Lecţia britanică

Recentele alegerile parlamentare din Marea Britanie ar putea avea un impact serios asupra reformei electorale din România. De ce? Pentru că rezultatele scrutinului din 6 mai au contrazis regula generală a scrutinului majoritar, pe care, de altfel, o au în vedere principalele două partide româneşti, PD-L în mod special. Anume: câştigătorul ia totul.

Conservatorii, votaţi de peste 10,7 de milioane dintre britanicii participanţi la scrutin (aproape 30 de milioane), adică de 36,1% dintre aceştia, i-au devansat pe laburişti, pentru care au votat circa 8,6 milioane de britanici (29%), pe locul al treilea situându-se liberal-democraţii, votati de peste 6,8 milioane alegători (23%). Conservatorii au primit 306 mandate parlamentare, iar laburiştii şi-au adjudecat 258, în timp ce liberal-democraţii au adunat numai 57 de mandate. Aşadar, laburiştii, după 13 ani de guvernare, au pierdut alegerile în favoarea adversarilor lor tradiţionali, conservatorii, care, însă – şi aici este problema – nu au obţinut majoritatea absolută a mandatelor parlamentare, adică minimum 326. Pe scurt, conservatorii au câştigat alegerile, dar numai cu o majoritate relativă a mandatelor. O asemenea situaţie, fără a fi unicat în istoria electorală a Marii Britanii, deşi totuşi rară – ultima oară s-a întâmplat în urmă cu 36 de ani, laburiştii fiind atunci în situaţia de acum a conservatorilor – are consecinţe politice importante. Astfel, în lipsa unei majorităţi parlamentare absolute şi monopartizane, generată de alegeri, partidele vor trebui să negocieze formarea noii majorităţi sub forma unei coaliţii guvernamentale. Teoretic, fiecare din cele două partide majore din Marea Britanie au şanse de a intra la guvernare într-o anume formulă de coaliţie. Există, desigur, şi posibilitatea unui guvern conservator minoritar. Tot teoretic, situaţia se aseamănă cu cea din România din urma alegerilor parlamentare din 2008. Atunci, uniunea PSD+PC a câştigat scrutinul (cu circa 34% din voturi) dar a intrat la guvernare ca partid secund. În zilele următoare vom vedea soluţia la care vor ajunge politicienii insulari.

Până atunci, să reţinem că deşi britanicii utilizează un sistem electoral majoritar („uninominal pur” cum, greşit de altfel, i se spune pe la noi), rezultatul a fost similar cu cel produs de un sistem proporţional. E drept, partidul situat al treilea (la noi ar fi vorba despre PNL) a fost puternic subapreciat, dar cel de pe prima poziţie (la noi, PD-L sau PSD) nu a obţinut majoritatea absolută care să-i permită să guverneze singur, scopul nemărturisit al adepţilor români ai „uninominalului pur”.

Aşadar, ce spune experienţa britanică: faptul că nu întotdeauna câştigătorul ia totul. Sau, mai pe româneşte, că socoteala de acasă (a partidelor) nu se potriveşte cu cea din târg (adică a votanţilor).

Victorie şi înfrângere

Alegerile din colegiul nr. 1 Bucureşti s-au încheiat. Ştim rezultatul: Stroe – 70%, Prigoană jr. – 30%. Pentru mine, e oarecum surprinzătoare victoria detaşată a candidatului PNL în faţa celui al PD-L (al lui Traian Băsescu), în condiţiile politice pe care le ştim.
Dar, cu atât mai mult, trebuie să spun că deznodământul acestui scrutin este o victorie pentru democraţia românească. De ce? În esenţă, pentru că modelul politic Băsescu a fost invalidat. Cel oligarhic, cum îl prefigura chiar europarlamentarul pedelist Cristian Preda, profesor de ştiinţe politice.
Altfel, alegerile parţiale legislative ridică numeroase probleme, unele dintre ele reliefate de cele desfăşurate duminică.
Problema de principiu o reprezintă măsura diferită de alegere a parlamentarilor. Reamintesc că scrutinul legislativ este, în continuare, unul de tip proporţional. Modificarea adusă în 2008 a vizat doar procedura de vot, respectiv înlocuirea listelor blocate cu candidaturi uninominale, nu şi regula de alocare a mandatelor. E drept, introducerea votului uninominal a făcut ca unul din patru parlamentari să obţină mandatul după principiul majorităţii absolute (peste 50% din voturile exprimate în colegiul uninominal respectiv), dar, pe de altă parte, ceilalţi trei, adică 75% din numărul total al parlamentarilor, au câştigat mandatul după regula generală a proporţionalităţii. În plus, atât de blamata câştigare a mandatelor de candidaţi situaţi pe poziţia a doua sau a treia (de pe o listă ordonată descrescător în funcţie de voturile obţinute la nivelul circumscripţiei electorale), nu este decât consecinţa corectării abaterii de la proporţionalitatea alegerilor generată de cele 25% dintre mandate alocate în mod majoritar.
Dar regula proporţionalităţii, chiar alterată de votul uninominal, nu se mai aplică la alegerile parţiale. Aşa o spune legea. Alegerile parţiale se desfăşoară după un scrutin majoritar cu un tur, adică ce nu impune condiţia atingerii majorităţii de 50%+1 din voturi (numit ştiinţific scrutin pluralitar), precum cel folosit, din 2008, la alegerea preşedinţilor CJ.
Aşadar, legea electorală (ce codifică juridic sistemul electoral) lucrează cu două unităţi de măsură: una aplicată la alegerile generale, cealaltă la alegerile parţiale. Consecinţele? Pe de-o parte, devine mai facil să obţi un mandat de parlamentar la alegerile parţiale decât la cele generale. Pe de alta, încă mai grav, se introduce o discriminare între parlamentari, altfel spus, împărţirea lor în două categorii în funcţie de legitimitatea electorală, precum clasele la trenuri sau, pe vremuri, la tramvaie. Deocamdată, din cea de-a doua categorie face parte doar Radu Stroe (ales totuşi cu peste 50% din voturi, în condiţiile în care au fost doar doi candidaţi), dar numărul lor va creşte.
Probabil la fel de importantă este o altă discriminare, culmea, tot legală: cea care blochează accesul în competiţie al candidaţilor care nu aparţin partidelor parlamentare, iar recentul scrutin parţial a demonstrat-o fără putinţă de tăgadă.
Soluţia firească o reprezintă repararea de urgenţă a legii pentru alegerea parlamentarilor, care, oricum, a fost amendată prin numeroase ordonanţe de urgenţă ale guvernului. În fapt, este nevoie de o cu totul altă lege, clară, coerentă şi nediscriminatorie. Mă tem însă că, autoamăgiţi de teza modernizării statului pe care o înţeleg doar într-un mod mecanic, decidenţii politici vor schimba lucrurile, dacă totuşi o vor face, într-o direcţie opusă.

Modernizarea statului?

În micul său discurs rostit după momentul validării noului său mandat prezidenţial, Traian Băsescu a (re)afirmat că obiectivul prioritar îl constituie modernizarea statului. Fără să detalieze subiectul, domnul preşedinte ne-a explicat esenţa acestei reforme. Astfel, statul român este prea costisitor, prea risipitor şi, în consecinţă, trebuie restructurat, restructurarea incluzând atât unicameralizarea parlamentului cât şi reducerea aparatului birocratic. Toate bune şi frumoase, numai că preşedintele ales confundă (sau, cel puţin, pare să confunde) efectul cu cauza. Statul român este, într-adevăr, unul prea costisitor, dar nu din cauza structurii sale instituţionale sau din vina cetăţenilor, fie ei şi bugetari, ci pentru că este un stat clientelar. Altfel spus, pentru că partidele politice (mai exact, grupările din interiorul acestora) au căpuşat instituţiile statului. Aşadar, dacă domnul preşedinte este preocupat de reforma statului, atunci domnia sa trebuie să-şi propună a realiza ceea ce nu a putut realiza până acum, adică eradicarea corupţiei, a clientelismului politic în special. Şi poate ar trebui să înceapă cu politicieni din propria ogradă, cu cei care din posturi guvernamentale diverse obţin tot felul de facilităţi din partea statului pentru propriile afaceri. Altfel, logica domniei sale şi, ca atare, a reformei propuse rămâne una strâmbă, căci nu poţi avea o concluzie validă atâta vreme cât raţionamentul ce o susţine se bazează pe o premisă falsă. Sau, poate, domnul preşedinte este în situaţia lui Nicolae Ceauşescu, despre care se spunea că nu cunoaştea situaţia reală a ţării.

Preşedinte 2 în 1

16 decembrie 2009, ora 10: Curtea Constituţională a pronunţat hotărârea (nr. 43) de validare a mandatului prezidenţial. Conform acestei hotărâri, Traian Băsescu a fost validat ca preşedinte al României. Dar, atenţie, Traian Băsescu, cel ales pe 6 decembrie 2009, nu este încă preşedinte în exerciţiu. Preşedinte al României continuă să fie acel Traian Băsescu ales pe 12 decembrie 2004. De ce? Pentru că aşa o spune Constituţia. Astfel, conform articolului 83 al legii fundamentale, mandatul se exercită de la data depunerii jurământului (în faţa Parlamentului); totodată, mandatul preşedintelui în exerciţiu se încheie la data depunerii jurământului de către preşedintele ales. Aşadar, la acest moment, preşedinte al României este tot Traian Băsescu ales pe 12 decembrie 2004, cel ales pe 6 decembrie 2009 urmând a deveni preşedinte după depunerea jurământului, pe 21 decembrie. Totuşi, Băsescu I este preşedintele care a declanşat oficial negocierile politice pentru formarea guvernului, în ziua în care Curtea Constituţională a validat mandatul lui Băsescu II. Riguros ar fi fost ca negocierile politice să fie convocate de Băsescu II (în fond, câteva zile în plus de aşteptare nu ar mai fi contat în contextul în care, oricum, România nu are un guvern legitim de mai bine de două luni de zile). Şi atunci, din două una: ori formarea guvernului nu depinde şi nu a depins de alegerea unui nou preşedinte, ori politicienii nu sunt serioşi şi nici responsabili.

Despre reforma instituţiilor electorale

Ştim deja, conform datelor oficiale comunicate de BEC, că Traian Băsescu a câştigat un nou mandat prezidenţial. Urmează să aflăm dacă victoria sa a fost una corectă (legală). Dar indiferent de decizia Curţii Constituţionale, suspiciunile de fraudă electorală vor continua să bântuie viaţa noastră politică, probabil mai abitir decât până acum. În ultimii cinci ani cel puţin, toate scrutinele electorale – fie ele prezidenţiale, parlamentare, europarlamentare sau locale – au fost puse sub semnul întrebării, frauda electorală sau, în general, proasta organizare a alegerilor devenind în fapt principala temă a dezbaterii publice. Să fie politicienii români atât de lipsiţi de onorabilitate încât să apeleze în mod sistematic la practici incorecte electoral, să fie românii predispuşi la tot soiul de şmecherii, inlcusiv electorale? Probabil că da, ar fi tentaţi să spună mulţi dintre noi, mai ales că suntem oarecum convinşi de un fel de excepţionalism al poporului român. Şi totuşi, nu în particularităţile psihologice şi morale ale românilor trebuie căutate cauzele unui proces electoral defectuos. Mai firesc şi, oricum, mai eficient este să ne îndreptăm atenţia chiar către instituţia alegerilor.

Cei cu o anumită experienţă şi expertiză în domeniu, vor fi de acord că procesul electoral românesc are nevoie de grabnice şi profunde schimbări instituţionale. În fapt, ar fi timpul pentru o adevărată revoluţie în domeniu, care să pună capăt formulei uzate moral şi istoric după care se desfăşoară astăzi alegerile. Şi trebuie început chiar cu Biroul Electoral Central, instituţia care, conform actualei legislaţii, se ocupă cu organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor electorale, dar şi cu contenciosul electoral. În prezent, în BEC intră, mai întâi, un număr de judecători (ai Inaltei Curţi de Casaţie şi justitţie) din rândul cărora se desemnează şi preşedintele BEC. În principiu, judecătorii au rolul de garant al respectării legalităţii şi al imparţialităţii electorale. Pe de altă parte, din BEC fac parte şi reprezentanţi ai partidelor politice aflat în competiţia electorală, al căror număr este întotdeauna mai mare (dublu) decât cel al judecătorilor. Prezenţa acestora vine mai degrabă să legitimeze BEC ca un organism reprezentativ. În fine, din 2004, în BEC intră şi cei trei şefi ai Autorităţii Electorale Permanente, al căror rol este indecis, aceştia fiind, în principiu, specialişti în domeniu, dar numiţi politic. Oricum, hotărârile BEC se iau cu majoritatea voturilor, fiind, în general, definitive şi obligatorii. Una peste alta, BEC are o structură de tip struţo-cămilă care, pe lângă caracterul său de organism ad-hoc (nepermanent), contribuie mai degrabă la relativizarea autorităţii sale în materie. Ca atare, soluţia raţională o reprezintă reaşezarea structurală şi funcţională a acestei instituţii. Concret, locul BEC trebuie luat de AEP (în varianta unui consiliu al AEP, format dintr-un număr de, să zicem, 11 membri, numiţi dintre specialiştii în domeniu), cu rol tehnic, în timp ce contenciosul electoral trebuie trecut în sarcina fie a sistemului judiciar regulat (spre exemplu, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.), fie unei instanţe electorale speciale (poate Curtea Constituţională).

O repetiţie a acestei posibile revoluţii instituţionale în domeniul electoral vom avea în ianuarie 2010, cu ocazia alegerilor parţiale din colegiul uninominal nr. 1 din Bucureşti, pentru ocuparea locului lăsat liber de Bogdan Olteanu prin numirea la la BNR.

Preşedintele şi românii

Pe mine unul, prestaţia domnului preşedinte Băsescu din emisiunea lui lui Răzvan Dumitrescu din 26 noiembrie (da, acea emisiune!), m-a zgândărit. Văzându-l şi auzindu-l cum încerca să ne convingă că domnia sa s-a gândit întotdeauna la oameni şi a acţionat numai în interesul românilor, mi-am reamintit mica mea experinţă cu preşedintele şi oamenii săi. Pe scurt, iată despre ce a fost vorba.

Spre sfârşitul anului 2006, din postura de vicepreşedinte al Autorităţii Electorale Permanente, cu rang de secretar de stat, i-am adresat domnului Preşedinte o cerere de primire în audienţă. Eu personal am dus-o la registratura preşedinţiei. După ce termenul legal în care şeful statului ar fi trebuit să răspundă s-a scurs, mi s-a ivit ocazia unei discuţii private cu o persoană foarte apropiată de Preşedinte. I-am explicat persoanei respective ce doream să discut cu domnul Preşedinte, insistând asupra cererii mele de audienţă. Am primit asigurări ferme că în cel mult două săptămâni voi putea să mă adresez direct domnului Preşedinte. Am aşteptat două săptămâni, încă două, apoi vreo două luni. Pe la începutul lui 2007, a venit şi răspunsul domnului Preşedinte: decretul prin care mă revoca pur şi simplu din funcţia de vicepreşedinte al AEP. În plus, Preşedintele numea în locul meu o persoană din familia politică a domniei sale şi, pe de-asupra, apropiată de persoana foarte apropiată preşedintelui cu care eu discutasem în urmă cu câteva luni.

Probabil că, nu-i aşa, preşedintele Băsescu s-a gândit numai la români atunci când a numit în conducerea AEP şi, implicit, în BEC, persoana nimerită, adică cea pe care, mai târziu, am văzut-o cu toţii, la televizor, sărbătorind, alături de Preşedinte şi alţi apropiaţi ai săi, victoria în alegeri a PD-L.

Oricum, este limpede că eu nu mă număr printre românii la care se gândeşte întotdeauna Traian Băsescu.

Alegeri în afara legii

Pe 22 noiembrie, când vom merge la vot, în secţia de votare respectivă vom găsi o listă electorală pe care, teoretic, figurează numele fiecărui alegător din aceea secţie. Pentru a putea vota va trebui să semnăm în dreptul numelui, cuprins pe lista cu pricina. Apoi, vom primi buletinele de vot. Atenţie, fiecare alegător va trebui să semneze de două ori pe aceeaşi listă: o dată pentru prezidenţiale, a doua oară pentru referendum. Logica acestei situaţii, cu o singură listă electorală pentru două scrutine, este, în viziunea guvernanţilor, cea a economiei (de hârtie, de bani etc.). Toate bune şi frumoase, numai că aici apare o problemă de legalitate a alegerilor.

Modelul listei electorale pe care o vom găsi în secţiile de votare a fost stabilit de guvern prin HG nr. 1258/2009, în Anexa nr. 1. Astfel, lista cuprinde următoarele rubrici:
- nr. crt.,
- semnătura alegătorului pentru alegerea Preşedintelui României,
- numele şi prenumele alegătorului,
- CNP,
- domiciliul,
- tipul, seria şi numărul actului de identitate,
- semnătura alegătorului pentru referendumul naţional

Hotărârea de guvern cu pricina a fost emisă de guvern în baza legii care reglementează alegerile, cu modificările aduse prin o serie de OUG. Printre acestea, se numără OUG nr. 95/2009. Să vedem ce zice această ordonanţă în legătură cu listele electorale, mai corect spus, cu copiile de pe listele electorale permanente ce le vom găsi la secţiile de votare. Conform art. 6, alin. (2):

„Copiile de pe listele electorale permanente cuprind numele şi prenumele alegătorului, codul numeric personal, domiciliul, tipul, seria şi numărul actului de identitate, numărul secţiei de votare, precum şi o rubrică destinată semnăturii alegătorului”.

Aşadar, în actul cu pricina scrie negru pe alb că aceste liste vor cuprinde o singură rubrică destinată semnăturii alegătorului. Atunci, de unde au răsărit două astfel de rubrici în modelul stabilit de guvern? Aproape inutil să mai subliniez că o hotărâre de guvern nu poate modifica sau completa o lege. Şi încă ceva, atât OUG nr. 95, cât şi HG nr. 1258 au fost emise de acelaşi guvern Boc!
Că guvernul Boc a uitat de la mână până la gură e posibil, n-ar fi pentru prima oară. Numai că, în acest caz, guvernul se face vinovat de încălcarea legii. Prezenţa noastră la scrutin va fi consemnată pe o listă al cărui conţinut nu este conform cu ceea ce spune legea electorală. Şi atunci, mă întreb şi vă întreb: cum va putea fi validat un scrutin care se bazează pe o încălcare a legii?