivul Uniunii ca nivelul mediu al emisiilor autoturismelor noi să scadă cu 100% în 2035 și, totodată, prevede că vehiculele echipate cu motoare cu ardere internă pot fi înmatriculate după 2035 cu condiția să folosească combustibili neutri din punctul de vedere al emisiilor de CO2. Este vorba despre combustibilii sintetici (e-combustibili), a căror utilizare a fost susținuță de guvernul de la Berlin. E drept, deși firesc în cadrul unui compromis, acordul nu a dat dreptate tutuor părților, excepția privind utilizarea biocombustibililor, cerută, bunăoară de Italia, nefiind acceptată, fapt care a alimentat nemulțumirea sponsorilor politici ai acestei excepții.

Este însă important de subliniat, fie și numai dintr-o perspectivă pragmatică, că printr-un astfel de compromis, opoziția Germaniei a putut fi înlăturată și, totodată, a putut fi depășită acea minoritate (de 4 țări cu 35% din populația UE) care ar fi putut bloca decizia, deschizându-se astfel calea spre aprobarea (și) de către Consiliu a noului regulament privind tranziția verde și, ca atare, către împlementarea măsurilor pentru atingerea acestui obiectiv climatic. Obiectiv deja asumat într-o serie de state, nu doar de pe continentul nostru, precum Norvegia, care și-a propus să vândă numai mașini cu zero emisii începând chiar cu 2025, sau Marea Britanie, Singapore și Israel, pentru care anul limită pentru producerea motoarelor termice este 2030. 

Reticența unor țări comunitare privind implementarea noului acord privind soarta motorului termic va continua, probabil, să se manifeste – de altfel, premierul Georgia Meloni a atenționat că lupta pentru acceptarea biocombustibilior nu este pierdută, Italia continuând să depună eforturi pentru a demonstra că și această tehnologie indeplinește obiectivul emisiilor zero – dar semnificația acestui compromis nu poate fi minimalizată. Dincolo de faptul că adaugă experiență procesului de luare a deciziilor, comportamentul consensual este, în fapt, congruent modelului instituțional și funcțional care stă la baza construcției comunității europene.

Tratatele de la Roma, 66 de ani

 

            Pe 25 martie 1957, la Roma, reuniți în sala Honatii et Curiatii din Palazzo dei Conservatori, de pe colina Caitoliului, oficiali din șase state europene au parafat Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene (CEE). Capitala Italiei nu a fost aleasă întâmplător ca loc de naștere a Comunității, dacă avem în vedere simbolistica istorică a Romei, rolul jucat de Roma antică în procesul de fondare a civilizației europene. Tratatul a fost semnat de reprezentanții plenipotențiali ai Belgiei – Paul Henry Spaak, ministru afacerilor externe, J. Ch. Snoy et Doppuers, secretar general al ministerului Afacerilor Economice, ai Germaniei – Konrad Adenauer, cancelar federal, Walter Hallstein, secretar de stat al Oficiului Federal Extern, ai Franței – Christian Pineau, ministrul afacerilor externe, Maurice Faure, secretar de stat pentru afaceri externe, ai Italiei – Antonio Segni, președintele Consiliului de Miniștri, Gaetano Martino, ministrul afacerilor externe, ai Luxemburgului – Joseph Bech, președintele Guvernului, ministru afacerilor externe, Lambert Schaus, ambasador, și ai Olandei – Joseph Luns, ministrul afacerilor externe, Linthorst Homan, conducătorul delegației olandeze. Totodată, semnatarii au convenit asupra înființării Comunității Europene privind Energia Atomică (Euratom), precum și asupra adoptării noilor reguli de funcționare a unor instituții europene. Rămase în istorie sub numele de „Tratatele de la Roma”, documentele au marcat fundamental procesul construcției europene, constituind practic actul de naștere al Uniunii Europene de astăzi. Textele convenite la Roma au fost ratificate de cele șase state semnatare în decursul lunilor iulie-decembrie 1957, astfel că pe 1 ianuarie 1958 tratatele au intrat în vigoare și, odată cu acestea, a debutat oficial comunitatea statelor europene.

            Trebuie însă spus că punerea în practică a proiectului Europei Unite, la numai 12 ani de încheierea celui de al doilea război mondial, care a zguduit continentul din temelii, a fost pregătită de o serie de pași anteriori în această direcție, realizați de politicieni vizionari ai perioadei. Practic, preambulul l-a reprezentat fondarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), pe 18 aprilie 1951, materializare a inițiativa ministrului de externe al Franței, Robert Schumann, prezentată prin declarația din 9 mai 1950, privind trecerea sub controlul unei autorități comune a producției de cărbune și oțel la nivel european, cu scopul evitării unui nou conflict militar.  Patru ani mai târziu, miniștrii de externe ai statelor CECO – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda – au convenit  lansarea procesului de consolidare a cooperării economice, ministrului de externe al Belgiei revenindu-i responsabilitatea coordonării planului de integrare economică. După aprobarea raporului redactat de Henri Spaak, pe 26 iunie 1956 au debutat lucrările conferinței interguvernamentale pentru pregătirea textelor Tratatelor de la Roma.

            Cu rolul unei constituții sui-generis, tratatul privind instituirea CEE, în prima sa parte (Principiile), fixa ca obiectiv înființarea unei pieței comune europene, a unei uniuni vamale și elaborarea unor politici sectoriale comune. „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a politicilor economice a statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităților economice, o creștere durabilă și echilibrată, o stabilitate crescândă, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele membre”, se preciza în art. 2 al Tratatului. Sub aspect tehnic, așa cum  prevedea art. 8, obiectivul pieței unice era prevăzut a se realiza pe durata unei perioade de 12 ani, în trei etape, fiecare cu obiective specifice. 

Totodată, articolul al treilea al Tratatului (litera c) făcea vorbire despre cele patru libertăți ce stau la baza pieței comune, respectiv libera circulație a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor.

Nu în ultimul rând, Tratatul prevedea instituții și mecanisme europene care să permită exprimarea atât a intereselor naționale, cât și a viziunii comunitare. Astfel, conform art. 4, „realizarea misiunilor încredințate Comunității este asigurată de următoarele instituții: un Parlament European, un Consiliu, o Comisie, o Curte de Justiție și o Curte de Conturi”, asistate de un Comitete economic și social, ca și de un Comitet al regiunilor, cu rol consultativ. Arhitectura istituțională stabilită prin documentul semnat în 1957, în primul rând cu referire la triunghiul Consiliu-Comisie- Parlament, a rămas practic aceeași, chiar dacă în timp a devenit mai complexă, Parlamentul căpătând legitimitate și reprezentativitate sporite ca urmare a trecerii, începând cu 1979, la alegerea directă a membrilor săi.

            Trebuie să adăugăm un alt lucru important. Tratatul CEE a prevăzut programatic  posibilitatea extinderii comunității europene printr-un proces de negocie cu state care doresc să adere, făcând posibilă cuprinderea de noi state-membre, atât din Vest, cât și din Est, după prăbușirea comunismului. Reamintim că, în decurs de 35 de ani, până la transformarea sa în Uniunea Europeană, Comunitatea Economică Europeană a cunoscut trei valuri ale extinderii. Concret, în 1973 au aderat Danemarca, Irlanda și Marea Britanie (care însă va părăsit comunitatea 47 de ani mai târziu), iar după prăbușirea regimurilor autoritare din Europa de Sud, au devenit membre ale CEE, Grecia, în 1981, Spania și Portugalia, în 1986.  După 1992, anul semnării Tratatului de la Maastricht, comunitatea europeană s-a extins prin cuprinderea, în 1995, a Finlandei, Suediei și Austriei. În 2004, opt state foste comuniste – Polonia, Slovenia, Ungaria, Letonia, Estonia, Lituania, Republica Cehă și Slovacia – au devenit membre ale Uniunii Europene, alături de Malta și Cipru. Au urmat Bulgaria și România, în 2007, și Croația în 2013, astfel că, în prezent, comunitatea europeană a pieței libere, așa cum a fost ea concepută în 1957, numără 27 de state membre.

Un număr care prin sine dovedește viabilitatea și eficiența Tratatelor de la Roma, validează proiectul vizionarilor din anii 50 ai secolului trecut care au creionat instituțiile și regulile potrivite pentru a asigura nu doar dezvoltarea armonioasă a țărilor europene, dar și pacea continentală. Un argument în plus în aflăm în reziliența comunității europene, astăzi, după 66 de ani de la semnarea actului său de naștere, pusă fața provocărilor noului contextul geopolitic internațional marcat în primul rând de agresiunea militară a Rusiei asupra Ucrainei, cu efectele critice ale războiului hibrid.

Dreapta elenă în dificultate la o lună de la tragedia feroviară

 

Pentru Grecia, alegerile generale din urmă cu patru ani au avut o semnificație politică deosebită, marcând ceea ce politologii numesc „răsturnarea politică”, respectiv rocada dintre guvernarea de stânga și cea de dreapta.

Schimbarea politică a fost anunțată de scrutinul europarlamentar din mai 2019, când SYRIZA, partidul premierului Tsipras, a trebuit să cedeze prima poziție partidului de centru-dreapta Noua Democrație, revigorat după o lungă perioadă de opoziție. Comparativ cu precedentele alegeri pentru Parlamentul European, SYRIZA a coborât de la 26,57% la 23,75% în preferințele votanților, în timp ce a Noua Democrație a cunoscut o apreciere puternică a suportului său electoral, de la 22,72% la 33,12%. Alegerile parlamentare naționale din luna iulie a aceluiași an, alegeri anticipate, au confirmat noua ierarhie electorală a Greciei. Noua Democrație și-a asigurat victoria cu 39,9% din voturi, reprezentând cea mai bună performanță a electorală a partidului din ultimele decenii, ceea ce i-a permis adjudecarea majorității absolute a mandatelor parlamentare, respectiv 158 din cele 300 locuri ale legislativului de la Atena. Totalizând 31,5% voturi, cu circa cinci procente mai puțin față de precedentul scrutin parlamentar, SYRIZA nu a pierdut doar prima poziție electorală, ci și guvernarea. Oarecum paradoxal, înfrângerea formațiunii condusă de Alexis Tsipras a venit pe fondul redresării economice a Greciei, consecință a planului guvernamental de austeritate convenit cu Uniunea Europeană și Fondul Monetar Internațional. Oricum, grecii au votat pentru schimbare, mandatând Noua Democrație să preia frâiele guvernării, astfel că pe 8 iulie 2019 noul cabinet elen, condus de liderul ND Kyriakos Mitsotakis a depus jurământul.

Schimbarea guvernamentală s-a dovedit de bun augur, în cei aproape patru ani de la preluarea mandatului premierul Mitsotakis reușind nu numai refacerea bunelor relații cu statele europene, dar și ieșirea din așa-numitul cadrul de supraveghere extinsă împus de UE ca urmarea crizei economice prin care a trecut țara după 2008. Un argument care probează mersul ascendent al economiei elene îl constituie faptul că în 2022 Grecia a rambursat înainte de termen 2,7 miliarde de euro din împrumuturi datorate țărilor din zona euro în cadrul ajutorului primit în anii anteriori. După cum, trebuie menționat și faptul că guvernul Mitsotakis a putut crește nivelul salariul minim, ajuns la 713 euro la mijlocul anului trecut, urmând ca de la 1 aprilie 2023 să urce la 780 euro. Nu în ultimul rând, Uniunea Europeană a lăudat politica premierului grec în ceea ce privește gestionarea provocărilor reprezentate de pandemia de COVID-19 sau de problema migrației. Pe de altă parte, imaginea guvernului Mitsotakis a avut de suferit de pe urma a ceea ce presa elenă a numit „abateri de la democrație”, precum scandalul interceptărilor telefonice (sau Kyriakosgate) din 2022, când au ieșit la iveală dovezi ale faptului că serviciile secrete au spionat convorbiri telefonice ale unor ziariști, dar și ale unor politicieni din opoziție, inclusiv liderul PASOK. Totuși, guvernul a supraviețuit moțiunii de cenzură depusă de opoziție pe fondul scandalului interceptărilor telefonice ilegale la sfârșitul lunii ianuarie 2023.

Este însă dificil de spus dacă guvernul Mitsotakis și Noua Democrație vor reuși să depășească actuala criză politică, consecință a tragicului accident feroviar din 28 februarie 2023 petrecut lângă Larissa, soldat cu 57 de morți și alte zeci de persoane rănite și care a pus în vedere deficințele serioase ale căilor ferate elene. Ca mereu în astfel de momente, grecii s-au mobilizat și au protestat cu zecile de mii în diferite orașe ale Greciei, dar mai ales la Atena, acuzând corupția și incapacitatea managerială a guvernului. Totodată, personalul feroviar a intrat în grevă generală, pe 16 martie, iar opoziția a cerut constant demisia întregului cabinetului elen, și nu doar a ministrului transporturilor. În acest context, premierul a anunțat, pe 22 martie, că alegerile parlamentare, programate pentru aprilie, vor avea loc în cursul lunii mai, în ceea ce pare a fi o încercare de a limita efectele tragediei feroviare asupra suportului popular al partidului său. Totodată, Kyriakos Mitsotakis a admis oportunitatea ca un al doilea scrutin să fie organizat, luând în calcul posibilitatea ca primul scrutin să nu aibă ca rezultat constituirea unei majorități parlamentare. Aceasta, pentru că sondajele de opinie realizate după accident au arătat că diferența dintre Noua Democrație și SYRIZA s-a înjumătățit coparativ cu 2019, ajungând la circa 3,5-4% din intențiile de vot. Ceea ce ar însemna fie o victorie fără majoritate parlamentară a formațiunii premierului, fie chiar o înfrângere în fața opoziției de stânga. Altfel spus, există perspectiva ca Noua Democrație să nu își poată asigura continuitatea mandatului guvernamental în următoarea legislatură, performanță realizată doar la debutul celei de a treia republici elene, între 1974 și 1985.

Așadar, noile alegeri parlamentare, anticipate sau amânate, vor reprezenta cel mai serios examen electoral pentru Noua Democrație, iar premierul Kyriakos Mitsotakis pare să fie conștient de acest lucru.

Motorul termic, greu de pensionat

 

Pentru materializarea planului European Green Deal, respectiv pentru ca Europa să devină primul continent neutru din punct de vedere climatic, până în anul 2050, Comisia Europeană a prezentat, pe 14 iulie 2021, noile propuneri legislative din cadrul pachetului „Pregătiți pentru 55%”, care vizează revizuirea standardelor privind emisiile de CO₂, în vederea reducerii emisiilor nete de gaze cu efect de seră cu cel puțin 55% până în 2030, comparativ cu 1990.

Instrumentele legislative elaborate prevăd aplicarea sistemului de comercializare a certificatelor de emisii în noi sectoare și înăsprirea sistemului existent de comercializare a certificatelor de emisii, utilizarea sporită a surselor regenerabile de energie, asigurarea unei mai mari eficiențe energetice, alinierea politicilor fiscale la obiectivele Pactului verde european, măsuri menite să împiedice relocarea emisiilor de carbon, instrumente pentru conservarea și consolidarea absorbanților naturali de carbon, ca și implementarea mai rapidă a modurilor de transport cu emisii scăzute și a infrastructurii și combustibililor de care depind aceste moduri de transport. Prin acest din urmă pachet legislativ se urmărește impunea obligativității ca nivelul mediu al emisiilor autoturismelor noi să scadă cu 55% în 2030 și cu 100% în 2035, prin comparație cu 2021, astfel încât să se accelereze tranziția către mobilitatea cu emisii de CO₂ zero. Ca atare, toate autoturismele noi care vor fi înmatriculate începând cu 2035 vor avea emisii zero, altfel spus, nu vor mai putea fi produse autoturisme cu motoare termice, ci doar cele care vor avea propulsie pe bază de electricitate sau hidrogen. În paralel, va trebui asigurată rețeaua de alimentare a autoturismelor cu emisii zero, respectiv  instalarea de stații de alimentare la intervale regulate pe principalele autostrăzi europene, la fiecare 60 de kilometrii pentru încărcarea cu energie electrică și la fiecare 150 de kilomentrii pentru alimentarea cu hidrogen.

După ce, la sfârșitul lunii iunie 2022, Consiliul a adoptat abordarea sa generală cu privire la măsurile legate de mediu din pachetul „Pregătiți pentru 55”, primul pas concret în implementarea propunerilor legislative ale Comisiei a fost făcut în octombrie 2022, odată cu realizarea acordului politic provizoriu dintre Consiliul și Parlamentul European privind unele măsuri legislative importante din pachetul „Pregătiți pentru 55”. Acordul a fost apreciat drept „o victorie pentru „politica europeană privind clima”, după cum a declarat Marian Jurečka, ministrul mediului din Republica Cehă, țara care deținea președinția Consiliului UE la acea dată.

A urmat acordul Parlamentului pentru adoptarea măsurilor din pachetul „Pregătiți pentru 55”. În cadrul acestui proces, pe 14 februarie 2023, europarlamentarii au adoptat, cu 340 voturi pentru, 279 împotrivă și 21 de abțineri, acordul încheiat cu Consiliul privind revizuirea standardelor de performanță aplicabile emisiilor de CO₂ pentru autoturismele și camionetele noi, respectiv pentru interzicerea producerii de automobile cu motoare termice începând cu anul 2035. În urma votului, raportorul Jan Huitema, membru al grupului politic Renew din Țările de Jos, a apreciat că „regulamentul încurajează producția de vehicule cu emisii scăzute sau zero. El cuprinde o revizuire ambițioasă a obiectivelor pentru 2030 și un obiectiv de emisii zero pentru 2035, care este esențial pentru a putea realiza neutralitatea climatică până în 2050”.

Însă reacțiile critice nu au întârziat să apară. Mai întâi, astfel de critici au venit, cum probabil era de așteptat, din partea exponenților industriei auto. Bunăoară, președinta Asociației Germane a Industriei Auto, Hildegard Müller, a atras atenția că este prea devreme pentru o astfel de decizie, care, în lipsa unei infrastructuri adecvate în multe zone ale Europei, va genera creșteri mari ale costurilor pentru autoturismele noi. Tot așa, reprezentanți ai Asociației Europene a Furnizorilor de Autoturisme au considerat că dezideratul UE pentru anului 2035 limitează opțiunile tehnoclogice ale producătorilor și pune în pericol locurile de muncă din domeniu. Nu în ultimul rând, pentru Automobil-Clubul German decizia oficialilor de la Bruxelles  a reprezentat „un angajament cu minte îngustă față de mobilitatea electrică”. Să menționăm, totuși, că există și producători auto, precum Volvo sau Mercedes, care au salutat decizia Uniunii și au anunțat că se vor comforma acesteia.

Opiniile critice venite dinspre industria auto au căpătat susținere politică, o serie de state ale Uniunii constituindu-se într-o grupare contestatară. Tonul a fost dat de Germania, prin vocea ministrului transporturilor, Volker Wissing, reprezentant al Partidului Liber Democrat în guvernul de la Berlin, care a cerut Comisiei revizuirea regulamentului adoptat pe 14 februarie, în sensul ca producerea autoturismelor cu motoare termice care să utilizare combustibili sintetici (așa numiții e-combustibili) să rămână posibilă și după termenul limită din 2035. Să reamintim că eurodeputații reprezentând CDU/CSU, formațiunea politică a cancelarului Olof Scholz, au votat împotriva măsurilor cuprinse în planul „Pregătiți pentru 55”, ca urmare a faptului că amendamentul lor privind menținerea combustibililor sintetici nu a fost acceptat. Germaniei i s-a alăturat Italia și, apoi, un număr de state din Europa de Est, precum Bulgaria, Cehia, România și Polonia, constituite într-un grup suficient de puternic pentru a determinarea amânarea deciziei finale cu privire la aplicarea planului „Pregătiți pentru 55”. Astfel, la începutul lunii martie, președinția suedeză a Consiliului UE a anunțat că votul pe tema planului de interzicere a fabricării motoarelor termice începând din 2035, programat pentru 7 martie, a fost amânat pentru o dată ulterioară, fără ca aceasta să fie precizată, ca urmare a disensiunilor puternice dintre statele membre pe această temă. Ulterior, miniștrii transporturilor din statele grupului contestatar s-au reunit la Strasbourg, pe 13 martie, la inițiativa omologului ceh, Martin Kupka,  pentru a conveni o poziție comună privind opoziția față de introducerea normelor Euro 7, pe fondul disputelor cu privire la strategia Uniunii privind tranziția la vehiculele non-termice.

Așadar, adoptarea de către Parlamentul European a pachetului de măsuri legislative privind tranziția la vehiculele non-termice, cu interdicția producerii acestora din 2035, a împărțit blocul comunitar în două tabere: de-o parte, regăsim țările care susțin tranziția, precum Belgia, Danemarca, Irlanda, Spania, Suedia sau Țările de Jos, grupate în jurul Franței, principalul sponsor politic al proiectului; pe de alta, avem gruparea contestatarilor, compusă de Germania și Italia, alături de Portugalia și de țările estice amintite mai sus. Acestui clivaj, cu rădăcini și motivații economice și istorice, dar al cărui hotar nu se suprapune peste linia de demarcație dintre Vestul și Estul Uniunii, i se adaugă unul de natură strict politică, care opune Franța Germaniei, cele mai puternice țări ale blocului comunitar (prima fiind și cea sub a cărei președinție s-au încheiat negocierile privind planul „Pregătiți pentru 55”), respectiv gruparea politică Renew celei a popularilor europeni reprezentanți, în primul rând, de partidul cancelarului Scholz.

Așa cum a recunoscut chiar președinția suedeză, disensiunile dintre cele două Europe sunt puternice, astfel că diversele inițiative privind ajungerea la un compromis nu au avut sorți de izbândă deocamdată, Germania insistând asupra modificării legislației în sensul admiterii motoarelor termice cu e-combustibili, soluție neacceptată însă de Parlamentul European. Dintr-o perspectivă strict tehnică, consecința disputei o reprezintă amânarea deciziei privind pensionarea motorului cu ardere internă până în momentul în care se va putea realiza consensul în interiorul Consiliului UE.

Dar prelungirea disputei dincolo de limitele firești ale negocierilor purtate pentru rezolvarea unui asemenea impas riscă, pe de-o parte, să se tranforme într-o confruntare privind raporturile de putere din interiorul Uniunii, cum deja o semnalează „dialogul” franco-german, iar pe de alta, să pună sub semnul întrebării atingerea obiectivului Europei de a fi pionierul noii politici climatice globale.