Către un mandat puternic al premierului Mitsotakis

 

Recent, Eurostat a confirmat intrarea economiei zonei euro în recesiune tehnică, PIB-ul înregistând o scădere de 0,1% două semestre consecutive, ca urmare, în principal, a contractării economiei germane. Și economia Greciei pare să dea semne de slăbiciune, în condițiile în care în perioada ianuarie-martie 2023, PIB-ul său a scăzut cu 0,1% față de trimestrul al patrulea din 2022, când, însă, se înregistrase un plus de 1,1%. Declinul economic este pus în special pe seama scăderii investițiilor, care a compensat creșterea cheltuielilor de consum și a exproturilor.

Reamintim că în august trecut Grecia a ieșit din procedura de supraveghere extinsă impusă de Comisia Europeană după ce, începând cu 2010, economia elenă a avut nevoie de trei pachete internaționale de asistență din partea UE și FMI, în valoare totală de 290 miliarde de euro, pentru a face față urmărilor colapsului economic din 2009. În acești 12 ani, puterea de la Atena a trebuit să aplice o drastică politică de austeritate, incluzând măsuri precum tăierea salariilor și pensiilor, creșterea impozitelor, înghețarea angajărilor în sectorul public sau limitarea bugetelor instituțiilor publice. Semnificația încheierii perioadei de monitorizare a fost subliniată de premierul elen de atunci, același Kyriakos Mitsotakis, acesta declarând că momentul a reprezentat „o zi istorică pentru Grecia”, care deschide „un nou orizont clar de creștere, unitate și prosperitate pentru toți”.  Într-adevăr, așa cum au arătat datele Eurostat, țara a înregistrat o creștere a produsului intern brut de 5,9% în 2022, unul dintre cele mai ridicate ritmuri de creștere de după perioada pandemiei.

Scăderea de 0,1% din primul trimestru al actualului an nu a diminuat optimismul privind avansul economiei grecești în 2023. Înainte de alegerile din 21 mai, Yannis Stournaras, șeful băncii centrale elene, anticipa o creștere economică de 2,2% pentru anul în curs, valoare confirmată de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, în timp ce prognoza Comisiei Europene urcă la 2,4% extinderea economiei elene în 2023. În aceste condiții, pe lângă progresele realizate în plan intern, dezvoltarea Greciei, altădată problema Europei, va putea influența pozitiv avansul economic al zonei euro, care, iată, dă semne de încetinire.

Însă cu o condiție politică. Anume, dacă din alegeri va rezultat un (nou) guvern Mitsotakis cu „mandat puternic”, adică cu un mandat care să garanteze continuitatea politicii reformiste. Tehnic, aceasta înseamnă ca partidul Noua Democrație să câștige noul scrutin parlamentar cu un scor care să-i permită să controleze majoritatea absolută a mandatelor parlamentului de la Atena. Obiectiv posibil, chiar probabil de atins în urma alegerilor programate pentru 25 iunie.

Reamintim că partidul condus de Kyriskos Mitsotakis a câștigat precedentele alegeri parlamentare, din 21 mai, dar cu o majoritate relativă. Concret, Noua Democrație, votată de 40,79% dintre electori, și-a adjudecat 146 de mandate parlamentare, adică 48,67% din totalul celor 300, lipsindu-i, deci, minimum 5 mandate pentru a putea constitui un guvern majoritar, fără susținerea altor partide. E drept, nu l-a avantajat nici legea electorală în vigoare la acel moment, conform căreia mandatele parlamentare s-au repartizat partidelor care au trecut pragul electoral de 4% în mod proporțional cu ponderile lor electorale. În condițiile în care nu s-a putut constiui noul guvern, pe 29 mai, printr-un decret prezidențial, a fost dizolvat parlamentul și, totodată, au fost convocate noile alegeri pentru 25 iunie.

Întrebarea care se pune în mod firesc este dacă câștigătorul aceste noi alegeri, organizate practic la o lună de precedentele, va avea asigurată majoritatea absolută a mandatelor, altfel spus, va beneficia de un mandat puternic. Și, desigur, dacă câștigătorul va fi tot Noua Democrație.

Mai întâi, să spunem că, în conformitate cu cele mai recente sondaje de opinie, formațiunea condusă de Kyriakos Mitsotakis își păstrează întâietatea electorală (cf. politico.eu/europe-poll-of-polls/greece), beneficiind chiar o sporire a suportului popular. Partidul Noua Democrație este preferat de peste 40% dintre respondenți, la distanță de circa 20 de puncte procentuale de SYRIZA, principalul său contracandidat politic, următorul partid, PASOK, fiind creditat cu aproximativ 12% din voturi. Alte câteva mici partide ar depăși pragul electoral de 4%. Practic, sondajele indică o tendință de stabilitate a ierarhiei politice, cu Noua Democrație pe post de câștigător al competiției electorale.

Apoi, cu un scor electoral de circa 40%, Noua Democrație va beneficia în mod cert de majoritatea parlamentară absolută, ca urmare a faptului că scrutinul se va desfășura în alte condiții procedurale, ca urmare a intrării în vigoare a noii legi electorale, care a fost adoptată în 2020. Aceasta înlocuiește sistemul proporțional clasic, valabil pentru scrutinul din 21 mai, cu sistemul primei majoritare, care a funcționat în Grecia înainte de precedenta modificare a legislației electorale. Pe scurt, noua lege asigură câștigătorului alegerilor un bonus de mandate în funcție de cota sa electorală: de la 20 de mandate pentru o cotă electorală de 25% la 50 de mandate pentru o cotă electorală de minim 40%. Aceasta înseamnă că, în condițiile în care alegerile din 25 iunie se vor încheia cu rezultatele preconizate de sondaje, deci, cu un scor de peste 40% pentru Noua Democrație, formațiunea lui Mitsotakis va obține bonusul maxim de mandate, ceea ce îi va asigura o super-majoritate parlamentară.

Așadar, în lipsa unei răsturnări a situației politico-electorale, de altfel cvasi-imposibil de întâmplat în timpul scurt rămas până la alegeri, Grecia se îndreaptă către o guvernare bazată pe un mandat puternic al premierului Mitsotakis, considerat benefic atât pentru economia elenă, cât și pentru ansamblul economic al zonei euro.

Turcia continuă să blocheze aderarea Suediei la NATO

 

Viitorul summit NATO este programat să aibă loc în capitala Letoniei pe 11 și 12 iulie. În viziunea liderilor Alianței, cel puțin a celor favorabili parcursului nord-atlantic al Suediei, reuniunea ar trebui să marcheze încheierea oficială a procesului de aderare a acestei țări la NATO. Bineînțeles, dacă Turcia va renunța la veto-ul său.

Ankara a avut rezerve față de extinderea Alianței prin cuprinderea Finlandei și Suediei încă de la debutul procesului, cerând guvernului de la Helsinki și, în special, celui de la Stockholm să adopte o atitudine mai dură împotriva militanților refugiați în aceste țări ai Partidului Muncitorilor din Kurdistan (organizație catalogată drept grupare teroristă în Turcia, dar și în SUA și Europa) și ai altor grupări similare, ca și împotriva celor acuzați de președintele Erdoğan de implicare în tentativa de lovitură de stat din 2016. Finlanda și Suedia au acceptat să-și intensifice acțiunile pentru combaterea terorismului, inclusiv să accelereze activitatea de extrădare a militanților vizați de Ankara. În cele din urmă, în martie 2023, Turcia și-a dat acordul formal pentru admiterea Finlandei, dar a amânat o decizie similară în cazul Suediei, motivând că politica guvernului de la Stokholm este în continuare prea permisivă, prea tolerantă vis-a-vis de activitatea organizațiilor și persoanelor considerate indezirabile de Ankara. Așa se face că aderarea Suediei este în continuare blocată de Turcia, la mai bine de 13 luni de la momentul oficial al demarării procesului, petrecut pe 18 mai 2022.

De cealaltă parte, liderii occidentali ai Alianței și-au intensificat eforturile pentru a determina Turcia să accepte admiterea Suediei în NATO înaintea summitului de la Vilnius. O astfel de misiune și-a asumat chiar secretarul general al Alianței, care s-a deplasat în mod special la Ankara pentru a fi prezent la ceremonia de învestire a lui Recep Tayyip Erdoğan în noul său mandat prezidențial. În urma discuțiilor dintre cei doi oficiali, care au avut loc a doua zi, pe 4 iunie, Jens Stoltenberg a insistat asupra faptului că Suedia a făcut progrese în ceea ce privește solicitările Turciei privind înăsprirea legislației antiterorism și a accelerării extrădărilor cetățenilor turci, astfel că se așteaptă ca parlamentul turc să ratifice aderarea Suediei înaintea summitului NATO de la Vilnius din 11-12 iulie. Dar dacă președintele Erdoğan nu s-a arătat convins de argumentele lui Jens Stoltenberg, un pas înainte tot a fost făcut. Astfel, s-a convenit deblocarea Mecanismului  permanent comun al Turciei, Finlandei, Suediei și Alianței Nord-Atlantice, o nouă reuniune a acestuia fiind programată pentru 14 iunie, la Ankara, cu participarea șefului de cabinet al secretarului general NATO, Stian Jenssen, secretarului de stat din cadrul ministerului suedez de Externe, Jan Knursson, omologului finlandez al acestuia, Jukka Salovaara și a consilierului-șef al președintelui Erdogan, Akif Cagatay Kilic.

Atmosfera din preambulul noii reuniuni a Mecanimsului permanent comun, cea de a patra de la constituirea sa, a fost una optimistă, inclusiv oficialul turc lăsând să se întrevadă posibilitatea unui progres al negocierilor. Însă optimismul liderilor occidentali a fost temperat chiar de Recep Tayyip Erdogan, care, la întoarcerea din vizita sa în Azerbaidjean, a avertizat că „Suedia are așteptări, dar aceasta nu înseamnă că noi le vom satisface”, acuzând guvernul de la Stockhoml că nu a făcut destul pentru combaterea terorismului kurd. Practic, președintele turc semnala că poziția sa a rămas neschimbată, anticipând astfel deznodământul discuțiilor din cadrul reuniunii Mecanismului permanent comun de a doua zi. Reacțiile oficiale ale participanților la reuniune au confirmat eșecul negocierilor și, deci, al deblocării de către guvernul turc a aderării Suediei la NATO, chiar dacă în limbajul diplomatic specific unei astfel de activități. Astfel, negociatorul suedez a apreciat că „întâlnirea a fost productivă, dar suntem departe de linia de sosire”, urmând ca dialogul să continue. În aceeași notă, comunicatul remis de Președinția turcă la finalul intâlnirii a făcut referiri la progresele relizate de Suedia în conformitate cu acordul tripartit convenit anul trecut la Madrid, fiind însă necesar ca părțile să continue să lucreze pentru „pași concreți viitori” privind aderarea Suediei la NATO.

Așadar, anticipate de declarațiile președintelui Erdogan, concluziile discuțiilor din cadrul reuniunii de la Ankara nu au marcat schimbarea de atitudine a Turciei așteptată de liderii occidentali, de cei de la Stockholm în primul rând. Cu toate acestea, Jens Stoltenberg continuă să fie optimis în ceea ce privește posibilitatea ca la Vilnius să se oficializeze aderarea Suediei la NATO. Probabil și pentru că a sesizat o anume nuanță în recentele luări de cuvânt ale președintelului turc. Anume faptul că deblocarea situației de către partea turcă nu mai pare a fi legată de demersuri concrete legislative și juridice ale Suediei, acum fiind vorba mai degrabă de o condiționare conjuncturală, președintele Erdogan afirmând că Suedia nu ar trebui să se aștepte ca Ankara să ratifice aderarea sa la NATO până la summitul NATO din 11-12 iulie, dacă nu împiedică protestele-antiturce de la Stockholm. Deocmadată însă, vorbim despre o nouă șansă ratată.

Cetățenii Uniunii arată un interes sporit față de următoarele alegeri europene

 

Cu un an înaintea următoarelor alegeri parlamentare, din iunie 2024, Parlamentul European a dat publicității rezultatele sondajului Eurobarometru din primăvara anului 2023, instrument sociologic cu ajutorul căruia au fost puse în evidență opiniile cetățenilor Uniunii vis-a-vis de aspectele democrației europene, inclusiv față de dimensiunea participării electorale. În ansamblu, datele sondajului au constituit argumentele pentru a aprecia că „cetățenii sprijină puternic democrația și sunt la curent cu viitoarele alegeri europene”, așa cum se menționează în comunicatul de presă remis cu această ocazie.

Pentru evaluarea apetenței electorale a europenilor, Barometrul a conținut două itemuri, similare cu cele ale sondajului realizat în urmă cu cinci ani, unul măsurând interesul față de procesul electoral, celălalt, probabilitatea participării la urne, în condițiile în care scrutinul ar fi organizat în săptămâna următoare. Astfel, interesul publicului față de alegerile europene a înregistrat o creștere importantă, de 6 procente comparativ cu precedentul sondaj, 56% dintre respondenți arătând interes față de noile alegeri. Totodată, probabilitatea participării la vot a  marcat o creștere încă mai pregnantă: dacă în urmă cu cinci ani 58% dintre intervievați declarau că probabil vor participa la vot, acum procentul lor a ajuns la 67%.

Dacă aceasta este situația la nivel general, ca rezultat al opiniilor respondenților din cele 27 de țări ale Uniunii ponderate în funcție de dimensiunea populației specifică fiecărei țări, să vedem cum stau lucruile în cazul concret al României. Aici, probabilitatea participării la vot a crescut, deși mai moderat, la 64%, față de 60% în 2018, în condițiile în care 61% dintre români s-au arătat interesați de următoarele alegeri europene.

Rezultatele evidențiate de sondajul Barometru indică, așadar, un suport electoral crescut, și deci, o reprezentativitate sporită pentru Parlamentul European al legislaturii viitoare.

Pe de altă parte, atunci când vorbim despre rezultatele sondajelor de opinii, trebuie să avem în vedere faptul că ele compun o imagine de moment a realității investigate, și nu o predicție, tinzând în general să fie mai optimiste. Așa se explică că rata participării la alegerile europarlamentare din 2019 a fost inferioară celei măsurate de sondajul din 2018 cu aproape 7 puncte procentuale, având valoare de 50,66%. Conștienți de aceste limite, putem totuși să utilizăm datele sondajului pentru o analiză comparată a participării populare la alegerile europarlamentare.

Astfel, vom spune că, deși relative, datele evidențiate de actualul Barometru confirmă tendința pusă în evidență de precedentele alegeri europene, respectiv de menținere a creșterii participării electorale peste pragul minimal al majorității absolute. În context, să precizăm că prezența la urne a fost inferioară majorității absolute la anterioarele patru ediții ale alegerilor europene, din anii 1999 (49,51%), 2004 (45,47%), 2009 (42,97%) și 2014 (42,61%), cifrele arătând și o tendință descrescătoare a indicatorului între 1999 și 2014.

Mai mult, o participare electorală potențial mai mare de 60% în 2024 ar readuce popularitatea scrutinului european la nivelul celei din debutul procedurii de alegere directă a membrilor Parlamentului European. Reamintim că la primele alegeri europarlamentare, cel din 1979, prezența la urne a fost de 61,99%, reprezentând și nivelul record al participării populare. Ulterior, în 1984, 1989 și 1994, prezența la urne s-a situat în intervalul 56-59%, având o ușoară tendință de scădere.  

Cât privește cazul particular al României, analiza comparată confirmă aceeași tendință de menținere a prezenței la urne de peste 50%, indicând în plus posibilitatea unei participări populare record pentru anul 2024.

Pentru a completa tabloul reliefat de sondajul Barometru, vom prezenta și rezultatele altor două capitole privitoare la calitatea democrației din Uniunea Europeană. Mai întâi, într-o ierarhie a valorilor democratice pusă în evidență de respondenți, pe prima poziție se situează apărarea democrației – 37%, urmată de protecția drepturilor omului în Uniune și la nivel mondia – 28%, ca și de libertatea de exprimare și de gândire- 28%. Apoi, este important de reliefat că 54% dintre cetățenii europeni se declară mulțumiți de modul în care funcționează democrația în cadrul Uniunii. Detaliind, majoritatea covârșitoare a respondenții își exprimă satisfacția pentru existența alegerilor libere și corecte – 70%, libertatea de exprimare – 70% și respectarea drepturilor fundamentale – 66%, declarându-se, în schimb, nemulțumiți în primul rând de lupta împotriva corupției și combaterea dezimformării. Românii, mulțumiți în proporție de 52% de modul în care funcționează democrație, sunt cel mai dezamăgiți de modul în care funcționează partidele politice. Adăugăm la acest capitol și faptul că rolul jucat de Parlamentului European este recunoscut într-o proporție majoritară la nivelul întregii Uniunii,  66% dintre cetățenii europeni apreciindu-l pozitiv.

În fine, respondenții au indicat și direcțiile de acțiune pentru Parlamentul European, prioritare fiind lupta împotriva sărăciei și combaterii excluziunii sociale – 38%, sănătatea publică – 33%, combaterea schimbărilor climatice – 31%, ca și sprijinirea economiei și crearea de noi locuri de muncă – 31%. Interesant, dar deloc surprinzător, este faptul că pentru  respondenții români prioritară este sprijinirea economiei și crearea de noi locuri de muncă – 40%.

Reiterând că mai bine de două treimi dintre cetățenii europeni sunt mulțumiți de modul în care se desfășoară procesul electoral și, totodată, își exprimă intenția de a participa la alegerile europene viitoare, vom fi de acord că: „Alegerile contează. Votul este șansa cetățenilor noștri de a susține chestiunile care sunt importante pentru ei”, așa cum a formulat Roberta Matsola, președinta Parlamentului European, concluzia cu privire la rezultatele sondajului Barometru, adăugând un îndemn, adresat în special tinerilor, de a participa la vot pentru a putea influența direcția de evoluție a Uniunii Europene.

Asia Centrală, pol al interesului geopolitic

 

Asia Centrală, pol al interesului geopolitic

 

Alexandru Radu

 

           

Partea continentului asiatic cunoscută în genere sub numele de Asia Centrală cuprinde un număr de cinci state, foste componente ale Uniunii Societice până la destrămarea acesteia în 1991: Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan.

Cele cinci state ocupă un teritoriu comun de circa 4 milioane de kilometrii pătrați, comparabil cu cel al Uniunii Europene, și reunesc o populație, majoritar musulmană, de aproximativ 72 de milioane de locuitori, de peste șapte ori mai redusă decât cea a Uniunii.

Mai mult de jumătate din acest teritoriu vast revine Kazahstanului (peste 2,7 milioane de km²), dar țara, cu circa 19 milioane de locuitori, nu este și cea mai populată din regiune, din cauza condițiilor climatice și reliefului de stepă semi-desertică. Populația cea mai numeroasă, estimată la 35 de milioane, o regăsim în Uzbekistan, a cărei suprafață este de 448.978 km². Dimensiuni asemănătoare are Turkmenistan (491.210 km2), dar populația nu depășește 6 milioane de locuitori, bună parte a țării fiind ocupată de deșertul Karakum.  Populații similare regăsim în celelalte două state central-asiatice, acestea fiind și cele mai reduse ca suprafață: Kârgâzstan – 199.951km², respectiv Tadjikistan – 143.100km². 

Acestea două sunt și cele mai slab dezvoltate, deși relativ bogate în resurse naturale, economiile lor fiind preponderent agrare, cu un PIB/locuitor puțin peste 1.000$. La polul opus se situează Kazahstan și Turkmenistan, ambele bogate în resurse minerale, în special petrol și gaze naturale, care constituie și sursa principală a avuției sociale. Spre exemplu, în Kazahstan, care deține și importante rezerve de uraniu, valoarea indicatorul PIB/loc. trece de 8.5000$. O poziție mediană ocupă Uzbekistan, a cărei dezvoltare mai susținută (valoarea indicatorului PIB/loc. se apropie de 2.000$) se datorează în primul rând producției de bumbac, țara ocupând locul al doilea mondial la exportul acestui produs. 

În ce privește dimensiunea politică, progresele realizat de cele cinci republici central-asiatice în direcția dezvoltării democratice în ultimele trei decenii nu sunt semnificative, ultimulul raport Freddom in the World plasându-le în continuare în categoria țărilor nelibere (nedemocratice), alături de alte 53 de state în marea lor majoritate din Asia și Africa. Formal, regimul politic propiu acestor țări este de tip prezidențial, însă practica politică este cea a unui președinte cu puteri absolute, specifice mai degrabă unui regim autoritarist, monarhic. Bunăoară, în Turkmenistan, Saparmurat Niiazov, ex-lider al comuniștilor sovietici, ales primul președinte al țării în 1992, a fost proclamat președinte pe viață în 1999. Pe de altă parte, atât în Kazahstan, cât și în Kîrgîzstan atribuțiile președinților au fost reduse în urma unor reforme constituționale menite să democratizeze exercitarea funcției. 

Dar cea mai importantă caracteristică a celor cinci state este aceea că fac parte dintr-o regiune geostrategică de importanță deosebită. Odinioară parte a rutei comerciale a Drumului Mătăsii, cu unul din centre în Samarkand, oraș important al Uzbekistanului contemporan, regiunea își reafirmă astăzi rolul de verigă dintre Occident și Orient. Resursele naturale de care dispun statele regiunii, ca și poziția lor geografică specială reprezintă factorii esențiali ai integrării acestora în economia globală.

Declanșarea agresiunii militare a Rusiei asupra Ucrainei a dus la intensificarea competiției dintre actorii regionali și mondiali pentru dezvoltarea de parteneriate privilegiate cu aceste state. Stă mărturie  în acest sens recenta inițiativă politică a Beijingului, respectiv organizarea primului summit China-Asia Centrală la cel mai înalt nivel, o premieră absolută în perioada post-sovietică. Anunțată oficial în prima decadă a lunii iunie, reuniunea s-a desfășurat în zilele de 18-19 iunie în orașul Xi’an din nordul Chinei. Summitul i-a pus față în față pe liderii celor cinci state central-asiatice cu președindete Chinei. Cu această ocazie, Xi Jinping a prezentat planul Chinei de a dezvoltare a regiunii, parte a grandiosului proiect chinezesc de refacere a Drumului Mătăsii, cunoscut sub numele de Belt and Road Initiative, îndemnându-și omologii să „exploateze deplin posibilitățile cooperării tradiționale din domeniul economiei, comerțului, capacității industriale, energetice și de transport”, conform unui fragment din discursul acestuia prezentat de agenția de presă China Nouă.

Pentru Beijing, miza politică a inițiativei a reprezentat-o, așa cum au titrat și agențiile de presă internaționale, întărirea prezenței  chinezești în regiune, aflată în mod tradițional sub influența Moscovei. Semnificativ apare și faptul că reuniunea de la Xi’an s-a desfășurat în paralel cu summitul G7, desfășurat în orașul japonez Hiroșima, dar, încă mai important, cu Forumul Economic UE-Asia Centrală, găzduit de Kazahstan la Amatî, ce a reunit oficiali și reprezentanți ai mediului de afaceri din Uniunea Europeană și din cele cinci țări central-asiatice.  

Aflat la cea de a doua sa ediție, Forumul este expresia inițiativei Uniunii de a dezvolta un parteneriat strâns cu Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan, pe baza strategiei europene pentru Asia Centrală adoptată în 2019. În baza acesteia, UE a lansat un program financiar pe trei ani, în valoare de 28 milioane euro, pentru susținerea dezvoltării în regiune.  

De altfel, trebuie subliniat că, pe lângă faptul că este cel mai mare donator in Asia Centrală, cu un ajutor de 1,1 miliarde de euro între 2014 și 2020, UE reprezintă și cel mai mare investitor din regiune, cu peste 40% din total, depășind astfel investițiile cumulate ale SUA, Rusia și China, astfel că interesul Uniunii pentru continuarea și extinderea cooperării cu țările central-asiatice este pe deplin justificat. Acest obiectiv a fost reiterat și de președintele Consiliului European, Charles Michel, cu ocazia prezenței sale în Kârgâstan pentru participarea la cel de al doilea summit UE-Asia Centrală din 2 iunie, alături de președinții din Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Turkmenistan (reprezentat de vice-președintele Consiliului de Miniștri) și Uzbekistan.

Sfârșitul grupului de la Visegrad?

 

Cu 32 de ani în urmă, trei dintre țările est-europene proaspăt ieșite din lagărul comunist au decis să-și unească eforturile de dezvoltare în cadrul unei structuri regionale de cooperare. Pe 15 februarie 1991, reuniți în cetatea medievală de la Visegrád, nu departe de Budapesta, președinții Cehoslovaciei, Václav Havel, și Poloniei, Lech Vałęsa, alături de prim-ministrul Ungariei, József Antall au pus bazele Grupului de la Visegrád. Conform declarației comune semnate de cei trei lideri politici, țările grupului se angajau să-și asigure sprijin reciproc în vederea integrării politice și economice în Uniunea Europeană. Totodată, grupul își propunea să contribuie la consolidarea stabilității economice și politice în regiunea Europei Centrale.

            Grupul de la Visegrád nu a fost conceput să funcționeze într-o formulă instituționalizată, precum, bunăoară, Uniunea Europeană. Cooperarea din cadrul grupului se realizează în baza întâlnirilor periodice ale reprezentanților țărilor membre la diferite niveluri, de la cel înalt, al premierilor și șefilor de stat, până la cel al experților. Cât privește conducerea grupului, aceasta se realizează prin roție, fiecare țară membră exercitând președinția grupului pentru o perioadă de 12 luni în baza unui plan anual de acțiune.

            Proiectat ca o structură de cooperare a Europei Centrale, deschisă colaborării în special cu statele vecine, grupul de la Visegrád nu a suferit modificări ale componenței în decursul existenței sale. În mod forturit însă, ca urmare a serarării dintre Cehia și Slovacia, oficializată la 1 ianuarie 1993, numărul statelor membre a crescut la patru. Altfel, de-a lungul timpului, grupul de la Visegrád sau, pe scurt, V4 a organizat reuniuni la diferite niveluri de reprezentare cu participarea și a altor state, în formatul de tip V4+.

Încă de la momentul înființării grupului de la Visegrád, România și-a exprimat dorința de a deveni parte a grupului, dar a fost refuzată din motive politice, fiind invocate manifestațiile nedemocratice din 1990, respectiv mineriadele și conflictul etnic de la Tg. Mureș. După ce a devenit membră a Uniunii Europene, România a fost invitată să participe, alături de alte state europen, la diferitele reuniuni ale grupului în format V4+. În 2015, la inițiativa premierului român Victor Ponta, a fost constituită o alianță a trei state europene – România, Bulgaria și Serbia – după modelul grupului de la Visegrád și, propabil, ca o replică la acesta, numită Grupul de la Craiova, după numele localității din România unde s-au reunit pentru prima oară prim-miniștrii țărilor fondatoare. Ulterior, în 2017, la grup a aderat Grecia.

 Dincolo de apartenența lor la regiunea Europei Centrale, țările grupului de la Visegrád au fost unite de experiența tranziției nonviolente de la comunism la democrație, dar și de progresele mai rapide înregistrate în procesul de reformare economico-socială. În 2004, în contextul primului val de extindere a Uniunii Europene către Est, toate cele patru țări din V4 au devenit membre ale comunității europene.

Grupul și-a menținut unitatea și după integrarea europeană, țările componente coordonându-și politicile în cadrul instituțional al Uniunii și individualizându-se ca atare în concertul european. În timp, în mod deosebit odată cu criza refugiaților din 2015, țările V4 și-au atras reputația unui „grup rebel” al Uniunii, a unui „bloc estic anti-Bruxelles”. Promotori ai ideologiei suveraniste, liderii acestor patru țări s-au pronunțat împotriva proiectului comunitar al „Europei federale”, susținând, în schimb, o „Europă a națiunilor”, bazată pe un rol mai redus al instituțiilor europene.

Cu toate acestea, diferențele de viziuni politice dintre cele patru țări ale grupului V4 au căpătat consistență în ultimii ani, prefigurând, mai întâi, o divizare a grupului V4 în V2+V2, accentele mai violente ale discursului suveranist proprii Varsoviei și, în mod deosebit, Budapestei ridicând o barieră în cooperarea cu celelalte două state. Învazia militară în Ucraina a produs o nouă fisură în interiorul grupului, de data aceasta între Ungaria, pe de-o parte, și Polonia, Cehia și Slovacia, de cealaltă parte, motivul fiind susținerea, fie și indirectă, acordată de Budapesta Moscovei. Fisura a fost atât de mare încât întâlnirea miniștrilor apărării ai celor patru țări programată la sfârșitul lunii martie 2022, la o lună de la invadarea Ucrainei, nu a mai avut loc.

Astăzi, V4 este departe de modelul de cooperare care a stat la baza înființării sale în urmă cu mai bine de trei decenii. În fapt, dacă avem în vedere falia creată de poziția pro-Moscova a Ungariei lui Viktor Orbán, putem spune că, practic, grupul de la Visegrád s-a restrâns la țara de la Visegrád.

Nu este, deci, surprinzător că noul președinte ceh, Petr Pavel, victorios în alegerile prezidențiale de la începutul acestui an, vorbea despre necesitatea reformării grupului - în sensul lărgii compoziției lui la 9 membri, în contextul războiului din Ucraina –, în caz contrar riscând să devină o formă fără fond. De altfel, în opinia președintelui Pavel, exprimată cu ocaziei vizitei sale în Slovacia de la începutul lunii martie, V4 „a devenit mai mult un for consultativ, fără ambiția unei coordonări detaliate a politicii externe sau de secutitate (a țărilor membre -n.n.), ceea ce nu este scopul pentru care a fost destinat grupul.” Opinie împărtășită și de omoloaga sa de Bratislava, Zuzana Čaputová.  

În același sens trebuie înțeleasă și o recentă declarație a premierului polonez. Cu ocazia turneului său în SUA, aflat în vizită la think-tank-ul american Atlantic Council, Mateusz Morawiecki a explicat la ce stadiu a ajuns cooperarea în interiorul V4. „Relația noastră cu Ungaria s-a schimbat mult din cauza poziției Ungariei față de Rusia, acesta este un fapt. Am avut odată o cooperare foarte puternică la nivelul Grupului de la Visegrád, acum este mult diminuată.” În plus, a apreciat premeierul Morawiecki, „cooperăm foarte bine cu România și cu statele baltice”.

Așa stând lucrurile, viitorul așa-numitului grup de la Visegrád apare tot mai incert. Este însă certă alternativa pe care o are în față: reformare sau dispariție.

Turcia se pregătește pentru alegeri decisive

 

Odată ce Recep Tayyid Erdoğan și-a anunțat în mod oficial candidatura pentru un nou mandat prezidențial, în cadrul evenimentului organizat la Ankara pe 11 aprilie, putem spune că Turcia a intrat, cu adevărat, în campania electorală pentru alegerile prezidențiale și parlamentare de luna viitoare.

Pe 14 mai, peste 60 de milioane de turci sunt convocați la urne pentru desemnarea președintelui republici, ca și a celor 600 de membri ai parlamentului de la Ankara, Marea Adunare Națională a Turciei. Ca de obicei atunci când se suprapun aceste două tipuri de scrutinuri, accentul cade pe alegerile prezidențiale, și nu doar pentru că, în mod natural, competiția prezidențială are un caracter mai puternic personalizat. Rolul important jucat de președinte, mai ales într-o republică de tip prezidențial, cum format este definit regimul politic din Turcia, dă greutate acestor alegeri. În mod specific, noile alegeri prezidențiale din Turcia capătă semnificații deosebite, dacă avem în vedere nu numai contextul critic intern și extern în care acestea sunt organizate, dar și miza politică expresă, respectiv soarta regimului politic Erdoğan.

După cele trei mandate de premier, din perioada 2003-2014, ca lider al Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP), pe care l-a fondat în 2001 și l-a condus la trei victorii parlamentare consecutive, Recep Erdoğan a câștigat alegerile prezidențiale din 10 august 2014. Votat de circa 53% dintre turcii prezenți la urne, fostul premier a devenit cel de al 12 președinte al Turciei, dar primul ales prin vot direct, popular. Trebuie precizat că victoria sa prezidențială a fost, în bună măsură, consecința politicii sale ca premier vizând reformarea statului turc, a succeselor economice obținute, ca și a deschiderii către valorile democratice și seculare caracteristice Europei. Totuși, în decursul mandatului său, îndeosebi după tentativa eșuată de puci militar din 2016, politica promovată de președintele Erdoğan a tins tot mai mult către autoritarism și islamism accentuat, îndepărtând astfel Turcia de modelul cultural-politic occidental de care se apropiase în perioada anterioară. Totuși, alegerile generale din 2018 l-au reconfirmat președinte al Turciei, din nou din primul tur, cu circa 52% din voturi, odată cu victoria parlamentară a partidului său, AKP fiind susținut de peste 42% dintre votanți și ocupând, împreună cu aliații săi naționaliști, aproape 60% din locurile parlamentare. Reconfirmarea lui Erdoğan ca președinte, în paralel cu victoria partidului său, în cadrul primului scrutin dublu – prezidențial și parlamentar – din istoria țării, a marcat intrarea Turciei într-o nouă etapă politică, cea a unui regim prezidențial în care deținătorul poziției de șef al statului are prerogative extinse, consecință a reformei constituționale din 2017. Acum, înscris în cursa electorală cu obiectivul obținerii celui de al treilea mandat consecutiv, președintele Erdoğan le cere turcilor să voteze, din nou, în favoarea politicii prezidențialist-autoritariste pe care a promovat-o în ultimii ani. Însă auspiciile nu îi sunt la fel de favorabile ca în trecut.

Întâi de toate, candidatura sa este pusă sub semnul întrebării, adversării săi politici negându-i dreptul constituțional de a candida pentru un al treilea mandat prezidențial. Argumentul acestora își are suportul chiar în eșafodajul constituțional pe care Erdoğan și-a bazat dominația politică. Să reamintim, în acest sens, că în decurs de nici un deceniu legea fundamentală a Turciei a cunoscut două revizuiri majore, în mod special în ceea ce privește instituția prezidențială. Astfel, reforma constituțională inițiată în 2007 s-a soldat cu schimbarea modului de alegere a președintelui republicii, respectiv cu trecerea de la alegerea indirectă, de către parlament, la alegerea directă, prin vot popular, pentru un mandat redus de la șapte la cinci ani, și, totodată, cu acordarea permisiunii președintelui de a candida pentru un al doilea mandat. În 2017 modificările constituționale au fost încă mai consistente, schimbând natura regimului constituțional, în sensul introducerii unui prezidențialism de tip american, șeful statului devenind și șeful puterii executive. Condițiile alegerii președintelui au rămas însă neschimbate. Pornind de aici, oponenții săi, afirmă că președintele Erdoğan, care are deja două mandate, nu mai poate candida, decât cu încălcarea legii. De cealaltă parte, susținătorii săi  consideră că revizuirea constituțională din 2017 a resetat modul de calcul al mandatelor prezidențiale, astfel că Erdoğan mai are dreptul la încă un mandat, cel actual fiind primul în noua ordine constituțională.

Formal, disputa a fost tranșată în favoarea președintelui în exercițiu, iar Consiliul Electoral Suprem din Turcia i-a acceptat candidatura. Mai mult, instituția responsabilă cu organizarea alegerilor a stabilit și ordinea candidaturilor pe buletinul de vot, prima poziție revenindu-i lui Erdoğan, ceea ce poate însemna o mică victorie a acestuia, cel puțin din punct de vedere psihologic. Cu toate acestea, în spațiul public, oponenții săi continuă să îi conteste dreptul de a candida pentru a treia oară, acuzându-l de încălcarea prevederilor constituționale, a regulilor democratice.

Dar dincolo de disputa juridică, în campania electorală pentru alegerile din 14 mai, Recep Erdoğan se vede confruntat cu o opoziție mult mai consistentă, care își bazează strategia pe o largă coaliție partidistă. Formată în jurul principalului partid de opoziție, fondat de „părintele turcilor” Mustafa Kemal Atatürk, Partidul Popular Republican, cu participarea altor cinci formațiuni politice – Partidul Bun, partid parlamentar, Partidul Felicity, Partidul Democrat, Partidul Democrației și Progresului și Partidul Viitorului – coaliția, numită Alianța Națiunii, l-a înscris înscris în cursa electorală pe Kemal Kiliçdaroğlu, politician experimentat, liderul Partidului Popular Republican și, totodată, liderul opoziției parlamentare. De subliniat că formațiunea politică pro-kurdă Partidul Democrat Popular, al treilea partid parlamentar al Turciei, deși nu a aderat la Alianța Națiunii, nu a prezentat un candidat prezidențial propriu, ceea ce înseamă practic un sprijin, fie și indirect, pentru candidatura lui Kiliçdaroğlu. Adăugăm că partidele Alianței Națiunii au adoptat aceeași strategie și în cazul alegerilor parlamentare ce au loc în paralele cu cele parlamentare, mizând pe formula listelor de candidați comune pentru un scor mai bun în raport cu partidul lui Erdoğan. Astfel, alianța celor șase partide de opoziție cu candidat prezidențial unic se constituie într-un bloc politico-electoral cel puțin similar celui al președintelui în exercițiul, Alianța Populară, care reunește partidele din coaliția guvernamentală – Partidul Justiție și Dezvoltare și Partidul Acțiunea Naționalistă – și un alt partid naționalist minor (Partidul Marii Unități).

Nu în ultimul rând, în ciuda rolului de putere regională tot mai importantă pe care și-l asumă și, deci, al prestigiului internațional pe care și-l revendică, Turcia condusă de Recep Erdoğan se confruntă cu o situația economico-socială internă tot mai precară. În fapt, societatea turcă este afectată de cea mai gravă criză a costului vieții din ultimele două decenii, așa cum o arată și creșterea ratei inflației anuale la 50%. În plus, cele două cutremure din februarie , soldate cu 46 de mii de morți și milioane de sinistrați, i-au agravat problemele și au sporit nemulțumirea populară, administrația de la Ankara fiind criticată pentru reacția lentă de după dezastru.

Toate acestea au contribuit la scăderea sensibilă a popularității lui Receip Erdoğan, care își vede amenințată poziția de lider al alegerilor. Sondajele de opinie realizate la debutul campaniei electorale au pus în evidență această tendință, președintele în exercițiu fiind devansat de liderul opoziției în intențiile de vot. Bunăoară, cel mai recent sondaj îl creditează pe Kiliçdaroğlu cu 51,8% din intențiile de vot, față de cele 42,5% din voturi adunate de Erdoğan, ceilalți doi candidați minori având fiecare în jur de 3%. Desigur, adevăratul verdict electoral va fi cel dat de urne, în condițiile în care procesul votării va fi liber și corect, deziderat care, totuși, ridică semne de întrebare, având în vedere natura autoritaristă a guvernării ce îl organizează.

Alegeri parlamentare cu mize diferite în Bulgaria și Finlanda

 

Pentru cetățenii bulgari și finlandezi, prima duminică a lunii aprilie a avut aceeași semnificație electorală, reunindu-i la urne cu misiunea de a alege noile parlamente naționale. Contextele politice ale cele două procese electorale au fos însă diferite.

În Bulgaria, alegerile s-au desfășurat pe fondul instabilității politice care afectează țara în ultimii ani. În iunie trecut, guvernul de coaliție condus de Kiril Petkov, liderul noii formațiuni politice Continuăm Schimbarea (PP), guvern constituit după alegerile parlamentare anticipate de la sfârșitul anului 2021, a fost demis în urma succesului moțiunii de cenzură prezentate de principalul partid de opoziție, Cetățenii pentru Dezvoltarea Europeană a Bulgariei (GERB).  Moțiunea de cenzură a fost votată de 123 de deputați din cei 240 ai parlamentului de la Sofia (respectiv 51,25%), incluzându-i și pe cei 20 de parlamentari ai partidului anti-sistem Există un Astfel de Popor, până atunci aliați ai premierului Petkov. Din 2 octombrie 2022, țara are un guvern interimar, condus de independentul Galb Donev, bazat pe suportul parlamentar al formațiunilor Continuăm Schimbarea, Partidul Socialist Bulgar și Bulgaria Democratică. Guvernul Donev a fost reconfirmat la începutul lunii februarie, după ce alegerile parlamentare anticipate din octombrie 2022 s-au soldat cu un nou rezultat indecis. Mandatul guvernului Donev a fost acela de a pregătii noul scrutin parlamentar anticipat, din 2 aprilie 2023 – cel de al cincilea în ultimii doi ani – de la care se aștepta, în sfârșit, formarea unei majorități parlamentare solide și, deci, constituirea unui guvern stabil. A fost atins acest obiectiv?

Să spunem, mai întâi, că la noile alegeri parlamentare s-au prezentat practic aceleași formațiuni politice ca și la precedentele momente electorale, fără apariția unui concurent surpriză, așa cum s-a întâmplat la scrutinul de la sfârșitul anului 2011, odată cu debutul politic al formațiunii Continuăm Schimbarea. Așa se explică, în bună măsură, și participarea redusă a cetățenilor, prezenți la urne într-o proporție de numai 40,63%, conform datelor oficiale. Pe axa centrală a confruntării electorale s-au aflat, din nou, cele două grupări politice pro-europene, despărțite însă de viziuni diferite asupra actului guvernării: Cetățenii pentru Dezvoltarea Europeană a Bulgariei, alături de Uniunea Forțelor Democratice (SDS), respectiv Continuăm Schimbarea, cotate cu scoruri electorale apropiate. Reamintim că alianța GERB-SDS a câștigat alegerile de la sfârșitul lui 2022 cu 24,5% din voturi, la o diferență de 5 puncte procentuale față de PP, formațiunea victorioasă în ultimele alegeri din 2021, când a adunat 25,4% din voturi, cu 3 procente în fața GERB-SDS. 

Sondajele de opinie care au precedat noile alegeri parlamentare au anticipat aceeași competiție strânsă dintre cele două grupări politice, fără conturarea unui câștigător detașat, realitate confirmată de rezultatele scrutinului. Anunțată inițial, conform sondajelor de tip exit-poll, drept câștigătoarea alegerilor, cu un avans de circa un punct procentual în fața GERB-SDS, alianța dintre Continuăm Schimbarea și Bulgaria Democratică s-a clasat în final pe poziția a doua, fiind votată de 24,5% dintre participanții la scrutin și obținând 64 de mandate parlamentare (26,7%), așa cum a arătat numărătoarea completă a voturilor. În paranteză fie spus, dincolo de faptul să sondajele de opinie sunt totuși un instrument relativ de măsurare a opțiunilor electorale, cotarea mai bună a formațiunii Continuăm Schimbarea poate avea și o explicație de tip ideologic, respectiv orientarea reformatoare a acestei formațiuni. Prima poziție a ierarhiei electorale a revenit, așadar, alianței GERB-SDS, a fostului premier Boiko Borisov din perioada 2009-20013, arestat în 2022 sub acuzația de abuz de fonduri europene, susținută de 26,4% dintre votanți, reprezântând 69 de parlamentari (28,8%). În legislativul de la Sofia s-au calificat alte patru formațiuni politice, scoruri mai bune obținând formațiunea pro-rusă Renașterea – 14,2% din voturi, cu circa 5 procente în plus comparativ cu suportului său electoral din 2022 – și partidul minorității turce, Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți – o prezență parlamentară constantă, cu 13,7% din voturi. Tehnic, GERB și SDS au câștigat alegerile, însă, în ansamblu, rezultatele nu au produs schimbarea preconizată, respectiv detașarea unui câștigător majoritar pentru a pune capăt instabilității politice prelungite din Bulgaria.

La prima vedere, situația din Bulgaria a fost reprodusă în urma alegerilor parlamentare din Finlanda. Într-adevăr, niciunul dintre principalii competitorii electorali nu s-a detașat ca un câștigător majoritar al scrutinului, în condițiile în care participarea la scrutin la situat la peste 68% din corpul electoral. Totodată, rezultatele au arătat că diferențele dintre ocupanții primelor trei poziții ale ierarhiei electorale sunt minore, sub 1% dintre voturile exprimate Concret, prima poziție a revenit Partidului Coaliției Naționale (KOK), cu 20,8% din voturi, urmat de formațiunea Adevărații Finlandezi (PS), votată de 20,1% dintre participanții la scrutin, și de Partidul Social Democrat Finlandez (SDP), ocupantul locului al treilea cu 19,9% dintre voturile exprimate. Ca atare, din totalul celor 200 de mandate ale parlamentului de la Helsinki, KOK și-a adjudecat 48 (24%), PS a obținut 46 (23%), iar SDP o ocupat 43 (21,5%). Completând tabloul alegerilor finlandeze, să spunem că alte șase formațiuni politice minore au ocupat mandate în legislativul finlandez, cea mai importantă dintre acestea, Centrul Finlandei (KESK), parte a coaliției de guvernare până în 2019, obținând puțin peste 11% din voturi, respectiv 23 de mandate (11,5%). În termenii științei politice, rezultatele alegerilor au confirmat că în Finlanda, la fel ca în Bulgaria, funcționează un sistem de partidul de tip multipartidist perfect (fără partid dominant), cu corolarul formatului guvernamental de tip coaliție multipartistă.

Cu toate acestea, practica politică finlandeză este diferită de cea bulgară, instabilitatea acută nefiind proprie țării nordice. Dimpotrivă, dacă avem în vedere contextul minoritar partidist și electoral, aici putem vorbi despre o stabilitate politică notabilă. Dovadă stă faptul că alegerile au fost convocate la termen, în legislatura 2019-2023 funcționând, practic, aceeași coaliție guvernamentală – compusă din cinci partide, în frunte cu SDP –, poziția de premier fiind deținută, din decembrie 2019, de Sanna Marin, înlocuitoarea lui Antti Rinne la conducerea social-democraților. În plus, creșterea relativă a suportului electoral al naționaliștilor din PS nu poate fi considerată drept o amenințare la adresa status-quo-ul politic finlandez, dacă avem în vedere dinamica acestei formațiuni din ultimul deceniu, respectiv clasarea ei constantă pe poziția a doua ierarhiei electorale, dar fără participarea la guvernare. E drept, partidul Sannei Marin a pierdut noile alegerile – și aceasta în ciuda  bunei administrări a pandemiei de COVID-19 și a aducerii țării în poziția de membru NATO (confirmată oficial la două zile după consumarea scrutinului) – însă înfrângerea stângii social-democrate în fața dreptei liberale nu este semnul instabilității politice, ci al răsturnării politice, formă specifică de materializare a alternanței la putere.

Desigur, și Finlanda, asemeni Bulgariei, are de trecut testul postelectoral al constituirii majorității parlamentare, care, având în vedere arhitectura minoritară a parlamentului, se anunță a fi unul dificil și cronofag. Cu diferența că Finlanda, așa cum ne-o dovedește experiența ei politică, deține know-how-ul unui astfel de proces, spre deosebire de Bulgaria, unde, în plus, miza specifică a acestui ultim scrutin o constituie înlăturarea instabilității guvernamentale.