Un discurs telefonat și datat

Invitat la RRA, la ora 18,30, pentru un interviu pe tema alegerilor (de)comasate, a trebuit să aștept terminarea discursului prezidențial pentru a începe emisiunea (a început după ora 19), discurs pe care l-am ascultat relativ cuminte în studio. În paranteză fie spus, este, cred, a patra oara când sunt invitat la un post public, fie tele, fie radio, și când ma „boicotează” președintele cu câte un discurs. Ultima oara s-a întâmplat chiar când președintele anunța retragerea proiectului legii sănătății.

Dar revenind la cuvântarea prezidențială, am ascultat un discurs deloc suprinzător, așa cum eu, unul, mă așteptam să aud; un discurs de premier, în prima parte, când a reluat, mai pe larg si parcă mai elaborat, ceea ce a spus premierul în fața parlamentului cu ocazia primei zile a sesiunii extraordinare, adică un discurs axat pe tema: am făcut ceea ce trebuia să facem, atât din perspectiva ieșirii dinj criză, cât și a modernizării statului (sic), dar desigur cu costuri pentru români, ale căror nemulțumiri sunt pe deplin înțelese; tot aici, președintele a invocat nevoia continuării reformelor (chiar și împotriva poporului?), reinventând tema dragă a modificării constituției. Unii vor spune că președintele a încercat să schimbe agenda publică. Nu știu, poate, însă mie mi s-a părut că invocarea unei astfel de teme intră în categoria „țara arde și baba se piaptănă”. În a doua parte, președintele a ținut să răspundă, sub forma unor observații, criticilor recepționate până acum. Ne-a spus, spre exemplu, că nu este un dictatator, din moment ce toți îl critică liber, dar a strecurat și o serioasă ceartă la adresa PD-L și mai ales a lui Boc (dacă aș fi fost eu șeful PD-L partidul ar fi fost mult mai bine condus, a zis prezidentul). Nu în ultimul rând, a criticat toată clasa politică, toate partidele, așa cum i-ar sta bine unui președinte imparțial, rol pe care parcă a încercat să-l joace. Oricum, ne-a avertizat că nu se va schimba și că nu va da înapoi.

Așadar, un discurs anost, deloc surprinzător, adresat mai degrabă suporterilor săi (de altfel, președintele însuși a invocat drept țintă a mesajului nevoia refacerii încredii în președinte a unei părți a poporului ), dar rupt de agenda zilei, de criza politică, de cererile celor aflați în stradă.

Noroc cu ziariștii prezenți la Cotroceni (a fost un fel de conferință de presă prezidențială?) care l-au întrebat lucruri mai concrete și astfel am putut afla că prezidentul nu-și dă demisia (președinții nu-și dau demisia în criză, a zis domnul Băsescu, crezându-se căpitanul vasului naufragiat cu numele de România), dar că nu exclude un referendum pentru a-și testa popularitatea.

Desigur, am putea fi de acord cu ideea că domnul Băsescu, de la înălțimea funcție de președintele al României, s-a comportat responsabil și, totodată, distant (deși, tot a scăpat unele mici ironii, chiar dacă nu a mai nominalizat nici un politician), pledând pentru continuitate. Totuși, parcă altele erau așteptările cetățenilor, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituțională, căreia i-a garantat independența, tocmai se opusese continuității.

Hora Unirea la Hotelul Concordia

Orice manual de istorie a României ne spune, cu condiția de a-l deschide, cum s-a realizat Unirea. Dați-mi voie să reamintesc, pe scurt, cum au stat lucrurile

În noul context geopolitic european rezultat al Războiului Crimeii (1853-1856), principatele Ţării Româneşti şi Moldovei, al căror statut devenise o problemă a echilibrului european, au intrat sub garanţia colectivă a celor șapte puteri: Turcia, Franţa, Anglia, Prusia, Austria, Rusia şi Sardinia. Conform Tratatului de pace de la Paris (1856), care stabilise că populaţia celor două principate va fi consultată cu privire la statutul şi organizarea lor statală, divanurile ad-hoc, alese în 1857, au cerut unirea Ţării Româneşti şi Moldovei într-un singur stat numit România, condus de un principe dintr-o dinastie europeană, cu autonomie şi neutralitate. Totuși, Conferinţa de pace de la Paris din 1858 a hotărât ca Moldova și Țara Românească să rămână entități politice distincte, deși sub forma unei uniuni de state – având numele de Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești –, fiecare cu domnitorul și adunarea sa proprii și având ca singure instituții comune Curtea de Casație și Comisia Centrală pentru elaborarea legilor de interes comun. Întrucât Convenția de la Paris nu interzicea în mod expres aceleiași persoane să fie domnitor în ambele principate, unioniștii l-au ales pe colonelul Alexabdru Ioan Cuza, mai întâi la Iași, pe 5 ianuarie 1859, și apoi, la București, pe 24 ianuarie 1859. Procedând în acest fel, românii au pus Europa în faţa faptului împlinit al naşterii noului stat, recunoscut în cele din urmă de toate puterile garante.

În mod firesc, deci, sărbatorim Unirea pe 24 ianuarie, ziua dublei alegeri a lui Cuza. Foarte bine. Numai că tradiția politică, postcomunistă cel puțin, se arată a fi paralelă cu istoria, pentru simplul fapt că Unirea s-a înfăptuit, e drept, pe 24 ianuarie, dar nu l-a Iași, ci la București. Asta-i realitatea istorică!

Desigur, putem juca Hora Unirii la Iași, locul de unde s-a dat startul alegerii lui Cuza, după cum o putem juca la Focșani, la București sau în orice alt loc în care dorim să sărbătorim acest eveniment care echivalează cu actul politic al nașterii statului român.

Dar mai la firesc mi se pare a-l sărbătorii pe 5 ianuarie (o dată, de altfel, complet ștearsă din memoria noastră istorică) la Iași, în Piața Unirii, și pe 24 ianuarie la București. În ce loc? Păi tocmai în acel loc în care s-a produs evenimentul din urmă cu 153 de ani.

Din fericire mai putem face acest lucru. Încă. Clădirea fostului Hotel Concordia, de pe strada Smârdan, unde s-a produs dubla alegere a lui Cuza se încăpățânează să reziste timpurilor, chiar dacă într-un anonimat istoric, cultural și turistic spart numai de o modestă placa comemorativă, dar și aceea nu prea vizibilă.

Așadar, stimați politicieni români, amintiți-vă măcar în această zi de Hotelul Concordia, „maternitatea” statului român modern, și faceți-i o vizită. Poate așa vă veți gândi să-i redați acestei clădiri importanța pe care o merită și pe care, în realitate, o are. Poate așa veți face acest necesar și patriotic act de reparație istorică.

Stimați politiceni români, câte dintre statele contemporane au privilegiul de a putea arăta cetățenilor lor și cetățenilor lumii locul unde s-a nascut acel stat? E bine, statul român are acest privilegiu, de care, însă, în mod absolut paradoxal, preferă să nu fie mândru.

Și poate n-ar strica, dacă tot se vorbește despre dialog zilele acestea, ca Puterea și Opoziția să se întâlnească tocmai la Hotelul Concordia, al cărui nume îi poate inspira pentru a ajunge la acel mult dorit pact național. Ar avea de câștigat politicenii, am câștiga noi, cetățenii, ar avea de câștigat România.

Hai să dăm mână cu mână pentru Hotelul Concordia!