Stajar extremă urgenţă. Alegeri 3 în 1

Încă de când a fost ales Traian Băsescu preşedinte, ştiam cu toţii că noile alegeri prezidenţiale vor avea loc la sfârşitul lui 2009. Nu ştiam însă că la aceeaşi dată va fi organizat şi un referendum naţional, ba chiar două. Cum este posibil? Simplu, prin voinţa domnului Traian Băsescu.

În lupta sa cu duşmanii politici reali sau inventaţi, candidatul Băsescu a găsit o armă redutabilă: restructurarea parlamentului şi a parlamentarilor, prin intermediul vocii poporului. Preşedintele Băsescu a făcut posibilă utilizarea acestei arme electorale prin convocarea referendumului, pardon, a celor două referendumuri. Cu concursul premierului, chiar demis, Emil Boc. Totul însă, fără ca celor amintiţi, dar şi a altora, să le mai pese de regulile democraţiei.

Mai întâi, pe vremea când premierul Boc era premier cu voie de la parlament, iar PD-L şi PSD aliaţi la guvernare, legea privind alegerile prezidenţiale a fost modificicată, şi încă substanţial, printr-o ordonanţă de urgenţă (OUG nr. 95). Un fleac, acolo, de vreo 20 de pagini şi 75 de articole. Apoi, guvernul Boc a emis o nouă ordonanţă de urgenţă (OUG nr. 103), de data aceasta pentru modificarea, din nou substanţială, a legii referendumului. Şi ca opera să fie completă, demisul premier Boc a mai semnat nişte hotărâri de guvern (HG 1258, HG 1259) care au ca scop buna (pentru cine?) desfăşurare a exerciţiilor electorale. Care hotărâri, ce să vezi, sunt pe placul şi dorinţa candidatului Băsescu. Astfel, guvernul a avut grijă să unifice înregistrarea votanţilor de la prezidenţiale cu cei de la referendum, ca omul, dacă tot vine să-l voteze pe candidatul prezidenţial, să voteze şi pentru restructurarea parlamentului. Ce mai contează că este vorba de două operaţiuni electorale diferite, contează interesul naţional, adică cel al lui Traian Băsescu et. Comp. Pe de altă parte, parcă uitând de invocatul motiv al economiei de bani, de hârtie etc., guvernul a stabilit că vor exista două buletine de vot pentru referendum: unul pentru parlamentului unicameral, celălalt pentru reducerea numărului de parlamentari. Căci, nu-i aşa, domnul preşedinte-candidat Traian Băsescu merită două şanse.

Dar dacă domnul Boc şi domnul Băsescu sunt prieteni politici vechi, atunci nu e firesc ca premierul să-i facă pe plac Preşedintelui? Poate că da, cel puţin pe meleagurile dâmboviţene. Bun, dar cei de la Autoritatea Electorală Permanentă? Oarecum paradoxal, singurul prieten politic al Preşedintelui din conducerea AEP, vicepreşedinta numită chiar de locatarul de la Cotroceni, nu a contra semnat nici un act al guvernului Boc; au semnat în schimb ceilaţi doi: preşedintele AEP, pesedistul Opriş, şi al doilea vicepreşedinte al AEP, liberalul Muhuleţ. Măi să fie, oameni imparţiali!

Biroul Electoral Central, un alt organism independent sub aspect politic, care-i cuprinde şi pe imparţialii din conducerea AEP, a plusat şi a interzis cetăţenilor să voteze separat, în momente diferite, pentru preşedinte şi pentru referendum. Ba mai mult, când intră omul în secţia de vot primeşte în mod obligatoriu şi cele două buletine pentru referendum, a mai hotărât BEC. Care buletine sunt tipărite de guvern, prin Monitorul Oficial, pe hârtie din rezerva de stat şi pe banii scoşi din fondul de urgenţă al guvernului.

Ce ar mai fi de spus? Că o asemenea manieră de a organiza alegeri este halucinantă? Probabil însă că numai pentru noi, ceilalţi, care nu putem înţelege măreaţa operă politică a magistrului Conducător.

P.S. Îmi aduc totuşi aminte că preşedintele Băsescu obişnuia să folosească destul de des cuvântul oligarhie. Acum nu prea o mai face. Să-i fi înţeles, în sfârşit, sensul?

Campanie pro-Basescu?

Traian Băsescu, Preşedintele de Fier

E limpede. Preşedintelui Traian Băsescu nu-i este de ajuns să guverneze. Domnia sa vrea să guverneze pentru el însuşi. Ne-o demonstrează, din nou, categoric.
În 2004, după alegerile prezidenţiale câştigate de candidatul Băsescu şi cele parlamentare pierdute de formaţiunea sa – vă mai amintiţi de Alianţa Dreptate şi Adevăr PNL-PD? –, domnia sa a dorit un premier şi un guvern ale sale, care, nu-i aşa, să salveze ţara de balaurul pesedist. Pohta dominiei sale a fost satisfăcută atunci. Pentru că, totuşi, nefiind infailibil (sic), Preşedintele s-a înşelat asupra loialităţii desăvârşite a premierului, înainte de parlamentarele din 2008 şi-a reafirmat crezul său politic: va numi acel premier pe care îl va dori, indiferent de rezultatul votului. Zis fi făcut. Alegerile s-au soldat, din nou, cu înfrângerea la urne a formaţiunii sale, PD-L, dar premier a devenit, după, accidentul Stolojan, Emil Boc, în fruntea unui fel de guvern de uniune naţională, constitutit nu doar cu concursul interesat al PC, ca în 2004, ci chiar al PSD. Emil Boc s-a dovedit a fi, într-adevăr, prototipul premierului dorit de Traian Băsescu: loial şi supus cu desăvârşire. Doar vremurile i-au fost potrivnice, sfârşind prin a fi demis de parlament. Acum, într-o situaţie politică absolut inedită, când minoritatea a devenit majoritate, preşedintele Băsescu insistă tot pentru un premier după placul domniei sale. Nu contează că se numeşte Lucian Croitoru sau, cine ştie, tot Emil Boc, contează voinţa sa superioară.
Traian Băsescu ţine să ne demonstreze, dar, probabil, mai abitir, să-şi demonstreze lui însuşi, că domnia sa nu-i doar un preşedinte, ci Preşedintele!
Dar poate că nu am dreptate, poate că domnia sa ştie, apriori şi axiomatic, care este binele naţiunii, că este animat numai de idealuri nobile, superioare celor pe care nu le nutrim noi, ceilalţi, că este responsabil, în timp ce restul politicienilor sunt iresponsabili. Foarte bine, numai că Preşedintele uită că democraţia, spre deosebire de dictatură, nu înseamnă numai unul, ci înseamnă cei mai mulţi, că într-o organizare democratică nu-i vorba numai despre unii, ci şi despre ceilalţi. Mai puţin pretenţios spus, Preşedintele nu ne poate face bine cu de-a sila.
Dorindu-se a fi un Preşedinte Luminat, domnul Traian Băsescu nu a reuşit decât să devină un Preşedinte de Fier.

A căzut guvernul! E de bine

Astăzi, 13 octombrie, pentru prima oară în istoria postdecembristă a României guvernul a fost demis de parlament. Multă zarvă politică a produs evenimentul. Ba chiar, cei mai pesimişti s-au grăbit să anunţe tot felul de catastrofe economico-sociale. În realitate, în România s-a întâmplat un fapt care se întâmplă deseori în societăţile occidentale. Un eveniment normal în logica democraţiei, conform căreia guvernul este responsabil în faţa parlamentului, şi nu invers.
E drept, în România normalitatea era alta. Bunăoară, să ne reamintim că, în decursul celor două decenii scurse după 1989, au mai fost schimbate guverne în interiorul unei legislaturi, şi încă destul de multe - guvernul Roman, în 1991; guvernul Ciorbea, în 1998; guvernul Vasile, în 1999, şi guvernul Tăriceanu, în 2007 - dar de fiecare dată nu printr-o moţiune de cenzură a parlamentului, ci prin jocurile de culise ale partidelor.
Aşadar, guvernul Boc, format în urma alegerilor parlamentare de la sfârşitul lui 2008, prin coalizarea PD-L şi PSD, cu concursul decisiv al preşedintelui Băsescu, guvern căruia, de altfel, mulţi îi preziceau sfârşitul încă de la constituire, şi-a încetat cariera politică.
Ce urmează? Firesc, negocieri politice pentru formarea unei noi majorităţi parlamentare şi, pe cale de consecinţă a unui nou guvern, cel mai probabil un guvern provizoriu sau cu viaţă limitată, până după alegerile prezidenţiale.
Până atunci însă, să remarcăm încă o dată, că, prin succesul moţiunii de cenzură la adresa guvernului, viaţa politică românească a dat un semn de normalitate democratică.

Reforma statului?

Aşa cum ne-a obişnuit, domnul Traian Băsescu şi-a început campania electorală (neoficial asumată, încă) cu o nouă lovitură de maestru. Prima, vă reamintesc, s-a consumat în urmă cu cinci ani, când Tarian Băsescu i-a luat locul lui Theodor Stolojan. O alta a reprezentat-o convocarea poporului la referendum pentru a schimba sistemul electoral, adică, aşa cum o clama însuşi şeful statului, pentru a reforma clasa politică şi, ca atare, statul.

Acum, preşedintele vrea referendum pentru introducerea unui parlament unicameral, redus ca număr de mandate.

Dincolo de dezbaterea pe care o va naşte, cu argumente pro şi contra, cu polemici şi discuţii aprinse, o astfel de temă este întotdeauna câştigătoare pentru cel care o lansează; doar se ştie: parlamentarii au cea mai redusă cotă de încredere din partea poporului, cel care va fi chemat să-i reformeze! Iar preşedintele va candida pentru un nou mandat.

Oricum, pentru a vă face o idee în legătură cu efectul unei asemenea „reforme”, vă invit să vă reamintiţi cum au decurs lucrurile în ceea ce priveşte reforma electorală. Preşedintele a presat asupra parlamentului („cei 322”) pentru a adopta o lege electorală, invocând ca şi acum teza reformei instituţionale şi inducând ideea (de sorginte stalinistă) ca cine nu doreşte vot majoritar este anti-reformist. Rezultatul l-am văzut cu toţii în urma alegerilor parlamentare din 2008, când 1 din 4 parlamentari au câştigat un mandat fără a se fi clasat pe prima poziţie. Curat reformă electorală!